„Mingea neoficială” de la Transylvania Open, campanie a Asociației Caiac Smile, mi-a dat șansa să o cunosc pe Cristina Deac, singura jucătoare de tenis în scaun rulant din România. O operație i-a schimbat viața la 18 ani. O eroare medicală. Una pentru care multă vreme l-a detestat pe medic. Nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că i-a ascuns adevărul și a lăsat-o luni întregi să spere că se va ridica din pat. Șase luni a stat la pat. Șase luni a considerat că viața ei nu mai are niciun sens. Până într-o zi…

„Da, la început n-am avut cum să nu întreb <>. Mă gândeam mereu la medicul acela. Sună urât, dar cu mintea de atunci, la 18 ani, i-aș fi făcut un rău. Dar apoi m-am gândit… dacă îi fac asta, eu tot nu merg. M-am revăzut cu el după câțiva ani. A fost dureros pentru că mi-au dat speranțe, că nu mi-au zis de la început cum stau lucrurile. E normal. Sunt etape ale dizabilității. Nu putem să rămânem în scaun rulant și să spunem din prima zi <<mulțumesc, Doamne!>>. Că nu e așa… în realitate, avem o viață nașpa, dacă mi se permite exprimarea. Cu medicamente, cu de toate. Ne lamentăm. Asta este, trecem mai departe. Să fim fericiți că trăim!”, povestește Cristina Deac, jucătoare de tenis în scaun rulant.

Meciul demonstrativ de la Transylvania Open pe care l-a jucat împotriva Christinei Pesendorfer, una dintre cele mai bune jucătoare de tenis în scaun rulant din Austria, a fost emoție pură. Motivație și inspirație cât cuprinde. Asta pentru că prin ceea ce fac, ne-au arătat că numai de noi depinde ce facem cu viața. Cum o privim. Ne plângem sau mergem mai departe. Indiferent de ceea ce viața ne oferă, Cristina Deac arată prin propriul exemplu că cel mai mult contează ceea ce faci cu ceea ce primești.

Cristina Deac are deja 22 de ani de când e în scaun rulant. S-a născut în Hunedoara, locuiește în Deva, dar spune că e moldoveancă. Asta pentru că a crescut în Vaslui. Îți vorbește cu zâmbetul pe buze și are ochi senini, ochi care încep să lăcrimeze în momentul în care vorbește despre mama sa. E omul fără de care nu crede că ar fi răzbit. Omul care încă o ajută. Ea a îmbrăcat-o, a încălțat-o, o întorcea de pe o parte pe alta la început. Mama sa a făcut totul.

„Cred că niciodată nu i-am mulțumit suficient mamei pentru tot ce a făcut și încă face pentru mine. E norocul meu!”, mărturisește Cristina Deac, cu lacrimi în ochi.

Cristina Deac a pus mâna prima dată pe o rachetă de tenis în 2016. Dar spune că atunci n-a fost așa serios. Mergea pur și simplu pentru mișcare. Dar din 2021, lucrurile s-au schimbat. A început să privească tenisul ca pe o ocupație full time. Îl practică de performanță, fiind legitimată la CSM Deva. România nu e încă pregătită să se ocupe cum ar trebui de sportivii în scaun rulant, așa cum o fac deja de ani buni alte state. CSM Deva o ajută pe Cristina Deac să participe la competițiile de tenis din alte state. Obiectivul ei este să ajungă în top 50 mondial și să concureze la Olimpiadă. Cea mai bună clasare a ei de până acum a fost locul 79 la simplu și 51 la dublu.

„Când o persoană devine persoană cu dizabilități, are două opțiuni: să trăiască sau să moară. Și chestia aia cu să traiască, se împarte iar: să accepți, să înveți și să te bucuri de viață. Pentru că nu ai de ales, trebuie să mergi mai departe. Sunt și boli mai grave. Și mereu ar trebui să mulțumim pentru că e doar atât și nu e mai mult. Adică eu am puterea să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că e doar atât și pentru că nu clachez!”

Până să ajungă pe terenul de tenis, Cristina a încercat mai multe sporturi. Mai exact, baschet și schi. Doar că a rămas la tenis. Îi place că e singură pe teren. Nu e vorba de individualism pentru că iubește să joace tenis și la dublu. Doar că a simțit că pe terenul de tenis se simte cel mai bine. Cel mai confortabil. Pe teren, Cristina e concentrată. Se rotește cu scaunul după minge, încât te face să te întrebi cum reușește. Cu o mână ține racheta, iar cu cealaltă împinge scaunul. E un scaun special conceput pentru sport, adaptat nevoilor sportivilor. Din tribune, totul se vede diferit. Nu neapărat în sensul de spectacol, așa cum suntem obișnuiți, ci mai degrabă ca o lecție. O lecție predată live, din care fiecare rămâne măcar cu un gând.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Cristina, cât de greu e să faci sport de performanță în scaun rulant și cât de pregătită e România pentru voi, sportivii în scaun rulant?

