10 octombrie. Ziua Mondială a Sănătății Mintale. Am simțit-o ca în niciun alt an. Asta pentru că de câteva luni, un diagnostic pe care frate-miu l-a primit ne-a dat peste cap pe toți din familie. M-am gândit la toți oamenii bolnavi care nu știu că sunt bolnavi. La sănătatea mintală a fiecăruia. La cei cărora le e teamă sau rușine să ceară ajutor. La cei pe care i-am văzut de-atâtea ori pe stradă și se vede clar că nu sunt în regulă. Dar despre asta am scris aici.

CE AU RĂSPUNS FEMEILE PREZENTE

                      „Tu ce faci pentru a-ți menține sănătatea mintală?”, a fost întrebarea la care ne-a pus să răspunem Florina Vîrnă, medic psihiatru și inițiatoarea proiectului Holistic Mental Health, alături de Magda Axinte. Aproape 20 de femei. Și un bărbat, ajuns mai mult din întâmplare la întâlnire, convins că e Clubul de Carte. Oameni atât de diferiți și, totuși, atât de asemănători în rutina zilnică de curățare a minții… și fiecare a început să-și spună povestea.

                     Am reținut că mai toată lumea citește. N-a fost neapărat surprindere pentru mine, având în vedere că știam în ce grup mă aflu. Că văd călătoriile ca pe un dar. Că dansează. Că au grijă de ele și înțeleg ritualul de îngrijire personal ca pe un răsfăț. Că investesc în dezvoltarea lor personală. Că grădinăresc. Că petrec timp cu familia. Că gătesc. Că le plac oamenii și socializarea. Au punctat inclusiv importanța sexului în avea o sănătate mintală bună. Că le place natura. Că își iau acele momente pentru ele. Că fac terapie. Că fac sport. Și încă ceva ce pe mine m-a surprins- suplimente alimentare, vitamine, minerale.

 

„RITUALUL” MEU- UN DRUM LUNG, DAR CU LINIȘTE MULTĂ ÎN PREZENT

                       „Ce faci pentru sănătatea ta mintală?”, îmi răsuna în minte. Pentru mine, cea mai bună investiție de până acum a fost să merg la psiholog (de ce, am povestit aici). Așa mi-am găsit eu liniștea pe care acum chiar o simt în mod real. Mi-am creat o bulă care-mi place. Unii ar numi-o o stare de confort și te tot împing să ieși din ea. Doar că eu chiar am tras de mine s-ajung aici. Și n-a fost deloc ușor. A fost cu multe lacrimi, renunțări, conștientizări. A fost o călătorie dureroasă de multe ori, în care am înțeles dezamăgirile și care m-a făcut să prețuiesc și mai mult și într-adevăr prezentul. Acel ACUM de care fuge lumea, cu gândul la un VIITOR care nu știm dacă există. A fost un proces lung, pentru care mă felicit în mod real.

                        Mi-am găsit liniștea în izolare. Am renunțat la oameni. Sau ei la mine, iar pentru asta le-am mulțumit. A fost ca o cură, un detox dureros, dar azi sunt mai recunoscătoare ca oricând pentru treaba asta.

                         Am ajuns în punctul în care cel mai bine mă simt cu mine însămi. Și cu familia mea. În definitiv, familia nu te va lăsa niciodată și va fi cea care te va aplauda cu tot sufletul și te va susține necondițonat în orice. Cercul de prieteni s-a făcut mic-mic de tot. Nu mai aloc timp și energie în mod inutil. Nu mă mai consum. Trăiesc cât mai departe de agitația orașului. Nu mai ies. Sau mai bine zis ies, dar tot mai rar spre deloc în Iași. Și doar în câteva locuri. Ies fix acolo unde-mi face în mod real plăcere să fiu, nu doar de dragul de a fi. Cum a fost aseară, la Tucano, la această întâlnire de celebrare a Zilei Sănătății Mintale. E modul meu de-a fi bine eu cu mine, pentru mine. Pentru sănătatea mintală.

 

ZONA MEA DE CONFORT

                           Am învățat în timp să nu-mi mai pese. Nu știu dacă e un soi de egoism, dar știu sigur că nu-l regret. N-am devenit vreo pustnică, doar că am ajuns să prețuiesc în mod real timpul meu, viața mea, persoana mea. Iar dacă cineva mi-ar fi spus asta în urmă cu ceva ani, în timpurile în care mă hrăneam cu energia oamenilor din jurul meu, cred că i-aș fi spus că e o glumă tare bună. Avem o viață, de ce să ne-o stricăm pe lucruri mărunte și oameni mărunți? Cred că ultimii ani au fost un fel de detox. Deseori aplic principiul „ia să văd, dacă eu nu dau niciun semn, altcineva dă?”. Și sita se tot cerne… N-am fost nicicând perfectă. Am greșit. Greșesc în continuare. Dar îmi asum. Din trecut nu mai pot schimba nimic. În prezent trăiesc. Iar la viitor nu prea mă gândesc, căci e o simplă ipoteză.

