În momentul în care spunem că un club sportiv este public, deja mulți dau ochii peste cap. Mai ales acolo unde rezultatele nu se văd. Ionuț Urzeală are o abordare diferită. Una modernă. Una vie. Una care dă peste cap acel „n-avem” ori „nu se poate” pe care l-am auzit de atâtea ori. Din clipa în care a preluat funcția, Ionuț Urzeală n-a ascuns lucruri. Le-a relatat întocmai pe pagina sa de Facebook. N-a făcut-o pentru a se plânge, ci pentru a prezenta situația și a căuta soluții. Tocmai de aceea mi-am dorit să aflu mai multe. Recent, am citit la el că-și donează și salariul în întregime. Lunar, oferă opt burse a câte 1000 de lei fiecare.

Ionuț, când ai preluat funcția, ce ți s-a părut cel mai greu? Zi-mi trei lucruri care te-au făcut să-ți pui mâinle în cap…

IONUȚ URZEALĂ: Dacă vorbim despre momentul în care am preluat funcția publică la Clubul Sportiv Județean, actualmente CS Alpha Prahova, au fost trei lucruri mari care m-au surprins negativ. Primul a fost modul în care era gestionată componenta sportivă a echipei de senioare de handbal. Era o structură supradimensionată, cu angajamente și contracte care depășeau logica bugetului aprobat. Practic, înainte să discutăm despre performanță, trebuia să discutăm despre sustenabilitate. Al doilea lucru a fost lipsa unei echipe din spatele echipei. Exista un om care făcea aproape tot: administra, rezolva, alerga, ținea lucrurile în viață. Dar nu existau roluri clare, procese, proceduri sau responsabilități clar împărțite. Iar într-un club sportiv sănătos, nu poți funcționa pe modelul „un om le face pe toate”. Al treilea lucru a fost lipsa unor indicatori de performanță. Nu aveam o modalitate clară de evaluare: nici a activității sportive, nici a evoluției sportivilor, nici a antrenorilor, nici a managementului. Or, dacă nu măsori nimic, nu știi dacă progresezi sau doar consumi resurse.

Au reușit cluburile sportive publice să se adapteze vremurilor actuale?

IONUȚ URZEALĂ: Cred că răspunsul trebuie nuanțat. Sunt cluburi și oameni care au încercat să se adapteze, dar, la nivel de sistem, cred că adaptarea este insuficientă. În ultimii 20 de ani, multe cluburi publice au trecut de la ideea de a crește copii și juniori la ideea de a „face activitate de performanță”, adică de a participa la campionate naționale, de a bifa competiții și de a obține rezultate imediate. Problema este că această activitate nu întotdeauna produce dezvoltare reală pe termen lung.

Din păcate, în multe cazuri nu există o evaluare serioasă a antrenorilor, nu există o competiție reală între metode și nu există o cultură a educației continue. Iar antrenorul, mai ales la copii și juniori, ar trebui să fie într-un proces constant de formare. Nu poți lucra cu generații noi folosind aceleași instrumente, aceeași mentalitate și aceleași explicații de acum 20 de ani. Mai este și o altă problemă: cluburile publice, prin modul în care sunt finanțate, ajung uneori să concureze neloial cu cluburile private.

Avem cluburi publice care cumpără, consumă bugete, dar nu produc suficient pentru piața sportivă. Cu excepțiile cunoscute, mai ales din fotbal, România este foarte slabă ca vânzătoare de produse sportive formate în cluburi, dar este un cumpărător generos. Și atunci întrebarea este: aceste cluburi fac bine sportului românesc pe termen lung sau doar întrețin o activitate care arată bine pe hârtie? Eu cred că aici trebuie să fim foarte sinceri.

Ce e sau ce ar trebui să fie indispensabil unui club sportiv juvenil public?

IONUȚ URZEALĂ: În primul rând, selecția. Dar nu selecția făcută doar din ochi, după impresii sau după cine pare mai dezvoltat fizic la 11-12 ani. Vorbesc despre o selecție bazată pe indicatori măsurabili, non-subiectivi, care să urmărească potențialul și evoluția copilului. Apoi, după prima selecție, trebuie să existe urmărirea sportivului în timp. Nu este suficient să aduci copilul în club și apoi să-l treci automat de la o categorie de vârstă la alta doar pentru că vine la antrenament. Trecerea de la o etapă la alta trebuie să fie legată de progres, de dezvoltare și de capacitatea lui de a face față nivelului următor.

Eu aș implementa, la nivel național, un sistem coerent de evaluare a sportivilor, dar și a antrenorilor. Nu doar rezultate sportive, nu doar medalii la copii, ci și progres individual, dezvoltare motrică, tehnică, tactică, mentală și educațională. Un club juvenil public ar trebui să aibă câteva lucruri obligatorii: metodologie de selecție, traseu de dezvoltare pe categorii de vârstă, evaluare periodică, educație pentru antrenori, comunicare cu părinții și o echipă minimă în sprijinul sportivului. Aici intră pregătirea fizică, componentele medicale, psihologice, nutriționale și educaționale, măcar la nivel de principii și acces.

Pentru mine, clubul juvenil public nu ar trebui să existe ca să câștige un campionat la 13 ani. Ar trebui să existe pentru a forma sportivi sănătoși, educați, competitivi și pregătiți pentru nivelul următor.

De ce găsim atât de des la cluburile publice mentalitatea „n-avem” și „nu se poate”? Sigur te-ai lovit de ea… ce ai făcut tu pentru a o schimba?

