Întâlnirea Healing BookClub din luna iunie, organizată de Florina Vîrnă și WomenUp Society, a adus în atenție cartea „Dansează când îți vine să plângi”, scrisă de Camelia Cavadia. Aveam de ajuns și la Concert la Palat, așa că am fost doar în trecere la lansarea de carte… totuși, chiar și-n cele 30 de minute cât am stat, m-au năpădit amintiri, mi-au dat lacrimile și am zâmbit.
Am plâns din primele minute. „Prietena mea cea mai bună e mama!”, afirmația care m-a trântit la propriu, din nou. Pentru că eu nu mai am mamă. O am, dar în ceruri…
„Dansează când îți vine să plângi” e o carte despre prietenie. Când autoarea a zis că sora sa a întrebat-o în momentul în care a citit cartea „unde am fost eu când ai avut nevoie de mine?”, atunci mi-am dat seama încă o dată că noi nu știm să cerem ajutor. Eu am înțeles asta cu ceva timp în urmă. Nu citim gânduri. Așa că am învățat să cer ajutor. Dar nu despre asta vreau să scriu…
Cât timp vorbea Florina, mi-am zis fix ceea ce am scris în titlu: prieteniile adevărate nu pier niciodată, chiar dacă au fost pe pauză o perioadă lungă de timp. Asta și pentru că speakerii au și zis că o prietenie reală n-are nevoie de conversații zilnice, ci va fi acolo mereu. Zic asta pentru că am trăit…
Mărturisesc că am fost omul care s-a dedicat prieteniilor mai mult decât familiei. Am fost. Am fost până acum vreo patru ani, când am înțeles că familia e cea care nu mă va lăsa niciodată și mereu va trage pentru mine indiferent de situație. Familia de sânge. În cazul meu, bineînțeles, că nu vorbesc despre alții… a fost momentul în care eu mi-am îmbrățișat strâns părinții, sora, fratele, nepoții, cumnatul.
Și-am să vorbesc doar de două prietenii adevărate care nu doar că au trecut testul timpului, ci mi-au dovedit că ele sunt acolo chit că au fost puse pe pauză.
Prima, are legătură cu prietena mea Georgiana, pe care o cunosc din clasa I. Și se întâmpla cu mai bine de zece ani în urmă. Poate chiar 15 ani. Nu mai știu de la ce ne-am ciondănit și ne-am supărat. Dar ne-am supărat așa tare, încât nu ne-am mai vorbit. M-am întâlnit întâmplător cu un prieten comun, care mi-a zis doar atât „nu faceți prostia pe care eu am făcut-o cu cel mai bun prieten al meu. I-am zis și ei, îți zic și ție. Dacă nu vă vedeți să vorbiți acum, mai târziu o să vă pară rău. Mie îmi pare rău că n-a fost cineva atunci care să îmi spună asta!”. Se întâlnise și cu ea. Eu am înțeles mesajul. Nu eram convinsă că are dreptate. Geo, la fel. Și nu mai știu cum ne-am întâlnit întâmplător la Minerva. Frig tare afară. Am stat în frig și am vorbit aproape o oră. Ne-am zis să ne vedem. Așa am și făcut… și de atunci, prietenia noastră nu doar că a mers mai departe, ci s-a consolidat. Azi, Geo e în Belgia. Distanța nu ne-a îndepărtat. Vorbim des. Când putem, ne vedem. Dar chiar dacă nu ne vorbim zilnic, știm sigur că oricând telefonul e deschis de ambele părți.
Apoi, cea mai recentă, la căpătâiul mamei, la capelă. A venit Alexandra. Cum să zic… Alexandra a fost ca o soră pentru mine. Ne știm de mici, că am fost în aceeași echipă la baschet. Dar uite că erau deja câțiva ani buni de când ne-am zis maxim „La mulți ani!” și „Sărbători fericite!”. Nu mai contează de la ce ne-am luat. Alexandra a venit într-un suflet să îmi fie alături când mama mea nu mai era. Ne-am luat în brațe. Am plâns. Din mai multe motive. În primul rând, pentru mama. Apoi, pentru noi. Pentru că a fost nevoie ca mama să plece pe lumea cealaltă ca să ne aducă împreună. În acele zile, a fost acolo. Și apoi, când ne-am găsit răgaz, ne-am văzut să ne spunem toate. Mi-am cerut iertare. Știu că am greșit. Dar cine e fără păcat? Important este să ne dăm seama când greșim și să cerem iertare cu tot sufletul. Nu din politețe, ci pentru că așa simțim. Și cu Alexandra, deși nu ne vorbim la fel de des ca acum nșpe ani în urmă, legătura noastră e acolo…
Când am reușit eu să fac pace cu mine, după multă vreme în care am lucrat intens la treaba asta împreună cu psihologul meu, am ajuns la o concluzie. În viață, toți am bârfit. Toți am pus etichete. Hai că până la 30 de ani chiar poți să le faci pe toate astea și să nu ți se pară nu știu cum. Așa am ajuns la o vorbă: poți să fii prost până la 30 de ani. Doar că… dacă după 30 de ani rămâi la fel, nu înțelegi care-i treaba cu viața, cam aiurea. E doar concluzia mea. Toți avem de lucru la noi înșine. Important e să ne găsim liniștea, echilibrul, sensul vieții. Dacă sunt bifate toate astea, totul ni se va părea atât de diferit.
Povești mai am, dar ar trebui să scriu prea mult…
sursa foto: freepick.com / magnific.com
