Eram la semafor, pe o stradă din Iași. Mai erau câteva secunde de roșu. Muzica era ușor în surdină, iar eu priveam cerul. Vedeam păsările cum zboară. Unele, singure. Altele, în tandem. Le-am urmărit cu privirea. „Oare cum e să zbori ca o pasăre, să fii liber?”, mi-am zis în gând. Am pus mâna pe telefon și am sunat la aerodromul din Iași. Tot amânasem, acum era momentul. În nici 15 minute după ce am închis apelul, eram la aerodrom.

Cu câteva zile înainte, chiar mă interesasem ce tipuri de zbor se pot efectua la Aeroclubul teritorial „Matei Alexandru” din Iași și ce licențe de zbor se pot obține. Aveam habar cât de cât despre aviație. Mi s-a povestit mult despre aviația de linie, cea comercială. Despre aviația sportivă, planor și altele am citit pe site-ul Aeroclubul României. Apoi, mi-au explicat și Șoimii României în timpul unor interviuri pe care le-am făcut cu ei. Toți mi-au zis că un zbor cu planorul e unic, e zborul liber, e fascinație pură. Și câtă dreptate au avut…

Nu știam nimic despre planor când mi-am luat primul zbor cu planorul. Tradiția planorismului în Iași

Când mi-am luat un zbor cu planorul (voucherele se pot cumpăra de aici), știam doar că e un avion fără motor. „Cum fără motor?”, era în mintea mea, când noi de mici cântam „Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”. Da, fără motor… planorul este o aeronavă „mai grea decât aerul, aparținând categoriei aripă fixă. Zborul fără motor înseamnă alternarea urcării planorului în curentul ascendent și glisarea cu o mică pierdere de altitudine”, scrie wikipedia. Dar n-ai cum să înțelegi asta decât atunci când ești în planor.

În Iași, planorismul datează din anul 1935 și e cea mai veche dintre activități. „Numele Aeroclubului Iași aduce un omagiu inginerului, aeromodelistului, planoristului și instructorului de zbor Alexandru Matei, care s-a îngrijit de activitatea de zbor fără motor care se desfășura la Iași, începând cu anul 1935. Anterior acestui moment, în 1934, Alexandru Matei înființează cercul de aeromodelism ‹Pescăruș›, fiind primul de acest tip din zona Moldovei. Aerodromul nostru a fost și punctul de decolare pentru 29 de recorduri naționale de planorism”, se arată, într-o postare, pe pagina de Facebook a Aeroclubului Teritorial „Alexandru Matei” Iași.

Primul meu zbor cu planorul a început cu o… amânare

În ziua în care trebuia să zbor cu planorul pentru prima dată, vremea n-a fost deloc favorabilă. A fost furtună, am fost anunțată că s-a amânat. Nu mi-am zis că ar fi vreun semn, deși toți cei care știau că urmează să zbor cu planorul mi-au zis să am grijă și să le spun ce dorințe am și ce las. Dacă mai pun și câteva glume despre cum poți ateriza pe acoperișuri sau în câmp, spuse cu mare umor și nonșalanță chiar de unii din aviație, ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte să mă urc în planor. Numai că eu îi văzusem deja pe planoriști în acțiune la show-ul aviatic de la Hangariada și am rămas impresionată de acrobații făcute de planoriști cu aeronavele fără motor (vezi video). Fiecare dâră lăsată pe cer de planoriști era ca o declarație de dragoste de-acolo, din văzduh, pentru noi, spectatorii, care eram fix ca niște copii care nu se satură să-i privească. Cel puțin eu.

Și a venit ziua zborului cu planorul. Primul meu zbor cu planorul… Am avut emoții, n-are sens să spun că nu. Și primele emoții le-am simțit atunci când completam declarația pe propria răspundere, citeam riscurile și a trebuit să trec și o persoană de contact… just in case. Semnat și m-am îndreptat spre planorul care abia aterizase. M-au echipat. Când pilotul m-a întrebat câte kilograme am și a mai pus și ceva plumb în aeronavă, m-am simțit ca la donarea de sânge, unde de fiecare dată m-au respins imediat ce le ziceam 53 de kg. Numai că acum nu m-a dat nimeni jos. Am auzit doar „ai mai zburat până acum?” și deja decolasem.

Surpriza din zbor- „hai să vedem orașul de sus, facem stânga!” și dorința de a rămâne aproape de nori…

                                  Nu mi-am dat seama când planorul s-a desprins imediat de la sol și a început să ia altitudine foarte repede. Parcă era un zmeu… și planorul se tot înălța. Am văzut cum alții de dinainte au zburat deasupra câmpului. Am zis că acesta-i traseul. Când colo, aud pilotul cum spune „nu facem dreapta, ia hai să vedem orașul de sus, facem stânga!”. În acea clipă, aproape că am înlemnit. Bine, aș spune și mai plastic ce am simțit. Dar nu mai aveam ce să fac. Concentrată să filmez, nici nu prea m-am bucurat de zbor. Dar am avut un nod în gând. În mintea mea erau doar glumele cu „se mai întâmplă să aterizăm și pe acoperișul caselor”.

