Că tot e Ziua Mondială a Baschetului, celebrată pe 21 decembrie, m-am gândit să las și eu aici povestea mea cu baschetul, pentru cei care vor să citească. Cu sportul e și mai amplă, întrucât de mică mi-a plăcut să mă uit la sport. Și deși făceam baschet, urmăream fotbal, handbal, formula 1, sărituri cu schiurile, gimnastica, tenis de câm și aveam emoții cu nemiluita la Jocurile Olimpice și orice alte campionate europene sau mondiale.
Eram în clasa a V-a. Era după-amiază, orele se terminaseră, numai că eu și câteva colege de clasă am rămas pentru că aveam repetiții la dans. Îl pregăteam pentru vreo zi a școlii, țin minte și acum că muzica era a celor de la Andre, iar coregrafă ne era o fostă elevă a școlii. Nu mai știu ce piesă, dar e irelevant.
Și intră în clasă doamna profesoară de sport de la Școala 3, Nadia Crihan, împreună cu o doamnă blondă, tundă scurt, care mi se părea cunoscută. Era Angela Gogol. Și o știam pentru că fusese antrenoarea surorii mele.
Ne vorbesc despre baschet, ne zic că ne așteaptă la sala CSM din centru. Mă duc acasă, povestesc mamei. Când a auzit că e doamna Angela, a zis nu. Asta doar pentru că doamna Angela plecase din Iași cu câțiva ani înainte și lăsase în urmă o echipă de fete tinere, cu sor-mea printre ele. Și s-a gândit că va fi la fel. Deci, nu.
Colegele mele s-au dus la selecție. Au fost oprite pe mai departe. Beti și Gianina, țin minte. Și vorbeau la școală cât de frumos e. Și m-am dus iar acasă și am zis că vreau și eu să merg.
Și m-am ținut de mama până a mers cu mine. Țin minte și acum că i-a zis doamnei Angela: „și dacă pleci iar?”. Iar doamna Angela a zis ca de data asta nu pleacă. Și cumva mama m-a lăsat cu jumătate de gură și inimă, dar nici că a venit la vreun meci. O trimitea pe sor-mea.
Numai că mama a avut dreptate. N-a trecut mult timp și doamna Angela a plecat din nou. Și noi am rămas cu doamna Milica.
De altfel, norocul nostru a fost că am continuat să facem baschet a fost doamna Milica. Ea a fost norocul nostru. Pentru că ea a rămas și a avut grijă de noi până am terminat junioratul și fiecare și-a văzut de viață.
Și au fost vreo șase ani minunați. Cu bune, cu rele, cu nervi, cu bucurii, cu furie, cu momente de nu mai pot și momente de nu pot să mă las acum.
Când am fost nevoită să stau departe de teren vreo jumătate de an din cauza unor probleme cu oasele, cred că era prilej numai bun să mă las. Cel puțin așa am vrut. Dar de unde… am tras și-am făcut de-a gentamicină până analizele erau ok și m-am întors pe teren. Și baschetul m-a primit.
Nu, nu m-am văzut niciodată cu o carieră de jucătoare de baschet. Eu știam că voi fi avocat. Până într-a XII-a, când am ales să fac Relații Internaționale și Studii Europene, facultate care mi-a deschis gândul la alte oportunități. Abia intrasem în UE, eram un munte de visuri.
Între timp, cu sportul am mai avut ceva tangențe în facultate. Și la RISE, dar și la Drept, că până la urmă tot m-am înscris și la Drept. Și tot în facultate eram unul dintre primii oameni din țară care se implicau în Asociația Student Sport. Toți studenți, toți cu mare entuziasm să facem lucruri.
M-am revăzut acum, la Brașov, cu Simona. Din Asociație ne știm. Și ne-am amintit de toate visurile noastre de atunci, de cum vedeam că vom revoluționa lumea asta a sportului. Nu mai știu din ce motive, eu am mers pe alt drum. La un moment dat, și ea, chiar dacă e profesor de atletism. Alții au continuat și sunt acum implicați în federații, cluburi de sport și chiar au fondat Institutul Sportului Român, cum e Adrian.
Cu timpul, țin minte că am vrut să mă implic pe baschet, ca PR. Dar când am zis unora că sunt PR, ăia din sportul ieșean întrebau ce e ăla și mă trimiteau la plimbare. Era acum vreo 10 ani. Așa că am lăsat baschetul.
Anii au trecut. Eu mi-am văzut de-ale mele. Și sportul de-ale lui. Baschetul, la fel. Între timp, oricum s-a desființat tot. Numai că acum un an și un pic, reveneam în lumea asta. Reveneam în baschet. A fost o șansă. Chiar dacă a fost voluntariat, a fost o șansă care m-a readus în lumea asta, în lumea sportului și în lumea baschetului.
M-am întrebat „de ce am lipsit atâția ani din sport.” Mi-am răspuns singură și rapid. În Iași, în ultimii ani, chiar nu prea aveai unde să faci marketing sportiv. Nu prea ai nici acum, dar măcar în ziua de azi se știe de PR și marketing.
Practic, experiența din adolescență, cea din ultimul an de la echipă, turneele de tenis din vară și cursul de marketing sportiv m-au făcut să îmi dau seama că aparțin suportului. E o lume care m-a format. Baschetul m-a format, chiar dacă am înțeles asta ani mai târziu. E o lume în care vreau să fiu și pentru care voi da totul. Și acolo unde nu voi ști, voi întreba, voi căuta mereu să învăț. Pentru că despre învățare și evoluție continuă e toată viața noastră, indiferent de domeniu.
Noh, stați pe-aproape că vin cu vești cât de curând.????
