„Cum să spun că sufăr de tulburare bipolară?”. „Dar eu nu am zis la nimeni că el e bolnav, cum să spun că e internat la Psihiatrie?”. Sunt două întrebări cât se poate de reale de la două cazuri pe care le cunosc direct. Afecțiuni psihice total diferite, cu diagnostic de boală psihică confirmat de medici. Da, sunt întrebări care ascund în spate urma de acel blestemat „ce-o să zică lumea? Vrei să râdă lumea? Vrei să spună că sunt nebun/ă?”. Sunt întrebări care ascund teama de a nu fi marginalizat. Sunt întrebări care ascund teama de a nu fi arătat cu degetul. Sunt întrebări care, din păcate, îi fac pe mulți dintre bolnavii psihici să ajungă prea târziu în cabinetul unui medic psihiatru. Uneori, chiar la ani distanță de când boala și-a făcut un confortabil culcuș. De regulă, în timpul unei crize… Și nu, nu toți ajung la „fără clanță”. Depinde stadiul bolii, afecțiunea și multe altele.

„Nu am nimic, nu sunt cu capul!”

                      „Nu am nimic, eu nu sunt cu capul!”, e primul semn că ceva nu e în regulă. Negarea. Dar bolnavii psihici neagă în mod inconștient. De cele mai multe ori, vorbește boala în locul lor. Doar prin tratament ajung să accepte că au o afecțiune psihică. Un tratament care, în cazul bolilor psihice, poate avea efect de-abia după luni sau ani de zile în care familia bolnavului duce o luptă cu ei, cu el, cu acel „de ce?” și cu tot ce înseamnă grija pentru un pacient bolnav psihic din familie. Și aș vrea să vorbesc un pic despre eforturile pe care familiile bolnavilor psihici trebuie să le facă pentru a le fi alături în lupta cu boala.

                          Am văzut un film. „Scenariu pentru happy-end” se numește și e de prin 2012. Excelent pentru a înțelege ce înseamnă să ai grijă de un pacient cu afecțiune psihică, cum anume boala îți poate acapara nu doar gândurile, ci pune control pe comportamentul tău. Dincolo de povestea de dragoste care se leagă, filmul arată întreg chinul prin care trece un bolnav psihic. Personajul principal, profesorul de istorie suferă de bipolaritate descoperită mult prea târziu. În ședințele de terapie, el povestește cum a trebuit să se lupte cu furia, cu demonii, cu orice situație imaginară. Sare la bătaie la părinți în mod inconștient. Refuză să mai ia tratamentul. Mama sa îi administrează medicamentele aproape forțat. Are accese de furie și asta îi aduce ordine de restricție. Filmul e în mod real o lecție.

                            Noi nu ne dăm seama, dar numai bolnavii psihici știu ce e în mintea lor. De exemplu, dintr-un caz apropiat vă spun, la prima vedere, când vezi omul, îl vezi un om normal. Nimic n-ar da de bănuit că are un diagnostic care pe cei mai mulți ne face să spunem „Doamne ferește!”. Doar că omul își imaginează tot felul de lucruri. Aia e realitatea sa. Pune cap la cap cuvinte auzite cu ceea ce trăiește în mediul social și face scenarii. Unele sunt atât de plauzibile, în sensul că într-adevăr s-ar putea să se fi întâmplat, încât nici nu ai bănui că omul are o afecțiune psihică. Doar că un medic psihiatru își dă seama imediat când ceva e în neregulă. Își dă seama de când începe imaginarul. Și își mai dă seama oricine altcineva știe că are în față un om bolnav, un om care suferă de psihoză.

Nimeni nu alege să aibă o boală psihică

                            Afecțiunile psihice există. Nimeni nu alege să ajungă bolnav psihic. Se poate întâmpla oricui. Doar că oamenii uită treaba asta și îi judecă pe cei care au o boală psihică. Când a murit Sinnead O’Connor, artista pusă la zid și catalogată nebună în repetate rânduri din cauza luptei sale cu mai multe afecțiuni psihice, a apărut o postare în care se explica drama, lupta pe care ființa aceasta a dus-o ani la rând cu boala. N-a mai contat pentru nimeni. Ea n-a mai prins acel „îți cerem scuze pentru că am luat în râs un om bolnav psihic”. Dar cei care sunt în viață îl mai pot auzi.

                                 Refuzăm să vedem că sunt o mulțime de oameni cu probleme psihice. Mă uitam pe stradă. În nici un kilometru am văzut vreo cinci oameni care sigur ar avea nevoie de ajutor. Vorbeau singuri, dormeau pe bănci, de-abia se târâiau. Sigur e vorba de o boală psihică. Mă gândesc cât ghinion au oamenii aceștia că nu au o familie care să le acorde tot sprijinul. Mă uitam la ei și mă întrebam care e povestea lor, de ce sunt așa. Oare chiar nu au pe nimeni? Apoi, mi-am dat seama că etapa în care sunt cu boala e destul de avansată. Pentru că fără tratament, boala acaparează bolnavul. Un bolnav psihic poate sta în mizerie. El nu vede mizeria. Boala îi controlează mintea. Pentru el, acolo e curat. Apoi, mai sunt cazurile în care a fost prea târziu… a fost suficientă o clipă, o voce permanentă care le sufla în gând- „fă-o!”. Și au făcut-o, din păcate.

Să nu îi mai numim „nebuni”

                              E păcat că de minte ne pasă cel mai puțin. Încă trăim sub imperiul unor preconcepții și etichete. Dacă întrebi pe cineva dacă a fost vreodată la psihiatru, imediat ți se spune că ai ceva cu el, că îl iei la mișto. Afecțiunile psihice se manifestă tardiv. Poți să pari un om absolut normal și să afli că suferi de așa ceva. De regulă, când ai parte de o criză. Haideți să fim mai blânzi. Să începem să nu le mai spunem „nebuni”. Sunt oameni bolnavi și atât. Iar de un om bolnav nu râdem. O afecțiune psihică identificată corect și tratată cu medicamente în dozajul care trebuie înseamnă că acel bolnav psihic e sub control, poate duce o viață cât de cât normală. Da, va mai face crize maniacale, dar vor fi tot mai rare. Totul e să descoperi boala la timp. Cu cât fugi de psihiatru, cu atât s-ar putea să nu mai ai ce să tratezi. Provocarea va fi atunci să vezi cât se mai poate recupera.

                            Cât despre familiile acestor bolnavi care au o boală psihică, sunteți eroi! E extrem de dificil să accepți un diagnostic de boală psihică, să ajungi la un echilibru și să înveți din mers cum să vorbești cu bolnavul psihic, cum să te comporți cu el, cum să-i transmiți afecțiune, blândețe și mai ales acel „nu ești singur în lupta asta, ne ai alături de tine!”. Treaba asta de cum se face nu ți-o arată nimeni. E vorba de dăruire, iubire, înțelegere și voință.

sursa foto principala: observsmart.com