„Și da, înainte să intru acolo, îmi fac cruce și trimit un gând spre Dum¬nezeu. Experiența ca medic mi-a arătat că nu totul depinde de noi. De multe ori am făcut operații care erau la limită, iar pacientul a evoluat brusc și inexplicabil spre bine. Am simțit atunci că a mai fost Cineva acolo, care a dat o mână de ajutor. Ambroise Paré, marea personalitate a chi¬rurgiei din secolul 16, chirurgul multor monarhi, când o rudă a unui pacient îi mulțumea că l-a vin¬decat, răspundea invariabil „Eu doar l-am bandajat, Dum¬nezeu l-a vindecat”. Ce a spus el e valabil și în ziua de azi. Știința și credința trebuie să meargă mână în mână. Einstein însuși, care era ateu, a spus că nu se poate una fără alta. ‹‹Știința fără credință șchioapătă, iar cre¬dința fără știință e oarbă››”, declară într-un interviu, pentru Formula AS, neurochirurgul Vlad Ciurea, cel care a efectuat peste 23000 de operații de-a lungul carierei.
Vorbele unuia dintre cei mai mari neurochirurgi ai României sunt premisa de la care mi-am permis să-mi dau cu părerea despre Dumnezeu și disputele care se iscă tot mai des mai ales în mediul online, când vine vorba despre „Dumnezeu există/ nu există”. Poate-ar trebui să ne pună pe gânduri fermitatea cu care neurochirurgul Vlad Ciurea elogiază meritul lui Dumnezeu în mai toate intervențiile media pe care le are. La fel, tot pe subiect, îmi vine-n minte Daniel Buzdugan, care nu se sfiește nicio clipă să-și arate credința. Iar într-o lume marcată tot mai mult de „tabere”, să fii ferm pe crezul tău și să nu pui la suflet modul în care alți oameni încearcă din rărunchi să-și impună și ție crezul lor, mi se pare suprema expresie de libertate. Sunt oameni pentru care credința e singura speranță care le-a rămas. Cu ce drept intri cu bocancii tu, un străin, în sufletul acestora și vrei să-i dărâmi? De ce?
Ați observat și voi că cei mai vehemenți în legătură cu credința în Dumnezeu sunt fix cei care nu cred? Mie așa-mi pare, mai ales atunci când văd cum astfel de indivizi care încă mai poartă-n suflet taina botezului se încăpățânează să-mi explice cum nu există Dumnezeu. Cu alte cuvinte, că noi, cei care credem că există Dumnezeu suntem mai proști decât ei, care au înțeles cum e treaba cu acea mână invizivilă care ți-a hărăzit destinul din momentul în care te-a trimis pe lume. Cu ce te deranjează pe tine, cel care nu crezi în Dumnezeu, că eu cred? Îți influențează viața în vreun fel? Nu cred. Păi și-atunci… care-i scopul? Te face să te simți superior sau mai bine? E posibil, dar pentru cât timp? Oare e atât de greu să înțelegem că viața se bazează pe alegeri și că fiecare are dreptul să gândească ce vrea și cum vrea pentru că fix această gândire e bazată pe faptul că suntem diferiți, venim la pachet cu un set de principii/ crezuri diferite, avem personalități diferite.