                          Da, aș putea spune că sunt într-o zonă de confort. Acea hulită zonă de confort din care toată lumea vrea să te scoată. Dar mie-mi place zona asta de confort la nebunie. Am muncit mult ca să o ating. De ce să-i dau drumul acum? Cândva, tânjeam după adrenalină și consum. Acum nu le mai vreau. Acum nu vreau decât liniște. Și o am din plin.

                        Revenind la „Tu ce faci pentru a-ți menține sănătatea mintală?”, știu sigur că nu iau vitamine și niciun fel de suplimente. Am analizele perfecte. Și alea de sânge, și alea recomandate să le facem anual. Chiar cred în prevenție și oricând aș alege să fac schimbări în stilul meu de viață pentru a mă ști la adăpost de boală. Apoi, scriu. Bine, cu scrisul mă ocup de când lumea… numai că scriu în jurnal. E drept, am ceva timp de când nu o mai fac pentru că nu simt. Însă mereu mi-am găsit răspunsuri atunci când am pus pe hârtie toate frământările. Iubesc să scriu. De altfel, îmi iubesc activitatea, care se bazează pe scris. De aceea, și milionară de aș fi, tot aș scrie. Nu simt că muncesc.

RECUNOȘTINȚA ȘI „ÎNTÂLNIREA CU MAMAIA”

                          Ce mai fac? Scriu motive de recunoștință. Dar nu doar ca să fie pe o hârtie, ci le scriu în mod conștient. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru tot ce-mi oferă, bucurii sau cumpene. Merg aproape săptămânal la cimitir, la mormântul mamaiei, unde povestesc o groază cu ea. Pe undeva pe acolo pe unde o fi, sigur mă aude. Iar dacă mi se întâmplă ceva bun, imediat merg la ea s-aprind candela și să-i povestesc.

                       Apoi, citesc, mă uit la filme documentare multe și seriale și apoi le povestesc pe www.insociety.ro . Dorm cele opt ore. Nu trec peste. Odihna e foarte importantă pentru mine. Accept oricând să merg în drumeții. Sigur, încă rămân cam printre singurele persoane din Iași care n-au ajuns pe Toaca, dar nu-i nimic, anul viitor. Am pașaportul mereu la îndemână și oricând sunt gata să îmi fac rucsacul și să plec câteva zile. Ah, și-mi place să zbor. Ador să zbor cu planorul, cu avionul de mici dimensiun. Nu știu dacă există o senzație de libertate mai mare decât cea pe care ți-o oferă un zbor cu planorul. (am povestit aici)

                           Și cred că aș mai avea de spus multe… eu n-am renunțat la carne (cu excepția peștelui) din motive de sănătate. Eu am renunțat de lene. Mi-era lene să gătesc. Dar asta nu m-a transformat într-una dintr-aia care se miră când îi vede pe alții că mănâncă carne și începe să le țină tot felul de lecții. Nici pe departe. Fiecare are o viață pentru care e unic responsabil și pentru care chiar n-are de ce să dea explicații nimănui.

                             Acum chiar că închei… ce mai fac pentru sănătatea mea mintală? Am revenit la sport. La baschet. Nu pe teren, ci în staff-ul echipei de baschet CS Politehnica Iași. Și așa am revenit alături de oameni care m-au format, oameni atât de dragi, încât cred că alegerea de a mă implica voluntar la echipă a fost acea pastilă de care aveam nevoie pentru a mă pune cu adevărat în mișcare după câteva luni pe care le-am văzut mai mult sabatice. Trăiesc acest proiect cu tot sufletul și tare îmi doresc să reușim să facem o figură bună! Și încă ceva… cred că fiecare acțiune pe care am făcut-o (ghiozdanele, acum cu cărțile, darurile pentru bătrâni ș.a.) sunt cumva și hrană pentru sufletul propriu.

                              Cred că suntem datori să dăm înapoi Universului mici „ofrande” pentru ceea ce ne-a oferit. Și cât timp am să pot să fac asta, o voi face. Poate chiar și implicarea mea la echipă e modul meu de a returna ceva sportului care m-a format. Nu inventez roata, nu fac ceva ce alții n-au mai făcut. Cred în inspirația pozitivă. Așa că…e loc pentru toți!

                           Fiți bine voi cu voi! Și mergeți la psiholog. E primul pas spre vindecare. Vă veți mulțumi mai apoi!

 

Author