În ziua în care am împlinit 36 de ani, am știut că singurul lucru pe care vreau să-l fac în acea zi e să merg la Mitropolie, să stau în liniște preț de câteva minute, să stau de vorbă cu Dumnezeu. Nu spun asta ca o fală sau pentru a vă îndruma spre Dumnezeu. Nici pe departe. Fiecare are libera alegere. Iar alegerile oamenilor nu trebuie condamnate, ci doar acceptate. Cât timp aceste alegeri fac bine oamenilor, să ne bucurăm pentru ei, să-i înțelegem, să-i respectăm.
Am mai vorbit despre Dumnezeu. Consider de ceva timp că am o legătură specială cu El, că și El a ales să facă echipă cu mine. Dar i-a trebuit ceva timp ca să fie convins că sunt un coechipier potrivit. Mi-a arătat acea forță invizibilă de mai multe ori și chiar cred că pe drumul vieții m-a însoțit într-o formă sau alta doar că eu nu eram pregătită să văd, să accept și mai ales să înțeleg că e vorba și despre El.
Puneam mereu pe seama destinului sau îi mulțumeam Domnului mai mult mecanic. Acum am învățat să îi mulțumesc cu sufletul, onest. Da, am învățat să-i spun lui Dumnezeu doar „mulțumesc!” și să nu-i mai cer nimic. Și asta pentru că știu că îmi e alături în orice aș face. E ca o călăuză care nu se aude, nu se vede. Dar e o călăuză pe care o simți, care știe cum și când să-ți ofere răspunsuri.
Dumnzeu e primit în viața noastră fix în momentul în care inima e pregătită să facă asta. Doar atunci începi să înțelegi. Când ți-ai conștientizat și vindecat toate spasmele, emoțiile și gândurile, când te-ai iertat, îmbrățișat metaforic și acceptat cu toată ființa, de-abia atunci ești pregătit pe deplin să-L primești cu brațele deschise în viața ta.
Creștem în ideea de a ne face rugăciunea la ceas de seară, dar câți dintre noi o rostesc cu inima și nu doar repetă niște cuvinte?
Câți se conectează în mod real cu Dumnezeu atunci când intră într-o biserică, stau de vorbă cu un preot sau pur și simplu se află în oricare alt loc în care știu sigur că Dumnezeu îi ascultă?
Dumnezeu este o stare pentru mine. Nu-L văd, dar îl simt. Nu-L ating, dar îi simt umărul pe care mă remăz ori de câte ori am nevoie, inclusiv atunci când mi se întâmplă ceva bun.
Dumnezeu nu e un cuvânt. Dumnezeu e totul.
Știți, mereu m-am întrebat ce-au unii cu Dumnezeu de-L contestă cu multă ranchiună? Americanii încheie orice discurs cu „God bless America!”, nouă ne e rușine să spunem „Dumnezeu să binecuvânteze România!” sau „Așa să ne ajute Dumnezeu!” ori „Cu Dumnzeu înainte”. Iar când o facem, unii își dau coate.
Credința e un lucru atât de personal, atât de intim, încât n-ar trebui să defilăm cu ea. Numai că aceia care într-adevăr simt această stare de credință și care au înțeles puterea lui Dumnezeu, nu o fac pentru a defila, ci o fac ca o formă de recunoștință pentru Domnul.
Credința în Dumnezeu n-are nicio legătură cu ura dintre religii sau dintre credincioși. Nici cu ciuda. Nici cu ideea de a-i convinge și pe alții să creadă la fel ca tine. Credința reală vine în punctul în care ești pregătit să-i faci loc în inimă și n-are nevoie de confirmările celor din jur. Singurul care o confirmă e Dumnezeu, iar asta e de-ajuns.
Când stai de vorbă cu Dumnezeu și ești prezent cu totul în discuție, răspunsul vine. Conversația în sine este o descărcare, o eliberare a gândurilor și frământărilor. Și chiar a bucuriilor, căci e important să vorbim cu Dumnezeu chiar și atunci când ni se întâmplă ceva bun, nu doar la necaz. Să-i povestim fericirea, liniștea.
De curând, la munte, într-o poieniță fiind, am început să-i povestesc de toate. Știu că El știa tot ce-i povesteam, că le vede. I le-am povestit printre lacrimi, cu prezență și cu mulțumire. Mi-au trebuit ani buni pentru a înțelege că nu doar pentru reușite trebuie să fii recunoscător, ci și pentru întâmplările care ne-au adus suferință, tristețe. Sunt lecții în urma cărora rămân învățăminte. Și dacă știm exact cum să le acceptăm și să le integrăm în ceea ce suntem noi, viața ne va zâmbi tot mai des, dar numai la momentul potrivit.
Pentru că în absolut orice am face există un moment potrivit. E momentul în care suntem pregătiți să vedem totul cu sufletul, dar cu obiectivitate. Să ne uităm înspre noi, să ne vindecăm ce nu este în regulă. Nimic nu e în exteriorul nostru, totul se petrece în interior, în adâncul inimii în care ne este deseori teamă să scormonim pentru că nu e deloc ușor, nu e un proces care se face peste noapte, ci unul de durată. Îți trebuie răbdare, mai ales putere, curaj, voință.
De vorbă cu Dumnezeu, în fiecare zi. Ce prietenie frumoasă!
