Dacă ești pasionat de sport și urmărești presa de specialitate, e aproape imposibil să nu o știi pe Luminița Paul. O cunoști prin cuvinte, că asta face dintodeauna. Privind în urmă, e fericită că a putut să-și urmeze visul chiar dacă e absolventă de Politehnică. „Aș fi fost un inginer groaznic”, spune Luminița Paul, zâmbind. Norocul a fost de partea ei. Recunoaște asta. Noroc a fost la început, când o colegă i-a spus că urmează să se facă o pagină de sport la o altă publicație. Apoi a fost multă muncă, ani în care era toată ziua la redacție. De altfel, „nu aveai cum să faci jurnalism sportiv dacă nu te dedicai cu totul profesiei!”, îmi explică Luminița la începutul discuției noastre.

Tatăl i-a insuflat pasiunea pentru sport. Atât ei, cât și fratelui. Își amintește că tatăl a fost cel care a dus-o la tenis. Doar că o miopie galopantă i-a curmat orice șansă de a face sport de performanță. Așa că a ales altă cale pentru a fi în lumea sportului. A ales să scrie despre sport.

„Sunt o timidă pe care viața și profesia au învățat-o și au forțat-o să devină curajoasă!”, e răspunsul pe care Luminița Paul mi-l oferă atunci când îi cer să își dea o definiție. Timidă a fost din copilărie, îmi explică. Timidă la modul că i-au trebuit vreo trei luni pentru a schimba câteva vorba cu colega de bancă. „Nici acum nu am depășit…”, completează Luminița.

Acum, totul se petrece în viteză. Dacă se anunță un transfer, un interviu mai poate aștepta. Nu mai ai timp de pauze. Nu mai ai timp pentru a scrie cel mai frumos articol. Miza e ce se întâmplă în timp real. Aproape că ți se pare desprins din povești ceea ce povestește Luminița despre tipar și modul în care făcea ea corespondențe:

„Lăsând Jocurile Olimpice deoparte, prima mea deplasare a fost la niște naționale de înot. Scriam cronica pe o foaie, mergeam la poștă și sunam cu taxă inversă și dictam totul unui coleg de redacție. Acesta o nota, o bătea la mașină. O ducea la corectură, că aveam și așa ceva. Și de acolo urma pașii. O ducea la șeful de secție, el mai intervenea dacă era nevoie, apoi o ducea la redactorul șef- adjunct care se ocupa de sport. Asta era modalitatea. Nu aveam o presiune, că dacă competiția era sâmbătă, ziarul apărea luni. Chiar nu exista presiunea asta a timpului. Uite, exista tipografie în plumb, la toți ne venea rândul. Dacă era ceva de schimbat, scoteai cu dalta… asta a fost.”, își amintește Luminița Paul.

Vorbind și despre cărți, Luminița mi-a spus că i-a plăcut foarte mult autobiografia lui Agassi. Nu pentru că a fost favoritul ei, ci pentru că e scrisă foarte bine, onest și aproape brutal pe alocuri. Și cartea despre Naomi Osaka. Nu pentru că a tradus-o ea, ci pentru că a aflat multe lucruri despre care nu știa.

Luminița, dacă ar veni acum la tine un tânăr care ți-ar spune că el își dorește să fie jurnalist sportiv, care sunt primele sfaturi pe care i le-ai da?

LUMINIȚA PAUL: Mi-e greu să dau un sfat pentru că ar părea desuet. Nu cred că asta ar vrea să audă, dar i-aș spune că în primul rând trebuie să îi placă sportul. Nu să ajungă la sport doar ca o formă de a ieși în față. Și să urmărească sportul. Să fie suficient de curios încât să afle lucruri despre sportivi direct sau prin diferite modalități de documentare. Și să știe bine limba română. Ziarist sportiv, așa cum am fost eu și toți cei din generația mea și una- două generații după, nu cred că își mai dorește cineva. Și nici nu știu dacă ar mai putea. E o vreme diferită. E vorba de adaptare. Și noi ne adaptăm din mers față de ceea ce am experimentat zeci de ani.

Cum a fost pentru tine să ai o meserie în sport, într-un domeniu care era cumva catalogat drept al bărbaților?

LUMINIȚA PAUL: Am avut un mentor căruia îi datorez foarte mult: Doina Stănescu. Fostă jucătoare de tenis, apoi ziaristă la Gazeta Sporturilor. Cred că ea era singura reprezentantă la acea vreme. Ne-am cunoscut la Sportul Românesc în 1994, când am ajuns acolo. Nu era primul meu loc de muncă. Am învățat foarte multe de la ea. Și despre tenis, dar pur și simplu despre profesie. Cred că îi datorez foarte mult. Nu aveam repere din acest punct de vedere. Îmi plăcea sportul pur și simplu. Nu pot să spun că am visat. Sau poate că am visat, dar copilăria mea în comunism aproape că excludea această opțiune. Și putea să rămână un vis și atât. Nu aveam nicio idee ce înseamnă să fii ziarist. Eu ascultam sport, tata la fel. Își nota minut cu minut, nota totul. Eu mi-am făcut și eu un carnețel ca al lui și notam fix ce nota și el. Țineam minte toate clișeele alea cu „șut la firul ierbii”. Atunci aveam impresia că trebuie să folosești expresiile astea ca să fii ziarist. Iar în momentul în care am ajuns să scriu, le-am lăsat deoparte. Scriam atât de alambicat… Eram multe femei la Sportul Românesc. Fotbalul era rezervat bărbaților. La fotbal era o singură ziaristă – Elena Popa. Dar la celelalte sporturi erau femei. Fiecare cu sportul ei.

