8 Martie. An de an. Parcă totul se pune pe pauză. Parcă totul se șterge cu buretele preț de o zi, de la insulte la prejudecăți, apelative, bârfe și câte și mai câte. Nu-mi spuneți că nu-i așa pentru că nu cred că există femeie pe lumea asta care să nu fi fost victima fix a celor care, pe 8 Martie, se-ntrec în aprecieri și vorbe frumoase. Aproape cam cum sentâmplă în preajma Crăciunului, când suntem mai buni, că-n restul anului pare ok să ne împroșcăm cu noroi.
Poate că manifest sună cam prea dur. Ori serios. Ori nu știu. Dar e primul gând care mi-a trecut prin minte cu o zi înainte de „avalanșa de aprecieri” de 8 Martie. Pentru că da, zilnic, femeile sunt abuzateși apostrofate doar pentru că sunt… femei. Așa că, înainte de a fi ipocriți și generoși în vorbe goale, pardon complimente, aș vrea să vă gândiți și să înțelegeți o dată pentru totdeauna că:
- o femeie care are grijă de ea face asta pentru că așa îi place ei, nu pentru a atrage atenția cuiva ori pentru că e proastă;
- o femeie frumoasă și deșteaptă chiar există;
- o femeie care ocupă un loc de muncă îl ocupă pentru că îl merită, nu pentru că ar fi făcut aia sau aia că nah, „lasă, că știți voi ce și cum” (bănuiesc că ați fost prezenți de „știți voi ce și cum”, nu? Sau totul e pe zvonuri și acel „mi-a zis cineva”- bănuiesc că la fel de prezent ca voi…); curios, dar despre un bărbat nu s-a zis niciodată că a ocupat un numit post pentru că „știm noi ce și cum”. Pentru că da, în mintea unora, femeile nu pot să facă ceva fără să dea altceva la schimb, pe când bărbatul merită și e competent, nici vorbă de altceva;
- nu există că bărbatul e macho, vânător, poate să facă ce vrea el, în schimb o femeie care face fix ce vrea ea e automat apostrofată cu tot felul de vorbe/ apelative (le știți și voi, nu le mai enumăr). Eh, bine, ghinion și de data asta. Și vi l-aș recomanda pe Popan ca lectură pentru a înțelege că femeia are fix aceleași nevoi, plăceri și posibilități ca orice alt bărbat, când vorbim de viață personală. Fiecare (femei și bărbați) are dreptul să aibă ce fel de stil de viață vrea, fără să dea explicații și fără să fie pus la „zidul” numit „gura lumii”;
- nu există imbecilitatea cu „femeia a căutat-o” (bătaia, violul). Încetați, vă rog, și nu mai găsiți scuze comportamentelor violente de orice natură (verbală, sexuală, corporală);
- atunci când denigrați o femeie, amintiți-vă că aveți mame, surori, fiice,soții, mătuși, verișoare (ah, am uitat, ele se exclud. Not, că și ele-s femei, deci primesc aceleași jigniri);
- o femeie poate face ce vrea ea, când vrea ea, cu cine vrea ea, poate decide pentru ea, nu trebuie să se explice nimănui; are o viață a ei pentru care ea stabilește ce-i mai bine și cum să o trăiască;
- o femeie are voie să fie singură, să nu-și dorească copii sau să îi facă fix când consideră că e pregătită și, ghici ce, e chiar ok să nu își dorească să se căsătorească. Asta nu o bagă-n categoria „nu e în rând cu lumea” pentru că încă nu ne-a explicat nimeni cine a stabilit ce înseamnă să fii în rând cu lumea în condițiile în care noi, ca oameni, sunt diferiți, gândim diferit și avem personalități diferite. Și fac aici o paranteză din propria familie. Mamaia a fost o femeie care nu a fost măritată niciodată, cu un copil „din flori”, adică mama. Asta în anul 1949, atunci când vă dați seama ce slobodă era „gura lumii”. Cu toate astea, a fost fericită și nu există om care să o fi cunoscut pe mamaia și să nu o fi îndrăgit pentru bunătatea (am scris aici despre mamaia). La fel, o soră de-a ei- necăsătorită și fără copii. Și cine știe ce-o mai fi fost prin familia extinsă. Apoi, frate-miu, neînsurat și fără copii. Deci, după cum se poate observa, în familia mea s-a văzut și altă latură, că se poate și altfel, chiar dacă asta înseamnă să fii considerat că „nu ești în rând cu lumea”;
- o femeie se poate îmbrăca așa cum vrea ea, chiar dacă alții îi vor spune că nu are sttil sau că nu i se potrivește… cum ar putea ști ce i se potrivește altcuiva, dacă acel om e un întreg care emană la exterior acel tot pe care îl reprezintă?
- o femeie își poate face ce operații estetice vrea ea, indiferent de vârstă. Dacă pe ea o face să se simtă bine, cu ce vă deranjează pe voi? I le-ați plătit voi?
Cred că aș putea continua lista, numai că vă las e voi să faceți un moment de introspecție. Și să vă cereți scuze pentru că, la un moment dat în viață sigur am bifat cu toții câteva dintre acele buline. Eu, recunosc, am făcut-o. Și cer iertare acum tututor celor pe care le-am jignit, fundamentându-mi crezul pe percepția proprie, raportată la cum sunt eu și ce aș face eu, raportată la prejudecățile pe care societatea a avut grijă să ni le sădească tare bine în minte. Eu, recunosc, am înțeles aceste prejudecăți eronate de-abia când am început să merg la psiholog. Sunt ani de-atunci și-mi mulțumesc mie că am ales să îmi tratez gândurile cu ajutorul cuiva de specialitate, ceea ce vă recomand (am scris aici despre mersul la psiholog).
