Când vine vorba despre cineva aflat în necaz, nu contează naționalitatea, etnia, orientarea sexuală ori alte astfel de „criterii”. Contează să fii om și atât. Să fii solidar sau să taci. Să te implici sau să stai deoparte. E dreptul tău și nimeni nu ți-l poate lua. Dar ai și o obligație tu, ca om: să nu te intereseze ce fac ceilalți. De ce spun asta? Pentru că-n ultimele zile, pe fondul conflictului din Ucraina, iar au apărut părerologii de serviciu, adică oamenii pe care nimeni nu i-a obligat în vreun fel să se implice cumva, dar ei trebuie să le dea lecții de moralitate și să le dea peste nas celor care azi își alocă timpul, banii, cunoștintele pentru a salva oameni. Oameni, nu ucrainieni. Oameni și atât (și animăluțele pe care le-au luat cu ei). Pentru că da, aici e vorba despre oameni și nimic mai mult.
Fiecare are dreptul să decidă ce face cu timpul său, cu banii lui, în ce acțiuni caritabile se bagă sau nu. Nimeni nu are nicio obligație față de nimeni, totul se face numai dacă simți subiectul și doar dacă vrei să te implici cumva. Nu sunt de condamnat nici cei care nu se implică, dar nici cei care o fac. Adică dacă alegi să stai pe margine, măcar taci din gură. Am observat multe comentarii de genul „dar la ai noștri nu vă gândiți? Pe ei de ce nu îi ajutați?”. Vă spun eu de ce: pentru că fiecare are dreptul să aleagă pe cine ajută și de ce ajută. Nu suntem datori cu explicații nimănui. Nu trebuie să cerem socoteală nimănui. Fac o paranteză aici și-mi amintesc de campania cu fântânile în Africa a lui Mandachi de la Suceava. Și comentariile aferente- „aici n-ați face!”. Dar e treaba lui pe cine ajută, că ajută din buzunarul lui, nu bagă mâna cu forța în buzunarul tău, drag comentator preocupat de cei din țara ta. Dar tu, cel ce comentezi, ce faci pentru cei din țara ta? Taxe și impozite plătim cu toții, ce faci extra?
Să te implici în comunitatea din care faci parte (indiferent că stai la țară sau la oraș) nu înseamnă neapărat să donezi munți de bani. Nici măcar nu e vorba despre bani. Cum văd eu implicarea? O să vorbesc strict din punctul meu de vedere, raportat la gândirea mea, la principiile mele, la personalitatea mea. De ce? Pentru că nu-mi permit să generalizez și orice aș spune pe lumea asta o fac strict în acord cu ce sunt eu. Deci… te poți implica astfel în orice cauză, indiferent că ești bogat sau sărac:
- sunt nșpe asociații și fundații la care poți contribui lunar, printr-un sms, cu câțiva euro pe lună (eu, de exemplu, am ales să donez constant pentru Casa Share, pentru Hope & Homes, iar în trecut au fost mai multe; nu contează cât donezi, contează să o faci!);
- nu ai bani? Acordă timpul tău! (da, ai fi surprins, însă timpul a ajuns să fie mai de preț decât orice sumă de bani; mi-au spus asta mulți dintre prietenii care au contribuit la campaniile InSociety- „Alex, îți dau bani, n-am timp, crede-mă!”. Și așa e… deci, ați fi surprinși că timpul e chiar extrem de valoros! Și în legătură cu asta, îmi amintesc discuția cu coordonatorul Centrului de la Răducăneni (la care voi ajunge săptămâna viitoare, cu „Mărțișor pentru bunici”), care mi-a zis că acei oameni de acolo se bucură doar pentru că îi vizitează cineva, nu așteaptă neapărat ceva. Așa că… dacă știți de un bătrân singur, de un om necăjit, întrebați-l de sănătate. S-ar putea să faceți un mare bine fără să vă fi gândit că o vorbă schimbată cu un om poate face minuni!);
- ai idee de un om nevoiaș și nu ai cum să îl ajuți cu bani? Nu-i nimic… sigur ai acces la internet, la rețelele de socializare: ia legătura cu o Organizație Non-Guvernamentală (ONG), scrie-i fără rușine și explică-i situația. Ai să fii surprins că vei găsi soluții la cazul tău!