Vin dintr-o familie care n-a fost deloc religioasă. Mama și-a descoperit „apetitul” pentru Dumnezeu destul de târziu, pe la pensionare, pe la 50 de ani, adică cu vreo 20 de ani în urmă. Dar asta n-a însemnat nimic pentru noi, ceilalți. Nici pentru frate-miu, care și-a dorit să fie preot și chiar a făcut Facultatea de Teologie, însă la o cu totul și cu totul altă specializare. Tata și-acum se amuză când o vede pe mama că citește în fiecare dimineață câteva pagini din diferite cărți cu rugăciuni. Sor-mea nu e nici pro, nici contra, iar eu… eu am împlinit vreo nouă ani, cred, de la ultima spovedanie, când i-am spus preotului că eu nu cred că dacă mă duc la el și-i spus fix ce vreau eu, sunt iertată de păcate și gata-s ca nouă, că nu cred în această intermediere. I-am spus că eu mă simt mai bine când merg la mormânt la mamaia și vorbesc acolo câte lună și-n stele. Așa mă simt eu bine. Așa simt că într-adevăr vorbesc cu Dumnezeu, pe care cred că-l găsim oriunde dacă avem chef să stăm de vorbă cu El, nu neapărat în biserică și nu neapărat discutând cu un preot. Ce răspuns am primit atunci? Că atâta timp cât cred în Dumnezeu și mie imi face bine o astfel de „relație”, e perfect! Și de-atunci nu am mai călcat la vreo spovedanie sau la vreo slujbă și n-am mai ținut post deloc (când eram în liceu am ținut de vreo câteva ori posturile cap-coadă, inclusiv post negru în Vinerea Mare). În schimb, îmi place să vizitez biserici, să mă uit atent la picturile de pe pereți și să le aflu povestea. Nu cred că mântuirea vine dacă mergi în genunchi de nu știu câte ori pri-mprejurul bisericii. Nu cred în oamenii care îl au pe Dumnezeu în gură de dimineață până seara, dar ei poartă ranchiună față de alții și sunt niște ipocriți. Dar așa cred eu. Dacă tu crezi altfel, foarte bine! Și nu cred în semnul egal între biserică și Dumnezeu. De fapt, tocmai de la această distincție pornește credința mea în Dumnezeu. Și dacă nu mă credeți, vă mărturisesc la ani distanță de acel moment, că am avut onoarea de a mi se dedica un întreg articol de către o mare față bisericească din Iași, tocmai ca răspuns la câteva nelămuriri de-ale mele cu privire la modul în care Biserica înțelege să acționeze într-un anumit fel (e încă online, chiar pe cel mai important canal media al Bisericii). Vă mulțumesc, părinte, însă chiar și la ani distanță de-atunci, mă simt la fel de bine în relația mea „aparte” cu Dumnezeu. Și dați-mi voie să îmi mențin părerea. Poate chiar îmi permit aroganța de a-l urmări pe colegul dumneavoastră, părintele Vasile Ioana, care nu-i deloc așa radical, ci înțelege modul de exprimare a credinței al fiecăruia.
În plus față de istorisirile de mai sus e și întâmplarea cu mama care, atunci când a căzut de la etaj și a zăcut inconștientă până la sosirea echipajului medical, ceva a ținut-o în viață. Și vă rog, nu începeți să-mi explicați cum e cu medicii pentru că nu știu dacă există om care să-i respecte mai mult decât mine și care mereu a spus „jos labele de pe medici”!. Dar așa gândesc eu…
Nu știu dacă în alte religii decât cea creștin-ortodoxă e la fel de multă tensiune între cei care cred și cei care nu cred, n-am astfel de informații. Credința, din punctul meu de vedere, se bazează pe respectul față de alegerea celor care nu-s ca tine, indiferent că vorbim de ortodoxie, catolicism, musulmani etc. Și se bazează pe ceea ce te face pe tine să fii bine tu cu tine. Din liceu, de când am învățat despre istoria religiilor, principiul predestinării, enunțat de Jean Calvin, mi s-a părut cât se poate de real: venim pe pământ cu un destin gata stabilit, putem interveni extrem de puțin să-l schimbăm în vreun fel; dacă ne-a fost scris că vom muri la 100 de ani, nici nu contează încercările prin care trecem, că tot la 100 de ani ne vom lua adio de la această lume. Poate nu-i așa, n-am de unde ști, însă am dreptul să cred în ce vreau eu, cum vreau eu, fără ca altcineva să-mi spună că e bine sau rău. Pentru că, la final, doar eu voi răspunde pentru propriile fapte. Așa cum va face, de fapt, fiecare dintre noi.
„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți!”, Nicolae Steinhardt, citat inclusiv de preoți din zilele noastre.
sursa foto reprezentativă: rightwords.ro
Ff corect. Relatia cu Dumnezeu e o chestiune personala, nu e o chestiune dogmatica, dar nu toti isi permit sie insusi sa aiba o relatie directa, multi traiesc cu impresia ca au nevoie de un mijlocitor, aca biseicile si religiile de pretutindeni. Fiecare are adevarul sau, si daca e mijlocit prin experienta directa, nimeni si nimic nu-l poate combate prin argumente, caci adevarul trait pe proprie piele e singurul valabil pt fiecare care si-a permis asa ceva. Fiecare dupa puterile si capacitatile lui. De aceea sunt foarte de acord cu afirmatiile din articol, insa nu cu ultima parte cu destinul de la care nu ne putem abate prea mult, sunt foarte convinsa ca prin alegerile pe care le facem zilnic si care pot fi diametral opuse de la azi la maine, ne putem cladi destinul in cu totul alta directie care sa schimbe si anii si felul in care iti vei duce anii pana la finalul jocului actual.