În timp ce mulți dintre noi găsim tot felul de scuze pentru a nu face mișcare, domnul Petrică Taciuc vine și ne dă cea mai mare lecție a longevității: sportul, mișcarea făcută cu pasiune, nu de nevoie.
Să nu vă imaginați că Nea’ Petrică a fost sportiv de performanță la viața dumnealui. Nu. Domnul Taciuc a lucrat o viață revizor tehnic la Fabrica de Zahăr din Pașcani. Deci, agricultură.
S-a apucat de tenis prin 1963, după ce i-au văzut la televizor pe Ion Țiriac și Ilie Năstase. „Dar eu nu pot?”, s-a întrebat. Nu era chiar străin de sport nici atunci. Juca tot un fel de tenis, dar cu piciorul, cu minge de fotbal. Cam cum jucam noi pătrățica în copilărie, care vă mai aduceți aminte…
„Prima dată când am fost la un concurs de tenis a fost ceva organizat între fabrici, cum se făcea pe vremuri. Am venit la Iași. I-am bătut pe toți. Nici nu mai știu, cred că era anul 1970”, își amintește domnul Petrică.
Nu s-a gândit niciodată că va avea șansa să facă schimburi de mingi cu Andrei Pavel, fost număr 13 mondial. S-a întâmplat.
I-au făcut-o, dacă putem spune așa, chiar prietenii cu care Nea’ Petrică joacă tenis la Pașcani. Niște „tinerei” la 65+, care au avut grijă să-mi spună că deși sunt mai tineri decât nea’ Petrică, cel din urmă tot are momente în care îi bate.
Ei au pus la cale toată isprava de pe zgura de la Concord Iași Open. După finala de dublu, preț de câteva minute, Petrică Taciuc a fost ovaționat la scenă deschisă de o arenă întreagă.
A trăit momentul cu emoție și intensitate. Nu s-a gândit niciodată că va face asta vreodată. Mai ales că Andrei Pavel e pe lista tenismenilor pe care domnul Taciuc i-a admirat dintotdeauna. Alături de Ion Țiriac, Ilie Năstase, Roger Federer, despre care mi-a spus „cel mai frumos rever din circuit din toate timpurile”.
L-am întrebat care e secretul longevității. Ce ar trebui să știm și să aplicăm și noi pentru a prinde cel puțin 91 de ani
„Încrederea în sine. Încredere și sport, mișcare. Încrederea în ceea ce sunteți. Că dacă cedați psihic și vă simțiți inferior, nu e bine. Și sport mult. Cât încape”, mi-a răspuns domnul Petrică Taciuc.
Copiii nu i-au moștenit bucuria de a face sport. Unul dintre băieți e plecat în străinătate. Celălalt, care e acasă, e comod. „Lenea e mare, mai bine stă pe scaun”, spune zâmbind nea’ Petrică.
Când se uită în urmă, își amintește toate competițiile sportive care se făceau între școli. „Asta lipsește acum, iar asta e mare păcat pentru sportul de masă”, explică aproape oftând.
Ne dăm mâna, ne salutăm politicos și ne urăm toate cele bune, dar mai ales sănătate. Au fost 7 minute de dialog. 7 minute în care mi-am dat seama încă o dată că sportul înseamnă viață, energie, stare de bine. Mai trebuie doar să înțelegem pe deplin și să aplicăm…
