Am avut o întâlnire atât de neobișnuită cu un pisoi (chiar pisoiul din fotografia articolului), încât la final mi-am zis că îi voi dedica o poveste care se va numi „Pisoiul care nu și-a spus niciodată numele”. Nu știu de ce, dar mi-a rămas câtva timp în minte liniștea cu care l-am primit în jurul meu. Eu, cea căreia îi e teamă de pisici. Și cam așa a ieșit… nu știu, mă gândesc să fie doar un început. S-o șlefuiesc un pic, să-i mai adaug ceva acțiune și poate ieși o povestioară simpatică, numai bună de publicat, pentru copii. Cine știe…

Pisoiul care nu și-a spus niciodată numele

Deloc îngrijorat, se plimba agale. Ca și cum ar fi vrut sa vadă care-s oaspeții noi care-i dau târcoale. Cine-i va zâmbi? Cine-i va arunca o vorbă bună? Sau poate chiar o bucată de carne, Cine știe…

Pisoiul n-avea astâmpăr. Nici nu conta că afară era înfiorător de cald pentru o stațiune de munte. Își întindea oasele, mai căsca din când în când și aștepta.

Fata cu bucle aurii n-avea nici pe departe gândul de a-l băga în seamă. Știa în adâncul sufletului că îi e teamă de pisici. Își amintea mereu anii în care vedea cum pisicile dădeau târcoale pe drumurile pe care trecea mereu și întotdeauna și-a imaginat că va fi atacată.

Nu și de data asta.

Acum, mai liniștită ca niciodată, s-a așezat pe bordură și a așteptat ca pisoiul să vină spre ea. De fapt, l-a chemat. Pentru prima dată, nu îi era frică.

Pisoiul nici că s-a lăsat greu. Imediat era pe lângă ea. Îi dădea târcoale. Nu știa nici el cine e fata, dar n-a contat. S-a gudurat. I s-a urcat în brațe. S-a mai gudurat puțin.

Fata și-a mușcat limba. În sinea ei, îi era frică. În sinea ei, își spunea că acum își ascute ghearele și o atacă. Dar n-a scâncit nimic din toate astea. A intrat în jocul pisoiului. L-a mângâiat, i-a zâmbit. Ba chiar a avut curaj să-i vorbească. I-a povestit în zece minute cam tot ce ar fi trebuit pisoiul să știe. Mai ales de ce e acolo. Și mai ales de ce s-a gândit să se împrietenească cu un pisoi despre care nu știa mai nimic…

– Poate pentru că acum ai simțit că e momentul să vezi dacă nu cumva problema nu suntem noi, pisicile, ci tu?, întrebă pisoiul printre mustăți și ușor fâstâcit.

– Oare să fie asta? Ești blând. Oare ce-i cu tine pe aici? Al cui ești? Ai o familie? Cum de nu ți-e frică să te dai pe lângă oameni într-o lume atât de imprevizibilă?, își găsise fata curajul să întrebe.

Și-a dat seama brusc că s-ar putea să-l sperie.

– Oare chiar îți pasă? Spuneai că nu-ti plac pisicile…

– De unde știi? Nu ți-am mărturisit asta nicio clipă.

– Nu, dar vezi tu, intuiția e de partea noastră. Noi, pisicile, simțim.

– Ai venit intenționat spre mine?

– Mai contează?

– Păi sigur…

– Am simțit că vrei să povestim. Vezi tu, fetiță dragă, noi, animalele, ne dăm seama de multe. Cele norocoase dintre noi, care au un stăpân, își pun toate speranțele în el. Pentru ele, omul acela e totul. Îi simt ofurile, bucuriile, neliniștite și fiecare trăire. Și fac tot posibilul să îi aducă un zâmbet, să-i arate afecțiune, să îl facă să uite de orice preț de câteva secunde.

– Și cele care n-au stăpân?

– Aici e altă poveste… fiecare zi e o licărire de speranță. În adâncul inimii, speră că un om își va îndrepta privirea și ceva din interior îi va spune să meargă acasă.

– Oh!

– Nu trebuie să te miri. Nu-mi spune că nu te-ai gândit la asta.

– Oarecum.

– Niciodată?

– Oarecum, dar nu la pisici…

– Păi de ce? Crezi că noi, pisicile, vrem să stăm pe străzi și doar câinii își doresc un stăpân? Nu, și noi ne dorim asta. Imaginează-ți lumea largă. Zilnic suntem în pericol. Unii ne aruncă o privire blândă, dar alții sunt în stare s-arunce pietroaie după noi. Așa, din senin. Fără să le facem nimic.

