Ben Rothenberg a reușit să suprindă întocmai povestea unui adevărat personaj: Naomi Osaka. Scriitura e captivantă, cu inserții tehnice din tenis, dar mai ales cu emoție. În spatele „lupilor singuratici”, că așa sunt tenismenii pe teren, nu stau doar ani de antrenamente. Stau sacrificii, frustrări, anxietăți. Naomi Osaka iese în evidență prin joc, dar și prin ținutele extravagante prin care transmite tot felul de mesaje pentru cauzele pe care le apără. N-a fost întotdeauna așa. Un copil timid. Un copil care până la vârsta adolescenței a trăit departe de lumea reală. Avea contact doar cu părinții și cu sora sa.
Am văzut un video postat de somelierul ieșean Yvona Mardare, fondator al festivalului Hai cu Pluta, și m-am gândit că n-ar fi rău să scriu un articol despre cum te pregătești pentru o degustare de vinuri. Ascultând sfaturile ei, recunosc că nu m-aș fi gândit niciodată că n-ar trebui să ne parfumăm dacă mergem la o degustare de vinuri. Doar că explicația ei chiar are logică: dacă parfumul e intens, n-ai să percepi corect aromele vinului. În plus, s-ar putea să-i deranjeze și pe cei din jur. Vino cu inima deschisă. O degustare de vinuri e și despre oameni, poveste,
Într-o lume preocupată din ce în ce mai mult de propriul sine, Simona Proteasa de la Asociația Oameni ca Lumea vrea să facă ceva pentru alții. Și din fericire pentru noi, nu e singura. A crescut la țară. Cunoaște extrem de bine lipsurile. Le-a simțit din plin când era mică. Așa că acum, când și-a dat seama că într-adevăr că poate face ceva pentru copiii de la sat, și-a dat o provocare: să trăiască 30 de zile la cort. Simona vrea să facă cunoscută cauza ei, aceea de a construi un centru multifuncțional pentru copiii din satul Racu, județul Vâlcea,
M-am uitat pentru prima dată la o etapă din circuitul mondial de alergare montană. Trentino, Italia. Pieve di Ledro, mai exact. În imaginea articolului, cea principală, e Mădălina Florea. A terminat cursa pe locul doi. La scurt timp după câștigătoarea etapei. M-am uitat întâmplător la cursă. Mutam tv-ul de pe un post pe altul, iar pe Eurosport era un reportaj despre alergarea montană. Despre acest circuit care e, din câte am înțeles de la alții, un soi de Champions League la alergare montană. Am mai avut o concurentă din România, Mădălia Amariei. Plus la băieți. Damian Bogdan și el, tot
Roxana Brănișteanu a renunțat la tot pentru cărți. Pentru a aduce în fața oamenilor cărțile. Știu, poate părea aproape o nebunie treaba asta, dar uite că anul 2022 a fost anul care a împins-o pe Roxana să se dedice unui proiect care a crescut frumos și organic- iCarte, iParte. A lucrat în presă, a lucrat într-o multinațională, unde se ocupa de 3500 de oameni, în departamentul HR. Ceva îi spunea că nu-i suficient. Că indiferent de performanțele atinse, inima-i nu-i tresaltă. În plus, la toate astea s-a mai adunat și o despărțire. Apoi, sănătatea a tras-o de mânecă. Rezultatele unor
Poate prima reacție e „dar ce, noi nu știm să ne îngrijim ochii?”. Nu de alta, dar la asta m-am gândit și eu când am văzut pe programul RAO 2026 un astfel de seminar de îngrijire corectă a ochilor. Numai că la final, cei din sală, participanți la Reuniunea Anuală a Oftalmologilor de la Iași, au spus că n-ar fi rău ca pacientul să plece acasă și cu un ghid în format tipărit. Că oricât i-ai spune omului ce trebuie să facă, parcă altfel se consolidează informația dacă și citește cu ochii lui, dacă are ceva în mână care să-i
În fața unei lucrări semnate de Constantin Brâncuși te oprești. Tragi aer adânc în piept. Privești cu inima, nu doar cu ochii. Simțeam cum pulsul crește. Eram față în față cu nemurirea. Căci prin opera lăsată, inegalabilul Brâncuși e nemuritor. E definiția infinitului. Atemporal. Și fără granițe. Îmi amintesc când am văzut prima dată o lucrare de-a sa. Eram la Strasbourg, pe holurile unei instituții europene. De jur împrejurul sălii în care aveau loc adunările erau opere de-ale lui Brâncuși. Sunt mai bine de zece ani de atunci… Constantin Brâncuși a ajuns pentru prima dată la Iași. Cu „Cap de
Câți n-am auzit „ieși din zona de confort”, dar dacă zona de confort pe care o trăim chiar e ceea ce ne-am dorit, ce facem? Ok, zona de confort vine fără stres și e ca o plasă de siguranță. Ceea ce e foarte în regulă mai ales că orice neurochirurg, psiholog ori psihiatru îți va spune că stresul reprezintă cauza multor afecțiuni în zilele noastre. Totuși, zona de confort ne face precauți. Nu ne mai aruncăm așa înainte fără să punem în balanță riscuri, beneficii și altele. Eu nu-s nici pe departe vreun specialist în chestiuni ce țin de psihic,
Prima dată când mi s-a aprins beculețul asupra acestei întrebări a fost când am ajuns la paginile care vorbeau fix despre treaba asta în „Jurnalul unui CEO” (am povestit-o aici). Atunci a fost conștientizarea. Ceea ce Steven Bartlett scrie acolo despre moarte e raportat la speranța de viață din SUA, care e pe la 77 de ani. Steven Bartlett a calculat zilele. Câte a trăit și câte mai are de trăit. Știu că moartea nu e tocmai un subiect care place lumii, dar e singurul lucru cert care ni se întâmplă tuturor. Știm când? Nu. Sperăm să fie cât mai
Toți am avut în preajmă oameni toxici. I-am acceptat din varii motive. Posibil că și noi am fost oameni toxici pentru alții la un moment dat. Conștient sau inconștient. Doar că o cercetare realizată de curând în SUA ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne facă mult mai atenți cu privire la oamenii cărora le permitem să ne fie în preajmă. Studiul subliniază că îmbătrânim mai repede dacă avem oameni toxici în preajmă Studiul a fost finanțat de National Institute on Ageing, a fost condus de sociologul Byungkyu Lee de la Universitatea New York și a fost