Nici acum nu realizează că titlul de Omul Anului 2023 i-a revenit lui, în Gala pe care TVR a organizat-o chiar în noaptea de Revelion. Îi e greu să creadă. „Aș spune că omul anului e și bătrânica simplă de la sat”, mărturisește Vlad Plăcintă, cu o modestie cum rar ți-e dat să vezi. Nu i se pare nimic extraordinar în ceea ce face. Spune doar că el își face treaba, atâta tot. Nu e Dumnezeu, dar îl are pe Dumnezeu aliat fără doar și poate.  Asociația „Salvează o inimă”, în 12 ani, s-a tranformat în „salvează sute de inimi”. Mai exact, peste cinci sute de campanii online și peste o mie de copii și tineri au primit sprijin financiar până în momentul în care am povestit cu el.

„Am ajuns să premiem normalitatea. Asta e normal, să ne punem în locul celui de lângă noi. Să îl ajuți pe cel de lângă, chiar și cu o îmbrățișare. E greu să fii Omul Anului în România. E un titlu cu mult mai multă responsabilitate. Și simt asta de când mi-a fost acordat titlul. De atunci, mai multe cazuri vin către mine.”, explică Vlad Plăcintă.

Când era mic, Vlad voia să se facă preot. Ba chiar călugăr. I se părea o lume care i se potrivește. În liceu, își cheltuia banii pe cărți religioase. Și mai fugea din când în când pe la mănăstiri. Acolo se simțea bine. Acolo era liniște. Acolo era locul lui. Doar că și-a dat seama că viața monahală nu i se potrivește în momentul în care a citit și mai multe cărți de patristică. Valorile, virtuțile, măsurile i s-au părut prea mult pentru el. La urma urmei, ar fi însemnat să se „căsătorească” cu Hristos pentru totdeauna. Și de Hristos nu poți să te desparți. Așa că s-a gândit mai bine și a ales calea firească a omului obișnuit.

Asociația „Salvează o inimă” a luat ființă din pasiunea lui Vlad pentru tehnologie. Își aduce aminte perfect momentul în care a intrat în primul internet cafe și ce anume a căutat pe Google: Steaua București. Se întâmpla în anul 2005. Era curios. Îi plăcea să descopere lucruri noi. Și câțiva ani mai târziu, când era la modă blogosfera, a pus cap la cap pasiunea pentru tehnologie și empatia în spiritul căreia a fost crescut și așa s-a născut blogul Botoșăneanul Ortodox. Nu știa ce înseamnă să vii dintr-o familie cu probleme mari. „Că probleme avem toți, dar nu mari”, spune Vlad Plăcintă.

A văzut un caz cu un apel umanitar. Un copil cu tetrapareză spastică. A scris despre caz. A făcut o rubrică specială pentru cazuri umanitare. A strâns câteva mii de euro pentru copil. Și a început să primească apeluri prin care i se cerea ajutorul. Așa că a făcut blogul „Să fim oameni”. De acolo și până la „Salvează o inimă” și până la o asociația reală n-a fost mult. Și n-a fost fără peripeții.

„Eu am o vorbă… Dacă spun că e misiunea mea, e semn de mândrie. Nu e bun. Asta Dumnezeu va ști la judecată. Dacă luăm poruncile, zicem că e bine. Dar lupta cea mai grea e cea interioară. Aia când începi să fugi de mândria „vai, cine-s eu!”. E ușor să cazi. Eu gândesc că la ora actuală este un job și trebuie să-mi fac treaba. Nu fac nimic deosebit decât că-mi fac treaba. Nu cred că am venit cu un scop anume. Pur și simplu… am îmbinat empatia cu tehnologia. Nu sunt extraterestru. Putem face lucruri frumoase. Dar nu cred că ce fac eu e ceva ieșit din comun. Mâine, oricine poate face la fel. Nu e nimic deosebit, nu o zic cu modestie.”, susține Vlad Plăcintă.

