Nu m-am gândit că am să scriu articolul acesta prea curând. Cum nu m-am gândit niciodată că doliul după mama e o perioadă care te sfărâmă bucățică cu bucățică.
Scriu, dar nici eu nu știu de ce scriu despre perioada asta în care m-am simțit pierdută, prăbușită, fără niciun sens și fără reper. Poate pentru că mă gândesc că mi-ar fi fost mai ușor dacă aș fi știut toate astea. M-aș fi pregătit altfel. Cu toate că fiecare simte diferit. Scriu, poate, ca o eliberare. Habar n-am.
A plecat mama… într-o zi de 10 decembrie. La fix 8 ani distanță după ce a căzut de la etaj și Dumnezeu a decis că nu e vremea și ne-a mai lăsat-o. Știți… mă gândeam în perioada asta că Dumnezeu mi-a mai lăsat mama 8 ani pentru a o putea prețui și mai mult, pentru a-i mulțumi, pentru a-i spune că o iubesc, pentru a trăi cei mai frumoși ani alături de ea și tata. Ani în care am înțeles că au făcut totul pentru noi. Atât cât au putut ei. Ne-au oferit liniște, bunătate, iubire.
Dacă aș avea o superputere, aș da timpul înapoi în ziua în care a început coșmarul. N-am să povestesc prea multe, dar au fost aproape două săptămâni în care am plâns și am sperat…
În momentul în care mama a închis ochii pentru totdeauna, totul s-a schimbat. Schimonosită de durerea atâtor zile, aproape că n-am mai avut putere să simt durerea din ziua în care ne-am zis „Adio!”, „Pe curând!” și „Te iubesc infinit, mama!”.
Atunci am înțeles că niciodată nu o voi mai auzi spunându-mi „Aliuță”, „Alișor”, „puica mamii”…
Atunci am înțeles, de fapt, toată durerea pe care mama o simțea și de care ne spunea când a murit mamaia. Adică mama ei. A zis de multe ori că atunci s-a rupt ceva în ea. O întrebam mereu „și noi, mama?”. Era și iubirea pentru noi, dar rădăcina acolo era, la mamaia.
Mama a plecat în decembrie. Abia începusem să iubesc din nou luna asta. Anul 2025 va rămâne mereu în amintirea mea. Din păcate, nu cu bucurie… Dacă m-ai fi întrebat ceva despre anul 2025, aș fi spus orice numai nu că îmi voi pierde mama.
În primele zile de doliu după mama simțeam cum sufletul o ia razna. Era o durere care nu putea fi descrisă în cuvinte. Dar se simțea. Nu ca un junghi, nu ca un pumnal. Ci ca ceva care mocnește și pentru care nu ai tratament. O durere care nu va trece niciodată, doar se va estompa…
Acela a fost momentul în care mi-am dat seama cât de ignorantă am fost când alții îmi povesteau despre pierderea mamei. „Toți suntem datori cu o moarte”, mi-am zis mereu. Așa e, numai că noi nu suntem crescuți într-o religie care să facă o bucurie din plecarea celor dragi. Eram empatică, adică mă gândeam că e dureros, dar nu puteam să înțeleg.
Mama era totul meu. Mama și noi toți. Rădăcina. Mama era liantul. Arbitrul. Omul care ne împăca. Omul care nu ne certa niciodată. A fost așa dintotdeauna…
Doliul după mama încă se consumă. Plâng în fiecare zi. Nu că îmi propun, ci pentru că așa îmi vine. De fiecare dată când privesc o fotografie de-a sa. De fiecare dată când mă gândesc la ea. De fiecare dată când merg la mormânt. De fiecare dată când îmi dau seama că nu se va mai întoarce…
Știu că doliul are câteva etape. La mine, ordinea a fost diferită. Eu am înțeles de acum câțiva ani că va veni acest moment. Și am lucrat această despărțire. Am lucrat acceptarea, că durerea aia de care ziceam nu ai cum să o lucrezi.
