Scriu articolul acesta pentru că poate mai sunt și alții care doresc să-și facă astfel de amintiri. Ei trebuie să știe că în Iași, la GIUVAERGERIE, îl găsesc pe Eliade Dumitrescu, tânăr bijutier școlit la Florența. Iar o bijuterie, mai ales atunci când e creată după dorințele noastre, devine o poveste în sine.
Când pierzi pe cineva drag, te agăți de orice să-l simți aproape. Când am pierdut-o pe mama în decembrie, pământul mi-a fugit de sub picioare la propriu. Eram doar un corp care exista mecanic. Sufletul era doborât. Viața nu mai avea sens. Dorul și tristețea acaparau până și ultima umbră de zâmbet… nu vor trece toate astea niciodată, însă timpul va pansa rana. Dumnezeu lucrează prin timp. Ne dă putere să acceptăm, să mulțumim și să mergem mai departe.
Când m-am dus în atelier la Eliade, am stat mult de vorbă cu mama sa, Loredana Tănasă. O cunosc pe Lore de ani buni. Am făcut inclusiv un interviu cu ea, îl las aici.
Îmi amintesc că am stat vreme de vreo două ceasuri să povestesc cu ea. Era iarnă. Am plâns, am zâmbit. Fiind omul care și-a pierdut ambii părinți, înțelegea perfect nevoia mea de a mă agăța de orice mi-ar aduce aminte de mama.
Mi-a explicat că e posibil ceea ce eu vreau să fac, să-i dau o fotografie. A durat. Întreg procesul a durat câteva luni, încât credeam la un moment dat că nu se poate… până am primit un telefon „Medalionul tău e gata, poți veni oricât la Giuvaergerie să-l iei!”. Era Loredana. Efectiv mi-a zvâcnit inima. Primisem între timp imagini cu procesul de creație, inclusiv un video. Dar erau doar probe. Când a fost gata, nu-mi venea să cred.
„Iată ce rămâne după noi, un medalion, o bucată de argint cu un chip”, i-am spus eu Loredanei în momentul în care am ținut în mână medalionul. Aveam lacrimi în ochi, dar nu am plâns. Plâng acum, când scriu asta… fiindcă deși am acceptat de mulți ani că moartea e parte din noi și nimeni nu scapă, e singurul lucru cert care se întâmplă și nici nu anunță, nu m-am gândit că voi scrie la trecut despre mama atât de repede. Că voi înlocui „este” cu „a fost”.
Când am ținut în mână medalionul cu chipul mamei, am simțit cum mă privește. Zâmbind discret, așa cum o făcea mereu. N-am ales o poză din ultimii ani, ci una de acum vreo 10 ani. Când totul era bine. Când nici prin cap nu ne trecea că vor veni ani în care ne vom îndrepta privirea spre cer de multe ori pentru a ne ruga, pentru a mulțumi, pentru a spune „facă-se voia Ta”.
Eliade a lucrat perfect acest medalion. Imaginea e redată cu laserul. E discretă. Sensibilă. E o imagine vie. O amintire adusă în prezent. Nu cunosc tehnicile pe care le-a folosit, deși am zis că merg să aflu mai multe pentru a povesti mai în detaliu.
Ce mi se pare într-adevăr frumos e că am găsit în Iași un bijutier care să-mi facă așa ceva. Când m-am dus, am crezut că va rămâne pur și simplu o idee. Nici nu știam dacă se poate. Când mi s-a spus că încearcă să facă, vedem ce iese, deja am simțit speranță. Iar acum, că e mereu la gâtul meu, acest medalion e o comoară!
Nu așteptați ca cineva drag să plece pentru o amintire de acest fel…
