Mi-e ușor să vorbesc acum despre recunoștința și puterea de a fi recunoscătoare chiar și pentru chestiuni pe care le considerăm banale, numai că n-a fost dintotdeauna așa. Suntem obișnuiți să vrem mai mult, să tragem de noi până la epuizare și exasperare, iar asta nu duce la nimic bun. Dacă ne iese, e minunat. Dar dacă nu ne iese, ne afundăm și mai mult în gânduri, tristeți și acel capăt al răbdării și puterii.

                 Mereu i-am transmis lui Dumnezeu, la fiecare rugăciune făcută înainte de culcare, un simplu mulțumesc. Era doar rostit. Nu știu dacă și simțeam cu toată ființa acel mulțumesc. Devenise un gest mecanic, aruncat cumva printr-o desagă de alte cereri. Cumva, „Dumnezeule, să nu uiți că îți mulțumesc totuși, chiar dacă îți cer multe!”. A funcționat sau nu, habar nu am… însă știu sigur că în momentul în care am început să pun pe hârtie, în fiecare zi, câteva motive pentru care sunt recunoscătoare, am început să simt cu adevărat că sunt un om norocos. Și am început să practic recunoștința. Am început să scriu lucruri pe care le consideram cumva firești sau fără importanță, numai că puse cap la cap și conștientizate în mod real, încep să-și facă efectul. Spun conștietizate pentru că prin scris, când le treci tu cu mânuța ta pe hârtie, cu pixul în mână, într-un caiet pe care îl poți numi jurnal de recunoștință, asta începi să faci- devii conștient de fiecare cuvânt așternut.

Cum am început să practic recunoștința

                                   Fiecare motiv recunoștință capătă sens. Eu mi-am dorit un instrument care să mă ajute să fac o retrospectivă a zilei. Am gândit zece întrebări la care îmi răspundeam în fiecare seară. Pe lângă motivele de recunoștință, aveam inclusiv o rubrică în care treceam un citat care îmi descria ziua. Așa eram nevoită să fac și ceva cercetare, să mai aflu una-alta. După, îmi amintesc cum Alexandra Bădița, la cursurile Academiei de Journaling, ne-a dat să practicăm exercițiul de a practica recunoștința încă din primul curs. Și am scris motiv de recunoștința timp de 21 de zile. Asta-i perioada în urma căreia, potrivit studiilor, se deprinde un obicei. Iar la finalul celor 21 de zile, ca de nicăieri, am primit un mesaj prin care mi s-a spus „aș vrea să ne vedem ca să discutăm cum putem să colaborăm pe partea de comunicare!”. Întâmplător sau nu, habar nu am. Dar e o chestie pe care eu am trăit-o în mod real. Și pentru că am experimentat recunoștința eu însămi, am inclus-o și ca exercițiu în timpul Atelierului de scris în jurnal (ai mai multe detalii aici) pe care îl țin, dar și ca temă pentru acasă, pentru participanți.

Mircea Bravo și povestea cu recunoștința din cele 21 de zile

                   Apoi, mi-l amintesc pe Mircea Bravo care, într-un podcast, a spus că atunci când era la începuturile sale și nimeni nu-l băga în seama pentru a încheia contracte care să-l facă să se poată întreține din activitatea sa, a citit el pe undeva despre recunoștință. Și la fel, 21 de zile a început să scrie motive pentru care e recunoscător. Imediat după încheierea celor 21 de zile, a semnat cel mai consistent contract de pănă atunci, pe o sumă la care nici nu se gândea. Iarăși, că are sau nu legătură, sunt întâmplări trăite în mod real.

Ce este recunoștința

                           Numai că recunoștința nu e despre a manifesta recunoștință ca să primești la schimb ceva material. Recunoștința înseamnă că îți dai seama de lucrurile mărunte care îți pot face ziua mai bună. Faptul că am deschis ochii dimineața și am văzut lumina zilei cu ochii noștri e un lucru pentru care uităm să fim recunoscători de cele mai multe ori. Ni se pare ceva firesc, ceva ce ni se cuvine. Numai că noi, prin acest dar, avem ceva în plus, ceva ce alții nu au. De exemplu, un nevăzător nu se bucură de privilegiul de a vedea ce-i în jur. Și uite-așa… parcă nu ni se mai pare chiar așa banal dacă scriem pe hârtie, în fiecare zi, acest motiv pentru care suntem recunoscători. Practic, începem să conștientizăm cât de important este că putem vedea cu ochii noștri tot ceea ce ne înconjoară. Sau, nu știu, dacă te-ai întâlnit cu cineva care ți-a făcut ziua mai bună, scrie acest lucru. Fii recunoscător, că nu-i deloc o rușine să recunoști că ești recunoscător cuiva chiar și pentru un simplu zâmbet, salut, sfat, întâlnire. Recunoștința îmbunătățește calitatea vieții, te face să fii mai jovial și asta se va vedea în relațiile cu ceilalți, te eliberează de stresul zilnic și ai să vezi că vei avea un somn din ce în ce mai odihnitor.