- stai la sat/ orașe mici? Perfect! Folosește inteligent timpul pe internet și caută pe Google tot felul de idei caritabile. Începe cu ceva mic. Schițează toate astea pe o foaie și mergi la primăria din comună/ oraș mic (că nah, în municipii, s-o zicem direct… da, ai alte oportunități și-s mulți factori implicați);
- nu mai critica! Doamne, cât bine îți faci psihic! Fiecare are dreptul să facă ce vrea pe lumea asta, fără să dea socoteală cuiva. Ba da, va da cândva în fața lui Dumnezeu!
- înscrie-te ca voluntar la o asociație; dar aici iar ne întoarcem la punctul cu timpul și ideile tale care pot fi de folos.
- folosește rețelele de socializare în mod constructiv, în sensul că… identifică o cauză, un caz, scrie despre el, cere ajutor. Ai să vezi că lumea empatizează și n-ai să mai fii de unul singur și așa faci și o faptă bună.
Și probabil că lista ar mai putea continua, însă la ora asta, atât îmi trece prin minte văzând cum s-au făcut iar două tabere. Cei care ajută nu scot ochii celor care nu ajută. În schimb, cei care nu ajută, scot ochii celor care ajută. Fără a generaliza, evident. Ah, și încetați cu „binele se face în liniște, restul e doar zgomot!” pentru că e și despre puterea exemplului. Ia și fă zgomot, însă ai decența să acoperi fețele celor pe care îi ajuți pentru că lumea e rea… îmi vine în minte aici discuția cu mama unui copil care avea nevoie de ajutor și mi-a zis că se teme să nu fie judecată de către cei care o știu, să nu creadă careva că cerșește bani pentru copilul care avea nevoie de tratament. Da, din păcate, trăim într-o lume în care prejudecățile-s la ele acasă. Și eu le-am avut, recunosc, dar pe mine m-a ajutat psihologul să înțeleg cum e cu acceptarea. Căci da, dragilor, în definitiv, despre asta e vorba: despre a accepta că suntem diferiți și că dacă acționăm diferit e cât se poate de normal. Asta nu înseamnă că unul e mai cu moț și altul nu. Nu, înseamnă doar că așa suntem noi. Dar dacă nu vreți să ajutați, măcar nu mai criticați acțiunile altora. N-ajută pe nimeni. Nici pe voi, nici pe cei care ajută. Și la fel e și în cazul celor care-și văd în continuare de viața lor. Poate e sistemul lor de a fi bine, de a nu stârni traume din trecut. Asta nu-i face să fie disprețuiți. Poate-n sinea lor se gândesc la ce se întâmplă, dar aleg să se concentreze pe aspectele pozitive ale vieții (de fapt, acesta e și unul dintre sfaturile psihologilor pentru această perioadă, ca să nu o luăm razna).
Iar în contextul actual, cu refugiații din Ucraina, înțelegeți că aici e vorba despre o situație neprevăzută și temporară. Imaginați-vă că mâine dimineață sunteți nevoiți să vă îndesați într-o traistă toată viața și să aveți o nouă direcție, să plecați unde vedeți cu ochii doar pentru a vă mai da o șansă la viață. Acești oameni pleacă pentru că au fost forțați și cu gândul că se vor întoarce acasă cât mai curând. Nu toți au mașini. Nu toți au bani. Eu mi-i imaginez pe ai mei, care au 72, respeciv 76 de ani, ce ar face într-o astfel de situație, dacă nu m-ar avea lângă ei. Încotro ar apuca-o? Dar ar pleca sau ar sta? Nici nu vreau să-mi imaginez, mai ales că avem în familie foști prizonieri de război, la Odesa.
Concluzia: fiți buni, dragilor! Nu contează cum și când, dar bunătatea și omenia au învins întotdeauna.
Și închei printr-o vorbă de-a lui Bogdan Tănasă: „Darul de a face bine nu îl cumperi de nicăieri, trebuie să îl ai în suflet!” (articol complet, aici).
sursa foto reprezentativă: rismedia.com