Aproape că pilotul vorbea singur. Degeaba îmi spunea că trecem pe deasupra blocurilor nu știu care, că acolo jos e nu știu ce… eu voiam s-ajung mai repede la sol. Când a luat virajul să coborâm, cu greu am găsit curajul să privesc în jos, unde erau străzile, casele, blocurile. Nici nu mi-am dat seama că am aterizat. Nu m-a zdruncinat deloc. Reacția mea? „Gata?!?”. Mi-aș mai fi dorit să stau în aer, să las telefonul de pe filmare și pur și simplu să mă bucur de zbor. De altfel, am și zis că data viitoare, chiar vreau să mă bucur de zbor. M-am bucurat și acum, numai că nu eram pregătită pentru a zbura deasupra orașului, recunosc.

Dacă a fost frumos? A fost superb! Încă e un mister întreg procedeul de zbor cu planorul, mai ales că știu că există competiții pe zbor distanță cu planorul, dar mai vreau! Îmi place. Mi-a plăcut. Aviația e pasiune. Aviația de agrement sau aviația sportivă mi se pare un hobby care cu adevărat îți conferă libertate. E explorare. E adrenalină. E responsabilitate. E muncă. E talent. E risc. E necunoscut. E bucurie. E emoție. E toate astea la un loc. Iar un zbor cu planorul ți le oferă din plin. Nu-ți trece viața prin fața ochilor, dar în acele clipe în care ești acolo, sus, nimic nu mai contează. Ești fix ca o pasăre, în înaltul cerului, care admiră de sus lucrurile mărunte.

                           Și uite-așa, acum, răspunsul la întrebarea „când a fost ultima dată când ai făcut pentru prima dată ceva?”, e „era o după-amiază de final de mai și am zburat cu planorul”. Și tare mi-e că experiența asta nu se va transforma doar în mai multe zboruri ca pasager în planor, ci va deveni o dorință de a-mi lua licența de pilot planor. E un gând pe care-l tot am în minte mai ales după ce am citit „Soția aviatorului”, cartea despre care am scris aici.

                      „Activitatea de planorism a început odată cu înființarea Aeroclubului Iași, fiind cea mai longevivă. Glasul plin de entuziam al planoriștilor sau sunetul remorcajului la automosor poate fi auzit constant pe aerodrom, împartășind entuziasmul acestui sport de echipă tuturor celor din preajmă. În acești ani, sute de piloți și-au format aripile, obținând licența de zbor cu planorul, ulterior aterizând victorioși din probele necesare insignelor „C” de Argint sau Aur. Între anii 1957 și 2006, am găzduit 31 de Campionate Naționale de zbor distanță, la care se adaugă concursuri interjudețene și internaționale, cantonamente ale loturilor naționale, dar și miting-uri si demonstrații aeriene. De-a lungul timpului, s-au folosit în zbor planoare precum Grunau Baby, RG-5 Pescărus, Foka, IS-3D, L-13 Blanik. In prezent planoristii Ieșeni au la dispoziție planoarele IS-28B2. Acestea au fost proiectate de inginerul român Iosif Șilimon, construcția lor fiind făcută la fabrica ICA Brașov.”, am aflat tot de pe pagina de Facebook a Aeroclubului Teritorial „Alexandru Matei” din Iași.

Al doilea al meu zbor cu planorul

Au trecut vreo două luni între zboruri. Știam la ce să mă aștept. Discutasem de dinainte cu Andrei, instructor și pilot. I-am explicat că nu mai vreau să zbor peste oraș, ca la primul zbor cu planorul, ci pe deasupra câmpului. Bătrâna Wilga ne-a remorcat până în punctul în care curenții ne-au permis să ne desprindem chiar mai repede decât ne-am fi așteptat.

Eram deasupra lacului Chirița. Jos, doar o mare de verde. În apropiere, aeroportul și un avion care se pregătea să decoleze. Ne-am învârtit în cerc preț de câteva secunde bune. Am vrut să văd decolarea de-acolo de unde aș fi putut să-i spun pilotului „hello, buddy!”. Zburam la o altitudine de vreo 750 metri și ne deplasam cu o viteză cam de 90 km/ oră. Pe cer erau nori. Mi s-a spus că e posibil să simt turbulențele un pic mai tare. N-a fost deloc așa. Chiar m-am bucurat de zbor. Am plutit. De data asta, chiar am plutit. Îmi place. Planorul îmi place. Îl găsesc interesant tocmai prin faptul că nu are motor. Asta te face să fii cu adevărat liber. În mâinile și priceperea ta stă totul.