Vlad Plăcintă își amintește amuzat cum, când s-a dus să vorbească cu doamna contabilă, aceasta l-a întrebat dacă are pe cineva în spate, pe cineva politic. A răspuns sincer că nu. Doamna contabilă a reacționat ușor sceptică. Nu știa cum îi vor face niște oameni simpli pe alți oameni să doneze bani ca să-i salveze pe alții, dar a acceptat. Și de atunci le-a rămas alături.

„Salvează e inimă” e puterea comună a tuturor celor care n-au fost indiferenți la suferința altora. N-a fost ușor nici la început și nici până acum. Numai că Vlad a crezut că se poate. Ceva îi spunea că se poate. Nu conta că stătea noaptea, după ce venea de la serviciu, să facă bloguri care aduceau speranță. Lucra în domeniul tâmplăriei pe atunci, iar colegii își dădeau seama imediat dacă a stat peste noapte să facă fapte bune.

„Când ne-am dus la judecătorie pentru asociație, am fost întrebați ce vrem să facem. Am zis că vrem să salvăm copii. Și m-au întrebat dacă am un copil bolnav. Am zis că nu, vreau să salvez copii. Au zâmbit. Probabil s-au gândit că uite, încă unul care vrea să salveze!”

Vlad Plăcintă a avut ambiția să răstoarne munții chiar și în situații în care medicii au spus că nu se mai poate face nimic. Are cazuri care arată că acolo unde este o speranță de 10% șanse să fie bine, te agăți de ea. Spune că acesta e rolul lui. Chiar și atunci când știe că șansele sunt mici, tot nu-și pierde speranța și îi încurajează pe părinți, le zice să fie optimiști, să lupte, să lupte împreună cu el.

Își amintește de cazul unei fetițe din Republica Moldova. Apoi, de cazul unui copil din Frumușica, de la el din comună. Avea o tumoră pe creier, medicii din România i-au spus că nu prinde Crăciunul. Dar nu s-a descurajat. I-a trimis pe părinți în Turcia. Acolo, l-au operat. Copilul trăiește, are o viață normală. Și sunt doi ani și jumătate de la operație.

Îi e greu să-și dea o definiție. Spune cu sinceritate și ușor amuzat că „nici la școală nu i-au plăcut definițiile”. Pentru el, e normal ceea ce face. Oameni care-l știu de-o viață îl știu cu simțul omului și simplu. E conștient că oricând, oricine poate să cadă. S-ar putea să i se întâmple și lui, nu știe… până atunci, are grijă să lase ceva în urmă. Inclusiv pe copiii lui îi învață să lupte în fiecare zi să fie mai buni, mai empatici… să fie oameni.

„Mă lupt să am două lucruri: dragoste și smerenie. Cu niciuna nu mă împac prea bine. Mă enervez repede. Uneori iubesc mai mult. Mă atașez de cazuri, doar că acum am devenit mai rece parcă. Te mai călești. Ca medicul. Cred că la prima operație a plâns o săptămână.”

Vorbește cu inima despre Dumnezeu. La fel vorbește și despre părintele Cleopa. I se luminează chipul. Din învățăturile sale și-a luat principiile de viață. Și cumva… tot de el e legată și povestea de dragoste cu soția sa. S-au cunoscut când mergeau să viziteze mănăstirile din Neamț. S-au plăcut. După un an, deja se căsătoreau. Erau aproape niște copii, la vreo 20 de ani, dar au pornit împreună pe un drum pe care l-au bătătorit cu iubire, încredere și speranță chiar și-atunci când nu le-a fost ușor.

Ce s-a întâmplat cu acel copilaș pentru care ai strâns primii bani?

VLAD PLĂCINTĂ: Nu s-a mai făcut bine. A mai evoluat. Acum e mare, are 12-13 ani. L-am văzut în Constanța. Era în brațe la tatăl lui. Poate merge mai greu, nu știu. L-am văzut în brațe. E greu să evolueze, să antreneze creierul ca picioarele să reacționeze. S-au mutat de la noi, din Botoșani. La Constanța, acolo aveau mai multe condiții. Mergeau și în Ucraina la niște terapii. Țin minte că atunci îmi luasem rolul foarte în serios. M-am dat inclusiv tatăl copilului la un moment dat, când m-au sunat de la Jurnalul Național, după ce eu lăsam comentarii peste tot. M-a sunat o jurnalistă și mă întreabă- „dl Irimescu?”. Iar eu am zis că da. Am zis că decât să pierd articolul, mai bine zic că da. A apărut articolul, asta a contat cel mai mult.