IONUȚ URZEALĂ: Cred că vine dintr-o cultură organizațională construită în timp. De multe ori, în loc să plecăm de la întrebarea „cum putem?”, plecăm de la „de ce nu se poate?”. Și atunci apar scuzele, vinovații, negația, frica de responsabilitate. Auzim deseori: „nu avem bani”, „nu avem oameni”, „nu s-a mai făcut”, „nu știm”, „nu suntem capabili”. Uneori aceste lucruri sunt reale, dar de multe ori devin reflexe. Sunt folosite ca mecanism de apărare, nu ca diagnostic. Dacă vorbim despre bugete, de exemplu, problema nu este doar câți bani ai. Problema este dacă știi să faci management, dacă știi să planifici, dacă ai un forecast bugetar, dacă știi să prioritizezi și dacă poți construi în jurul unor obiective clare.

Am încercat să schimb această mentalitate prin claritate: roluri clare, responsabilități clare, obiective clare. Când oamenii știu ce au de făcut, când înțeleg direcția și când văd că există o logică în decizie, încep să iasă din „nu se poate”. Dar nu se întâmplă peste noapte. Mentalitatea se schimbă greu, mai ales acolo unde, ani de zile, supraviețuirea a fost mai importantă decât dezvoltarea.

Ai reușit să-i dai pe oameni după viziunea ta?

IONUȚ URZEALĂ: Parțial, da. Dar spun asta cu realism, nu cu triumfalism. Eu cred că un club public ar trebui să aibă o altă menire decât aceea de a produce doar spectacol sportive (meciuri). În primul rând, ar trebui să aibă o misiune educațională. Apoi, o misiune de sănătate publică, de prevenție, de combatere a sedentarismului și a obezității. Abia după aceea putem vorbi despre performanță și despre spectacolul sportiv. Problema este că nicio sumă de bani nu îți cumpără o cultură organizațională. Cultura se construiește în timp, prin leadership, prin consecvență, prin oameni potriviți și prin decizii repetate în aceeași direcție.

În formarea unei echipe există acele etape clasice: forming, storming, norming și performing. La noi a fost nevoie, pe anumite paliere, să trecem chiar printr-o etapă de „destroying”, în sensul în care a trebuit să desfacem obiceiuri vechi, frici, reflexe și moduri de lucru care blocau luarea deciziilor.

Am reușit să ducem echipa, cu mult efort, peste zona de storming și spre norming. Adică oamenii au început să înțeleagă direcția, să accepte regulile și să lucreze mai organizat. Nu știu dacă voi apuca să văd clubul în etapa de performing, dar știu sigur că, fără această muncă de cultură organizațională, nu poți construi nimic sănătos.

Ți se pare oportun ca un director al unui club sportiv școlar să rămână pe aceeași funcție nu știu, mai mult de trei mandate sau poate chiar decenii?

IONUȚ URZEALĂ: Nu aș da un răspuns rigid pentru că nu cunosc suficient de bine toate particularitățile cluburilor sportive școlare și modul exact în care sunt evaluate mandatele acolo. Dar cred că întrebarea importantă nu este neapărat câte mandate are un om, ci ce produce în acele mandate. Dacă un director aduce plus valoare, dezvoltă instituția, crește calitatea activității, formează oameni, atrage resurse și rămâne într-o evoluție constantă, atunci simpla vechime nu este o problemă.

În același timp, dacă un om rămâne într-o funcție doar pentru stabilitate, confort sau control, iar instituția nu mai evoluează, atunci da, trebuie să existe un pas în spate. Funcția publică nu ar trebui să fie un loc de conservare personală, ci un instrument prin care instituția înaintează.
Cred că soluția corectă este evaluarea reală. Mandatele ar trebui legate de obiective, indicatori și rezultate instituționale, nu doar de trecerea timpului.

Ce lipsește României față de alte sisteme?

IONUȚ URZEALĂ: În primul rând, României îi lipsește educația formală pentru „echipa din spatele echipei”. Vorbim foarte mult despre sportivi și antrenori, dar prea puțin despre managementul sportiv, marketingul sportiv, analiză, comunicare, dezvoltare organizațională, scouting, pregătire fizică specializată, psihologie sportivă și toate celelalte componente care fac ca sportul modern să funcționeze.

În al doilea rând, lipsește infrastructura. Dar eu nu aș pune infrastructura pe primul loc, pentru că poți avea infrastructură și să o folosești prost. Înainte sau în paralel cu infrastructura, trebuie să investim în oameni.
În al treilea rând, lipsesc reguli clare care să definească rolul cluburilor publice. Cluburile municipale, județene, departamentale sau școlare nu ar trebui să concureze neloial pe piață, ci să completeze ecosistemul sportiv. Trebuie să știm clar: cine formează, cine dezvoltă, cine face performanță – și ce înseamnă ea – câștigarea unui campionat e doar o parte de performanță, cine finanțează și după ce criterii.

Diferența față de alte țări nu este doar una de bani. Este de educație, metodologie, competiție profesională și cultură a responsabilității. În sisteme mai dezvoltate, antrenorii sunt într-o competiție continuă pentru educație și competență. La noi, de multe ori, încă funcționăm pe ideea că experiența singură este suficientă.
Eu cred că România cheltuiește mulți bani pe sport, dar nu întotdeauna într-o direcție sănătoasă. Dacă ar fi să spun unde ar trebui să investim mâine sau chiar azi, aș spune așa: în educația oamenilor de specialitate, apoi în infrastructură și abia după aceea în echipe de seniori care ar trebui să fie rezultatul natural al muncii făcute cu copiii și juniorii. Seniorii ar trebui să fie vârful piramidei, nu înlocuitorii ei.

.

ARTICOLUL A APĂRUT ÎN ZIARUL TIPĂRIT INSOCIETY SPORTS, realizat cu sprijinul Q Estetic, Auto Big, Kinetera, Domeniul Zimbrava, Prăjitoria Maison du Cafe.