                    A fi recunoscător e modalitatea prin care tu îi mulțumești Universului. Recunoștința manifestată conștient e despre tine, nu e despre nimeni altcineva. Recunoștința îți dă o stare de bine pentru că te face să vezi partea plină a paharului. Uite, într-un interviu recent, omul de afaceri cu care discutam mi-a zis la un moment dat că e optimist pentru că își dă voie să fie optimist și că fiecare dintre noi poate vedea partea plină sau goală a paharului. El preferă să vadă partea plină. E chestiune de alegere și perspectivă. Și n-are nicio legătură cu ideea de material la care se raportează deseori cei care spun că nu au de ce să fie recunoscători și aleg să vadă partea goală a paharului. E greu să fii recunoscător pe stomacul gol. Spun deseori asta. Doar că acel stomac gol nu e gol din vina noastră? Facem oare chiar tot ce ne stă în putere și tot rămânem ancorați în rău sau în și mai rău? Poate, nu știu… dar dacă nu ceri ajutor, nu are cum să știe nimeni să ai nevoie de ajutor.

                        Nicio zi nu seamănă cu alta, dar recunoștința te ajută să te bucuri de fiecare zi într-un mod aparte. Recunoștința e ca o piatră la temelia motivației de a ne cinsti propria existență și chiar de a începe activități pe care le-am tot amânat din varii motive. Recunoștința ne face conștienți de viață și când ești conștient de viață și mai ales de faptul că viața nu durează la nesfârșit, parcă-parcă începe să se schimbe perspectiva. Dar și recunoștința ține de modul nostru de a acționa… și să nu vă mire dacă veți găsi tot felul de motive care să vă împiedice să vă concentrați asupra voastră și să nu scrieți de ce sunteți recunoscători pentru azi. Când suntem recunoscători, ne alegem pe noi. Și uite-așa recunoștința și cele câteva minute pe care ni le acordăm pentru a găsi motive de recunștință se transformă într-un cadou pe care noi ni-l facem nouă. E ca o conexiune cu tine, cu propriile emoții și trăiri.

                       A spune și a conștientiza în mod real că ești recunoscător nu e semn de slăbiciune. Din contră, e semn că ai înțeles să prețuiești fiecare clipă, om, întâmplare din viața ta. Un simplu mulțumesc e ca un pansament pentru suflet. Și cât de mult bine face acest pansament…

Provocarea din încheiere

                      Închei printr-o provocare: ia o agendă și începe să scrii primele trei motive pentru care ești recunoscător azi. Notează data. Fii sincer. Să nu-ți fie rușine să treci chiar și cel mai nesemnificativ lucru. Pentru tine, ține minte, e un lucru care contează. Încearcă să nu fii mecanic. Scrie din suflet. Nu citește nimeni ceea ce scrii, așa că fii fără pic de teamă. Pe parcursul zilei, când crezi că ai trecut printr-o situație pentru care ești recunoscător, noteaz-o. Și revino asupra motivelor ori de câte ori crezi că e nevoie. Încearcă să analizezi cum te simți după ce ai scris motivele pentru care ești recunoscător. Scrie cum te simți după experiența asta. Repetă și mâine același procedeu. Ai să-ți pui bețe în roate, știu. Ai să spui „mai târziu” și ai să uiți. Treci peste. Trage un pic de tine. Dacă perseverezi, ai să vezi că va deveni ca o rutină. Mai ales când vei vedea că începi să te simți din ce în ce mai bine. Nu abandona. Îți reamintesc că e un timp cu și despre tine și tu nu vrei să te abandonezi pe tine, nu? Continuă așa timp de 21 de zile… continuă așa și după cele 21 de zile. Îți vei mulțumi!