Primul gând a fost că am acceptat prea ușor că nu mai e. Îmi vine greu și acum să zic că e moartă. Prefer să spun că e într-o călătorie. E plecată. Deși știu că e o amăgire.
A fost o acceptare pe moment. Că apoi au început întrebările dacă puteam să fac mai mult. De ce nu am mutat-o într-un spital din alt oraș. De ce a fost așa? De ce? De ce? De ce?
Eu chiar cred că venim pe lume cu un număr în frunte și un destin. Dar nu m-am gândit că la mama va fi 76 de ani. Și tocmai ce o sărbătorisem…
Sunt aproape trei luni de doliu după mama. Și încă plâng pe stradă, la volan, în biserică și de fiecare dată când aud „veșnică pomenire”. Poate am crezut că sunt mai bine, dar de curând, la o slujbă de pomenire, totul a fost atât de răscolitor, încât n-am fost om o zi. Până când am mers la Golia și apoi la mormântul ei.
Eu nu am simțit furie nicio clipă după ce n-a mai fost mama. Ciudă, da. Ciudă că s-a întâmplat așa, acum. Nu l-am întrebat niciodată pe Dumnezeu „de ce?”. Am zis doar că așa a fost voia Sa. Și am avut putere să-I mulțumesc inclusiv pentru suferință. Dar și pentru că ne-a dat-o 37 de ani mie, 46 lui sor-mea, 49 lui frate-miu și 50 de ani lui tati.
În preajma Crăciunului, deși nu voiam să fac nimic, m-am gândit că mama ar fi vrut să fac bradul, să pregătesc bunătăți. Cu gândul la ea, mi-am găsit puterea… dar n-a fost nimic la fel. Lacrimi multe. Amintirea Crăciunului trecut, când ziceam „bine că suntem toți, că nu se știe anul viitor”.
Eu, cea care râdeam mereu, brusc am devenit un zâmbet șters. Dacă zâmbeam, mă lovea instant gândul „cum poți să râzi când mama nu mai e?”. Și o luam de la capăt, cu plânsul.
Primul semn de liniște l-am simțit la pomenirea de 40 de zile. Atunci când, la praznic, au ajuns întâmplător un preot, un călugăr și încă o persoană. Căutau un loc unde să mănânce și fuseseră direcționați spre locația unde aveam noi praznicul. Un preot tare încercat de viață chiar în acea perioadă. Am simțit totul ca pe un semn. Că mama ne spune că e bine și că e mulțumită. O fi, dar eu tot cu inima frântă sunt… când s-au ridicat de la masă, călugărul ne-a lăsat tuturor un dar. În tihnă, fără să ne spună ceva. Câte o cruciuliță din lemn. Un talisman. Așa l-am gândit.
Acela a fost momentul în care am simțit o oarecare liniște. Pentru că eu, în ultima săptămână din cele 40 de zile, am visat că mama a venit acasă. Că mi-a dat bani să iau pizza. Așa cum mai făcea ea. Era senină, deși mergea greu. Fix cum mergea ea. Și avea cu ea un câine negru, tare blând. În acea săptămână, eu am vorbit în casă ca și cum mama era cu noi. Am fost convinsă că e în casă.
Dar chiar și cu acea liniște, tot am continuat să plâng. Și încă mai plâng. Inclusiv acum, când scriu rândurile astea și încerc să-mi amintesc cum a fost această perioadă de doliu după mama.
A fost grea. Și încă e. Nu mai vine. Știu asta. Dar în acele prime zile de doliu după mama eram atât de disperată, încât mă gândeam cum să ajung să văd ce face. Și mi-am amintit cartea „Dovada lumii de dincolo”. Și-i spuneam surorii mele că aș putea intra în comă, că în comă te întâlnești cu oamenii dragi trecuți dincolo. Și apoi să revin.