CRISTINA DEAC: Nu în sport e greu începutul. Mai degrabă adaptarea la o viață cu dizabilități e mai grea. Vorbim aici despre persoane care ajung invalide în urma unui accident sau a unei boli. Ne trebuie mulți ani pentru a ne adapta la dizabilitate. Și abia după ce ne-am adaptat la noua realitate, putem să ne gândim și la sport. Sportul ne menține vii, indiferent care e el.

Cum a fost adaptarea în cazul tău?

CRISTINA DEAC: Sunt în scaun rulant de 22 de ani, în urma unei operații greșite la coloană, făcută în Iași, la Ortopedie. Până la mine, eu nu mai văzusem niciodată o persoană în scaun rulant. După ce m-am operat, doctorul mi-a spus că voi merge în 3-6 luni. Am așteptat 6 luni, dar nu s-a întâmplat nimic… am refuzat căruțul, am stat la pat. Și după 6 luni de stat la pat, m-au scos afară ușor-ușor. Dar mi-au trebuit mulți ani nu neapărat să accept, cât să mă obișnuiesc cu noua viață. Mi-au trebuit vreo 2-3 ani pentru adaptarea la viața în scaun rulant.

E grea adaptarea în România? În general, pentru o persoană în scaun rulant, nu neapărat pentru un sportiv în scaun rulant.

CRISTINA DEAC: E destul de greu. Din păcate, în România, cred că depinde de oraș. Cu cât orașele sunt mai micuțe, parcă societatea începe ușor-ușor să ne accepte. Infrastructura e în urmă. Eu sunt fericită că locuiesc într-un oraș mic, care s-a adaptat. Avem străzi, autobuze cu rampe. Dar cum ieșim din orășelele mici și ajungem într-un oraș mare, se cunoaște.

Spuneai că ți-a fost mai ușor de-abia după ce ai ajuns la o fundație din București, unde ai învățat să te descurci singură…

CRISTINA DEAC: Da, așa e. Am avut mare noroc ca după 2 ani de stat acasă, să merg la București și să învăț să mă descurc singură. Nu neapărat singură, pentru că singuri, în mod real, nu ne vom descurca niciodată. Suntem efectiv la mila autorităților. Acolo, la București, la acea fundație, oamenii m-au învățat să mă îmbrac, să fac de toate. Și atunci a început să-mi fie mai ușor. De ce? Pentru că acolo am văzut persoane în scaun rulant care au o viață normală. Cu ajutor, dar au o viață normală.

Să revenim la tenis… spune-mi, te rog, cum e în cazul tenisului în scaun rulant. E la fel de costisitor ca tenisul pe care-l știm? Se găsesc antrenori și alți specialiști de care un sportiv are nevoie, care să știe cum să abordeze un tenismen în scaun rulant?

CRISTINA DEAC: E costisitor, dar cel mai mult costă echipamentul. Scaunul rulant pentru tenis e adaptat pentru asta. Un scaun de acest fel pornește de la 5-6000 euro și poate să ajungă și la 15 000 euro. Eu am început cu un scaun împrumutat. Apoi, cu ajutorul unor sponsori, l-am schimbat, am cumpărat unul adaptat pe nevoile mele. Cât despre echipă, da, există. Eu am schimbat 5 antrenori, dar doar dintr-un simplu motiv- mi-am dorit mai mult. Am învățat câte ceva de la toți cei cu care am lucrat. Iar de când merg la turnee, am doi antrenori. CSM Deva chiar are oameni buni.

Mai ai timp și de altceva, în afară de tenis?

CRISTINA DEAC: Sunt singura jucătoare de tenis în scaun rulant din România, tenisul îmi ocupă tot timpul. După antrenamente, simt nevoia de câteva ore să stau în pat, să mă refac. Avem activități ca oricare alți oameni, dar jobul meu e tenisul.

Spuneai inclusiv tu că încă suntem deficitari inclusiv la nivel de percepție față de persoanele cu dizabilități. Uite, cum ar trebui să fim noi în relația cu voi?

CRISTINA DEAC: Noi am fost forțați să acceptăm realitatea asta. Pentru că o persoană cu dizabilități, când devine persoană cu dizabilități, are două opțiuni: să trăiască sau să moară. Și chestia aia cu să traiască, se împarte iar: să accepți, să înveți și să te bucuri de viață. Pentru că nu ai de ales. Poți să mori sau poți să trăiești și să te bucuri că trăiești. Da, toată lumea are zile grele… dar și voi aveți. Da, nu aveți o dizabilitate. Că și empatia asta, cât timp nu e o empatie care duce în milă, e acceptabilă. Dar când apare mila, nu știu… lumea încă nu e educată să ne accepte. Problema nu e neapărat de acceptare, dar au fost momente în care ne întâlneam cu oameni pe stradă și ziceau „vai, săracii de voi, ne e milă de voi!”. Mie nu îmi mai venea să ies din casă. E un sentiment ciudat. Sau s-a întâmplat ca lumea să ne dea bani, Doamne! Nu avem de ales, trebuie să mergem mai departe. Sunt și boli mai grave. Și mereu ar trebui să spunem mulțumim că e doar atât și nu e mai mult. Adică eu am puterea să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că e doar atât și să nu clachez!