Când ți-ai dat seama că ai nevoie de o asociație?

VLAD PLĂCINTĂ: Când am vrut să fac un eveniment în Botoșani. Voiam ceva mare. Să fie de neuitat. Și m-am dus la grupul psaltic Macarie Ieromonahul. Când le-am zis, și ei s-au uitat așa la mine… dar eu eram convins că voi strânge milioane de euro cu care să salvez inimi. M-au lăsat să visez. Dar noi eram întrebați cine suntem. Și noi spuneam că suntem „Să fim oameni”, denumirea blogului. Nu mergea așa simplu. Eu voiam să punem afișe la biserici, acolo era publicul nostru. Pentru asta, am făcut un parteneriat cu asociația studenților de la teologie. Când mă uit în urmă, îmi dau seama ce nebunie am făcut… noi purtam toate discuțiile astea și actele încă nu erau depuse. Au ieșit pe 6 decembrie 2012, iar pe 12.12.2012 deschideam contul. Atunci a început totul. De atunci există „Salvează o inimă”.

Vedem foarte multe cazuri de copii care au nevoie de ajutor… te-ai gândit vreodată ce anume îi face pe oameni să doneze pentru cazurile vostre, cum fac selecția?

VLAD PLĂCINTĂ: Sunt mai multe categorii de oameni. În primul rând, foarte mulți donatori empatizează- se pun în locul părinților, pacientului, asociază cu vârsta propriului copil sau chiar cu numele. La noi ajung pentru că suntem transparenți. Punem OP-ul pe site. Toți banii care ne intră, actualizăm mereu pe 2 și 16. Suntem foarte transparenți. Apoi, noi trimitem mailuri. Și se vede după ce trimitem mail, oamenii se mobilizează. Dar orice am face noi, primii ambasadori sunt părinții copilului bolnav.

Interesantă abordare pentru părinți… mai există acea rușine, acel „ce-o să zică lumea”, care să-i împiedice să-și facă publică drama?

VLAD PLĂCINTĂ: E rușinea, da. Dar eu mă pun în locul lor. Eu așa am reușit. Am făcut mereu rocada. E rușinea de a „cerși”. Așa cred ei în primă fază. Eu le zic că nu e o situație pe care și-o doresc, deci… au încotro? La bancă nu pot să merargă, mulți au credite. Apoi, eu le zic că am avut și vedete care au apelat la noi ca să strângă banii, când au avut nevoie. Avem și copii de preoți care vin la noi să ceară ajutor. E vorba de zeci de mii de euro. Cine-i are?

Le explic că știu că este greu, dar că trebuie să înțeleagă că ne au pe noi, că îi ajutăm cu tot. E mult mai importantă sănătatea copiilor. Unii prind curaj. Dacă ne implicăm, ne unim forțele, cam aici se ajunge. Se strâng banii. Mai ales că e cumva o luptă cu timpul, nu ne permitem să pierdem timpul.

Dar pe tine, Vlad, te-au afectat vreodată vorbele oamenilor? Că bănuiesc că au fost și remarci nu tocmai bune la adresa ta, c-așa se cam întâmplă…

VLAD PLĂCINTĂ: Am avut și eu câteva critici la început. Auzeam des „vrei să îți faci vreo vilă?”. M-au afectat, că sunt și eu vulnerabil. Eu nu fac asta că fac bani. Eu am plecat cu gândul să fac bine. Eu am pornit din dorința de a salva oamenii. A devenit o responsabilitate. Fac o paranteză… țin minte și acum un caz, era o fetiță care avea nevoie de 80 000 de euro. Le-am zis părinților să stea liniștiți, că facem rost de bani. Dar noi nici nu știam cum. I-am rugat doar să se roage și să aibă grijă de copil, că de bani ne ocupăm noi. Când vezi așa sume… unde te duci? M-a întrebat cineva dacă avem eșecuri. Sigur, zilnic. Trimitem mailuri la companii și nici nu ne răspund. Sau îi sunăm, nici nu vor să audă…ăsta nu e un eșec?