– Pe tine nu te-a vrut nimeni?

– Eu aparțin locurilor de aici. Vezi tu… toți cei de aici mă îndrăgesc. Unii mă văd pentru prima dată și îi simt că mă plac. Alții mai îndrăzneți vin și mă mângâie. Iar cei mai simpatico sunt cei care-mi aduc și ceva de mâncare.

– Dar totuși…

– Dar totuși stau pe străzi, nu? Asta voiai să întrebi.

– Așa e.

– Încă-mi aștept stăpânul. Sau prefer să spun că am mai multe case și nu știu la care să mă opresc prima dată.

– Ca o alegere.

– Întocmai. Și alegere a fost și când am venit spre tine. Nici nu m-am gândit că n-ai să-mi spui vreo două. Știam că ți-e frică. Nu ți s-a mai întâmplat niciodată să tragă pisicile la tine cu toate că ți-e teamă?

– Ba da, mereu.

– Și nu te-ai întrebat de ce?

– Mi-am spus mereu c-așa fac ele. Că oricum caută să fie băgate în seamă, să obțină ceva și-apoi îți întorc spatele.

– Asta crezi tu cu adevărat?

– Culmea, până azi. Până să stăm de vorbă. Aproape că mi-am dat seama că în tot acest timp n-am făcut altceva decât să gândesc anapoda, cu teamă, cu prejudecată.

– Nici n-ai încercat să mă dai jos din brațe. De ce?

– N-am simțit să fac asta.

– Nu ți-a fost frică?

– Ba da. M-am gândit că tot vei scoate o gheară.

– Și cu toate astea nu m-ai alungat…

– La ce folos? N-am alungat oamenii pe care-i vedeam că-mi fac rău, de ce te-aș fi alungat pe tine? În cel mai rău caz, de la un animal te poți aștepta la anumite reacții. Pe când la oameni…

– Meaw…

– Oh, micuțule, vezi tu… Nu-i ușor nici în lumea mea. Tu poate ai puterea să observi mai bine tot ce se petrece. Ai intuiție. Și poți reacționa imediat.

– Nu degeaba am ales să stau puțin cu tine.

– Zici?

– Da. Orice întâlnire e cu tâlc. Nu-i nimic întâmplător, cu toate că așa pare. Mai ales întâlnirea cu animalele. Îți aduc aminte că animalele simt omul. Și tare mi-e că nu-s singurul animal care ți-a ieșit în cale în aceste zile.

– De unde știi?

– Ehe, intuiția, fetițo! Ține minte un lucru de la mine: mereu să-ți asculți inima. Intuiția nu înșeală niciodată. Oameni, animale, dar niciodată. E parte din nou. E ca un ghid. E semnal de alarmă uneori. Dar ține minte… niciodată nu dă greș intuiția. Deci, cu cine te-ai mai întâlnit?

– Cu o căprioară…

– Nu-i rău deloc. Delicată, demnă, de o frumusețe aparte. Asta e căprioara.

– Îhî.

– Și ce ți-ai spus?

– Nimic. Aproape că am fost hipnotizată de gingășia și curiozitatea cu care mă privea…

– Căprioara, eu… nimic nu-i întâmplător, fetițo, nimic nu-i întâmplător…

Pisoiul mai făcu două ture printre picioarele fetei și plecă.

– Stai! Unde pleci?, întrebă fata în timp ce se gândea la ultimele lui cuvinte. „Nimic nu-i întâmplător, fetițo, nimic nu-i întâmplător!”, îi răsuna întruna.

Pisoiul gri și ochi verzi s-a făcut nevăzut. O zbughise în parc. Pisoiul gri și ochi verzi s-a făcut nevăzut. O zbughise în parc. Prea brusc. Aproape la fel de brusc cum apăruse.

A. se ridicase de pe bordură și privi în jur. Nici urmă de pisoi. N-au apucat nici măcar să-și ia la revedere. S-a îndreptat spre hotel. Îi răsunau în continuare ultimele cuvinte ale pisoiului „Nimic nu-i întâmplător, fetițo, nimic nu-i întâmplător”. A mai încercat să se plimbe prin parcare, sperând că-l va revedea și zilele următoare. Nu s-a mai întâmplat.

Pentru A., pisoiul care nu și-a spus niciodată numele a fost o lecție…

Va continua…