Ideea e că ne-am obișnuit să fim ipocriți cu prilejul unor sărbători când, de fapt, în restul timpului avem cu totul și cu totul altă părere. Revin cu crezul meu: fiți asumați, sinceri cu voi și acceptați-vă pe voi, în primul rând, ș-apoi aruncați piatra. Dar aruncați-o numai după ce v-ați uitat bine în oglindă și ați văzut perfecțiunea… numai că s-ar putea să rămâneți mult timp în fața oglinzii, căutând ceva ce nu veți găsi niciodată, adică fix perfecțiunea!
La mulți ani, femei de pretutindeni! Azi și-n oricare zi suntem eroine prin simplul fapt că am moștenit prejudecăți de la generații „bolnave”, prejudecăți pe care alte state nu le au. Înainte de a dovedi altora orice, haideți să ne dovedim nouă mai întâi. De fapt, doar nouă trebuie să ne dovedim orice. Oricare altcineva nu e parte din ecuație. Avem voie să ne pozăm oricum vrem și putem purta cel mai adânc decolteu. Asta nu înseamnă nimic pentru nimeni, ci doar pentru noi. Și-aici îmi amintesc că zilele trecute am scris despre Britney Spears și pozele nud, făcute pe o plajă, pe care abia le postase pe Instagram. Comentariile erau de încurajare și apreciere. Zeci de mii de comentarii. De curiozitate, uitați-vă la comentariile pe care le primește Loredana, de exempu, sau Anna Lesko. Veți sesiza imediat diferențele de mentalitate.
Mă opresc, deși e un subiect asupra căruia aș mai reveni… închei prin a readuce în actualitate un text scris cu vreo cinci ani în urmă, după prima mea întâlnire cu Ștefania, psihologul meu, care la momentul respectiv a ajuns să fie citit de vreo zece mii de persoane (enorm pentru mine):
„DESPRE FEMEIA CARE DERANJEAZĂ
Inteligentă și frumoasă? Nu se poate. Clar, pe undeva, sigur a făcut ceva. Arată bine… hmmm, dar pentru cine arată bine? Și, pe deasupra, mai e și mândră? Ceva e putred, fără doar și poate… Respectată? Gata, ascunde ceva!
De câte ori nu vi s-a întâmplat? Femei și bărbați, deopotrivă. Să vorbească, să critice, să arunce vorbe care oricum nu aduc decât o mândrie abjectă de moment pentru care-și freacă mâinile că au „făcut-o” și pe asta. Câteva vorbe pot umbri munca unui om. Cu bârfe destabilizezi cel mai ușor pe cel care are slăbiciunea de a-și apleca urechea înspre „mâncători”. Ce-am observat? Că încă trăim în vremurile în care bărbat mișto- se poate, e firesc, femeie mișto- nu prea. Sau așa cred unii care, din lipsa unei încrederi în propria persoană, atacă pe altcineva prin propriile frustrări. Iar când acel „cineva” e o femeie, e și mai bine… Nu sunt genul feminist, chiar dacă îmi place să fiu feminină. Nu pentru că așa ne-a lăsat Doamne-Doamne, ci pentru că gingășia unei femei și rafinamentul cu care-și poartă trăirile bune sau rele sunt incomparabil mai sexy decât orice „Zoe, fii bărbată!”.
Psihoterapeuții vorbesc despre astfel de comportamente bizare ale oamenilor prin lipsa de calități la nivelul propriei persoane. Atacul e cea mai bună armă atunci când vrei să maschezi inferioritatea. „Ăla? Ăla e un fraier”. Când te raportezi astfel, nu faci altceva decât să scoți în evidență ceea ce tu ești, felul în care te privești, „stima” pe care ți-o porți. Surprinși?
Femeia puternică e femeia care deranjează. Pentru că nu le dă „câinilor” satisfacție. Pentru că nu plânge decât atunci când e doar ea cu ea și nu face din asta un spectacol. Pentru că știe exact unde să ajungă, iar arta compromisului îi pare mult sub demnitatea și capacitățile proprii. Pentru că merge pe drumul ei, fără să se uite stânga-dreapta, chiar dacă drumul nu îi pare cunoscut. Pentru că știe să își asume greșelile ca pe simple experiențe care au ajutat-o să devină mai bună. Și când zic mai bună, mă refer psihic, nu cu ajutorul medicului estetician care a mai pus pe ici, pe colo. Chiar și cu cea mai ieftină rochie pe ea, ea rămâne neprețuită. Și câte și mai câte…
Femeia care deranjează știe că frumusețea e trecătoare, dar inteligența nu se tranzacționează nici măcar cu timpul.
Femeia care deranjează, deranjează chiar și fără să nu facă nimic… doar pentru că unora le pare o prezență pe cât de răvășitoare, pe atât de stânjenitoare pentru ei, săracii. Nu, nu e vorba despre femeia diabolică, ci despre femeia căreia nu îi pasă de „câinii” care nu s-ar deranja să latre, dacă nu ar fi amenințați.
E clar, femeia care deranjează nu e nici pe departe pe placul tuturor, dar e exact pe placul cui trebuie.
Grow up, people! Sau…mergeți de vă tratați.”
sursa foto reprezentativa: pinterest.com