Că tot îmi povesteai despre tatăl tău, cum el v-a insuflat pasiunea pentru sport. Ți-a zis ceva când a văzut primul tău articol publicat?

LUMINIȚA PAUL: Nu mai știu dacă mi-a zis, dar decupa fiecare articol și le punea acolo undeva. Le avea el. Sunt pe undeva, dar le-am lăsat așa cum le-a ordonat el. Le decupa și le punea dată, le ordona. Cred că a fost mândru de mine și asta e o consolare.

Ai avut șansa de a trăi de la fața locului cele mai mari evenimente sportive. Dintre toate, e ceva anume ce ți-a rămas și mai mult ca amintire?

LUMINIȚA PAUL: Cele de la tenis, dar și cele de la Jocurile Olimpice. Am avut privilegiul să merg la mai multe ediții. Și acolo cred că e cu totul altceva. Acolo chiar trăiești ca jurnalist, alergând dintr-o parte în alta, văzând eșecul și victoria în același timp. Toate fazele, toate trăirile alor tăi, dar și în relație cu adversarii. Cred că Jocurile Olimpice reprezintă experiența pe care un ziarist sportiv nu ar trebui să o rateze niciodată.

Dar dintre interviurile făcute până acum?

LUMINIȚA PAUL: Mi-am dorit de-a lungul timpului să vorbesc cu unele persoane sau să fac un interviu de la distanță, cum a fost cel cu Darren Cahil, când încă nu era antrenorul Simonei. Era prin 2015. Da, l-am făcut pe mail, dar m-a recompensat că mi-a răspuns cu multă atenție și detaliu la toate întrebăril. Acela da, e unul dintre interviurile mele preferate. Îmi place să fac interviuri, nu cred că se mai caută interviurile lungi. Așa mi se pare mie… că lumea nu mai are răbdare să citească lucruri lungi. Poate mai degrabă să asculte. Sunt destule interviuri care mi-au plăcut. Nu pentru ce am făcut eu, ci pentru cum a răspuns cel intervievat.

Ca jurnalist sportiv, care nu se ocupă de fotbal, ai simțit vreodată frustrare când vedeai poate zece pagini de fotbal și spre final și alte sporturi?

LUMINIȚA PAUL: Asta e frustrarea vieții mele. A mea și a tuturor celor care ne-am ocupat de alte sporturi. Proporțiile erau distorsionate mereu. Asta e, suntem o nație de oameni cărora le place fotbalul, nu neapărat sporturile. Știu că sună cinic, dar audiențele vorbeau…

Te-ai gândit vreodată că vei ajunge să ieși la pensie făcând jurnalism sportiv sau că totul s-ar putea încheia și mâine?

LUMINIȚA PAUL: Da, mă gândeam la pensie. Iar referitor la cealaltă chestiune, mi se întâmplă în fiecare zi. În ultimii ani am senzația asta foarte des, senzația că se poate termina totul. Contează atâtea altele. Dacă spre sfârșitul anilor ’90 erau primele teste cu tipografia digitală, acum contează unde te poziționează Google. Atunci, șoferul pleca cu caseta cu paginile. Nu exista transmisie prin internet. Lucrurile au evoluat. Toate astea s-au petrecut în 30 de ani. Lucrurile sunt mult pe repede înainte. Așa cum sunt eu, mă bucur că am prins și partea aia mai romantică. Să recitești, să editezi un material. Îmi plăcea să fac și asta uneori. Acum nu e timp de așa ceva.

Îi lipsește României cultura sportivă?

LUMINIȚA PAUL: Da, sunt națiuni mai mari sau mai mici care au știut să-și creioneze prioritățile. Mă gândesc la Ungaria. În istoria lor olimpică au avut constant medalii la câteva sporturi: scrimă, înot, polo, box și caiac canoe. De prin anii ’70 și până acum, majoritatea medaliilor vin din astfel de sporturi. Noi, când am avut rezultate, era alt sistem. Era sistemul coercitiv. Oamenii găseau în sport o formă de a avea o preocupare, un loc unde erau hrăniți, cazați. Așa era. Pentru mulți a fost o formă de a pleca de acasă, dar totul era în acel regim foarte strict și așa era organizat totul. Acum nu se mai poate astfel.

Dar sportului din România, ce îi lipsește?

LUMINIȚA PAUL: Multe, e o discuție lungă. De jos pornește totul. Trebuie organizare, bani, condiții. Într-o țară care alte priorități… Dar sportul e important. E important pentru că e ceva care nu știu dacă alină, dar poate alina. Stârnește interesul. Acum este și o formă de refulare prin comentarii și critici. Sportul este important, dar nu esențial ca alte domenii.