Ai avut momente în care ți-ai zis „nu mai pot”? Ce ai făcut atunci?

VLAD PLĂCINTĂ: În 2015, am avut un copilaș din Dorohoi, care s-a operat la un spital privat din București. Fiind foarte grav, la 2-3 zile a murit. A fost primul meu eșec, am zis că nu mai pot… Am stat și m-am gândit dacă să mai fac, să nu mai fac. Mă atașasem de familie, vorbeam mult cu ei. M-a afectat. Am plâns mult.

Noi nu închidem campania când e gata operația, ci când pacientul e bine. Pentru că nu știm ce va mai apărea. Am avut eșecuri și din acest punct de vedere. Și când a plecat primul coleg, tot un eșec a fost. Nu a mai rezistat. Eșec a fost și când, din cauza unei erori tehnice, m-am trezit cu o datorie de 90 000 euro pe un site. M-a ajutat it-istul nostru de la început să ies din impas, cu ajutorul colegilor lui de la Google din Elveția. Tata a aflat de curând. Nu puteam să spun nimănui. Cine ar fi crezut?

Mi-ai vorbit mult despre părintele Cleopa și despre cum te-au influențat cuvintele lui. Dacă ar fi să-l întâlnești, să-i ai în fața ta, ce i-ai spune?

VLAD PLĂCINTĂ: Mi-ar fi de ajuns să îl văd. Sunt oameni pe care e suficient doar să-i vezi și rămâi marcat. Sunt oameni așa dragi și valoroși, care încă ne mai inspiră dragoste, siguranță că se poate, că cineva e în spatele tău. Mi s-a zis că am pe cineva acolo Sus care mă ajută… că și alții fac, dar nu reușesc. Și am văzut și minuni. Am avut situații-limită. Uite, un moment care m-a marcat foarte mult a fost când am fost prima dată la Sihăstria Neamț.

Citeam din cărțile părintelui Cleopa. Și am mers acolo, am zis că trebuie să ajung acolo. Când am văzut că scria chilia părintelui Cleopa, am plâns de bucurie. Nu-mi venea să cred că am ajuns acolo. Dar citind atâta despre el, parcă așteptam să iasă pe cerdac și să-mi vorbească. M-a marcat pozitiv. Și acum îmi dau refresh când mă gândesc la asta.

Dar dacă ar fi să vrei să întâlnești pe cineva, cine ar fi?

VLAD PLĂCINTĂ: M-ai luat prin surprindere cu întrebarea ta… pe Smiley, îmi place echilibrul pe care îl are. Pe părintele Vasile Ioana. Cu Marius și Ștefan de la Autonom. Și cu mai mulți. Mi-ar plăcea să stau la masă cu oameni de la care am ce să învăț. Să simt că de la acea masă, eu sunt cel mai puțin pregătit.

Am observat în ultima vreme că e suficient să deschizi subiectul credință și Dumnezeu și se fac două tabere imediat. De ce crezi că pare demodat să spui că te încrezi în puterea Domnului?

VLAD PLĂCINTĂ: Sunt oameni care nu acceptă că atunci când mergi pe un drum corect, sunt reguli riguroase. Dacă acele persoane critică, nu e modelul lui cel care spune. Dar dacă i-ar spune artistul pe care îl iubește, atunci și ei ar crede. E o lipsă de modele. Sunt oameni care nu vor să creadă orice li s-ar arăta.

Ai un loc al tău, care să-ți inspire liniște oricând și care te încarcă pozitiv?

VLAD PLĂCINTĂ: Sunt mai multe locuri. Și unul e mănăstirea Popăuți din Botoșani. Când eram în liceu, mergeam acolo. Și predicile părintelui sunt de o încărcătură duhovnicească așa… care mă ajută. În viața de zi cu zi trebuie să mergem pe sensul pe care îl avem. Dacă intrăm pe contrasens, e posibil să vină unul din față și să ne nenorocească. Trebuie să fii pe drumul tău. Acolo e locul unde merg vinerea ori duminica. Mă încarcă. Îmi place. Iarna mai ales, slujba începe mai devreme, la lumina lumânării. E în taină, ca și cum ai vorbi în șoaptă. Vorbește cu Hristos de trauma ta, despre ceea ce te frământă. Spune-i să-ți dea soluția.