N-am luat pastile pentru a mă liniști. Eu am vorbit cu sora mea. Că tata și frate-miu se consumă diferit. Nu se manifestă. Și am vorbit cu psihologul.
M-am închis în mine. În casa mea. Fiecare „cum te simți?”, deși știam că e rostit din grijă, mă răscolea. Nu voiam să văd oameni. Și cei cu care am vrut să vorbesc, culmea, nu erau oamenii apropiați mie. Preferam sa fiu printre străini. Nu știu cum am făcut și încă mai fac selecția conversațiilor pe care le port. În schimb, știu că am vrut să vorbesc cu oamenii care au trecut prin durerea asta. Pentru că înțeleg perfect tot ce trăiesc…
Să te cufunzi în muncă nu e o soluție. Amâni momentul în care îți consumi doliul după mama. Așa am considerat eu. Că oricum venea momentul serii și tot te lovea. Am lăsat totul să curgă natural. Să simt totul, oricât de tare ar durea.
Am avut momente în care vedeam mame pe stradă și plângeam. Sau momente în care prieteni spuneau „mă sună mama” și eu răspundeam cu „dacă mai ai mamă…”. Dar și momente în care le ziceam celor din jur „pregătiți-vă, că vine și la voi”. Și nu o spuneam cu răutate, ci mai degrabă cu gândul de a-i face conștienți să profite de acești ani pe care îi mai au cu părinții lor.
Cred că liniștea mea a venit și din faptul că eu mi-am lucrat la psiholog fiecare părticică. Și i-am cerut iertare. I-am mulțumit. Am căutat să mă bucur de fiecare clipă cu ea și cu tata. Mă bucur că i-am fost alături. Că am stat cu ai mei că așa a fost să fie. Toate astea mi-au adus liniște. Dar nu mi-au redus durerea…
I-am dedicat postări mamei. I le citeam. Mama s-a bucurat tare mult când am câștigat primul trofeu la padel. Pentru asta mi-am promis că voi mai câștiga încă unul măcar.
Și de revistă era tare mândră. De asta am și decis să încerc din nou să fac ediție tipărită.
Mama chiar a fost stâlpul meu. Mă gândeam zilele astea că eu am dormit cu mama până pe la 12 ani… și în ultima vreme mă mai cuibăream lângă ea.
Mama a fost omul care nu voia să mă deranjeze. Și eu îi ziceam mereu „o să vină vremea în care o să vreau să te ajut și nu am să mai pot pentru ca nu vei mai fi”. Și vremea aia a venit…
Eu știu doar cum e să ai o mamă bună. Poate de asta e consumul acesta.
În ultimii opt ani, mama a mai fost pe marginea prăpastiei de multe ori. Patru operații la coloană. Ajunsă cu covid într-un stadiu în care nimeni nu i-a dat vreo șansă. O hepatită care i-a slăbit totul… fibrilațiile la inimă din vara anului trecut. Au fost atât de multe adunate și peste care a trecut, încât chiar am început să cred ceea ce zicea ea „eu am să trăiesc 90 de ani, ca bunica”. O zicea cu atâta convingere, încât de asta mi s-a părut că s-a întâmplat totul prea brusc.
Mami drag, eu știu că ai ajuns, în sfârșit, lângă mamaia. Că tare ți-ai mai dorit. Că de asta ziceai la fiecare cumpănă „eh, și ce dacă mor, numai bine mă duc acolo, lângă mamaia”. Dar aici, mi-ai lăsat un gol imens, o durere care apasă până la rană și gândul că totul meu nu mai e. Eu ce mă fac, mama? Știu că tot tu ai să îmi arăți calea. Discret, dar o vei face. Când va fi cazul. Eu am răbdare. Mai ales că acum știu că am doi îngeri păzitori- pe mamaia și pe tine, mami. Pe curând, mămică iubită! Te vom purta mereu în inimile noastre și te vom iubi infinit și de acum înainte, îți zic și aici, acesta fiind mesajul cu care ai și plecat în lumea de dincolo…