Te-ai gândit vreodată cum ai vrea să rămâi în amintirea oamenilor?

VLAD PLĂCINTĂ: Păi eu am și locul de veci pregătit. La propriu! De fapt, un om moare atunci când nimeni nu-și mai amintește de el. Câte cruci nu sunt prin cimitirele noastre, care s-au șters și nimeni nu mai pomenește numele de pe acele cruci? Mi-aș dori să spună lumea „băi, se poate!”. În situații grele, să spună că încă se mai poate. Și încă mai există speranță în România. Eu nu știu dacă în străinătate e ca la noi, cum se ajută românii la noi. Mi-aș dori ca lumea să își amintească că am făcut un lucru bun.

E vreun profesor care te-a influențat, care te-a încurajat să vezi lumea altfel?

VLAD PLĂCINTĂ: Înainte nu erau la modă mentorii. Profesorul de matematică mi-a plăcut, avea un stil anume. Nu arăta empatie față de elev, dar avea stilul lui. Trei zile am plâns când am terminat clasa a 8-a. Preotul din sat e un alt exemplu. Mi-a fost și profesor de religie, era un om frumos și prezentabil. Era un om corect. O profesoară de tehnologie, empatică și foarte bine pregătită. N-am fost un copil bun la învățătură, cu memoria și acum am probleme. Eu mai degrabă am memorie vizuală.

Dar părinții ce ți-au insuflat? Ce ai preluat de la ei?

VLAD PLĂCINTĂ: Și bune, și rele. N-am avut traume. Tata a fost miner, a fost în străinătate, ne-a fost greu. Activitatea a terminat-o în poliție. Mi-au dat libertatea. Sâmbăta și duminica fugeam pe la mănăstiri. Îmi cumpăram cărți. Eram un copil obraznic și curios. Și acum mă tem să nu stric când pun mâna pe ceva. Îmi plăcea să desfac. Toate jucăriile mele erau fără roți.

Un copil obraznic și curios… ai o amintire hazlie din copilărie, la care râzi și azi când ți-o amintești?

VLAD PLĂCINTĂ: Stăteam în Caraș-Severin. Și văd eu în dulap o jucărie. M-am urcat și am dat cu umărul de contor, un contor cum erau alea vechi. Și l-am ținut de pe scaun pe umăr până au venit ai mei acasă. Am luat o corectură… acum râd, dar îți dai seama ce se putea întâmpla? Mi-e frică și acum de curent. Dar nu am rămas traumatizat. Mi-a plăcut mult fotbalul în copilărie. Am momente frumoase, dar să stai cu contorul în mână vreo două ore, nu cred că au făcut mulți. Am rezistat.

Vlad, ești Omul Anului 2023. A fost prima ediție a TVR-ului. Poate mulți nici nu știu. Locuiești în Botoșani. Ai văzut vreodată ca pe un dezavantaj faptul că ești din provincie?

VLAD PLĂCINTĂ: Eu sunt mândru că sunt botoșănean, dar e greu când știu că trebuie să fac opt ore până la București. Sunt avantaje și dezavantaje. Povestea „Salvează o inimă” a început într-un colț de țară. Ceea ce am făcut eu, putea să facă oricine. Să faci un site, cu sisteme de plată la îndemâna oricui, chiar poate oricine.

Am luat oameni lângă mine. Eu am venit doar cu ideile, să fim transparenți. Dar am și dezavantaje că nu sunt în București. Pentru că e altceva să te întâlnești rapid și oricând cu persoane care te pot ajuta. Gala „Omul Anului” a TVR-ului e abia la început, în timp, oamenii vor afla tot mai mult. Oricum, mi-a scris cineva că „băi, Vlad, mă bucur că în sfârșit a luat un premiu cineva care chiar face ceva!”. Cuvintele astea chiar mă mișcă, îmi dau putere. Am mai luat premii și voi mai lua, dar acesta de Omul Anului este ceva extraordinar!