Prima dată când mi s-a aprins beculețul asupra acestei întrebări a fost când am ajuns la paginile care vorbeau fix despre treaba asta în „Jurnalul unui CEO” (am povestit-o aici). Atunci a fost conștientizarea. Ceea ce Steven Bartlett scrie acolo despre moarte e raportat la speranța de viață din SUA, care e pe la 77 de ani. Steven Bartlett a calculat zilele. Câte a trăit și câte mai are de trăit. Știu că moartea nu e tocmai un subiect care place lumii, dar e singurul lucru cert care ni se întâmplă tuturor. Știm când? Nu. Sperăm să fie cât mai târziu? Da. Dar avem vreo garanție pentru asta? Nu. Și-atunci… ce facem?

În România, media de viață a ajuns la 76 de ani și 8 luni. Departe de media de viață din Monaco, San Marino, Hong Kong, Coreea de Sud ori Japonia, unde variază între 87 și 85 de ani. Italienii, suedezii și spaniolii sunt și ei în top.

Interesant e că mulți dintre noi se concentrează mai degrabă pentru a vedea viitorul, dar pierd din vedere ceea ce într-adevăr dețin: prezentul. Într-o zi, nu știm care va fi aceea, călătoria se va sfârși. Nu întreb dacă ești pregătit pentru asta, ci mai degrabă ce faci pentru a te bucura din plin de darul numit viață.

Hello, generația ’88, din care și eu fac parte, ce părere ai? Ești bine?

Sigur că atunci când faci un tabel, așa cum a făcut Steven Bartlett în „Jurnalul unui CEO” și treci acolo câte zile ai trăit și câte ți-au mai rămas, impactul e altul. Trec zilele. Asta-i clar. Și trec tot mai repede. Asta observă cei mai mulți. Dar cum trec, eh, aici deja ține de fiecare în parte.

Acum, că ai conștientizat, ce urmează?

N-am să dau eu răspunsul, că eu l-am înțeles de ceva vreme. Ci am să explic ce zic alții că ar trebui făcut.
În primul rând, prioritizarea a tot ce e parte din noi. Fără explicații. E clar, n-avem timp de pierdut. Mai ales cu chestiunile deloc importante și nici cu anumiți oameni. Când înțelegem ordinea priorităților, balanța se schimbă. Accentul cade pe bucuria de a trăi în acord cu ceea ce suntem.

Experimentele făcute cu oameni puși în situații limită au arătat că aceștia, în acele „ultime” clipe, încep să fie mai recunoscători. Se gândesc la oamenii dragi. La tot ceea ce viața le-a oferit bun. La ajutorul primit.

„Vei muri, iar într-o lume modernă distrasă, zgomotoasă și complexă, acest adevăr este terapeutic, eliberator și o modalitate minunată de a rămâne concentrat asupra unui alt adevăr important, și anume că timpul tău și modul în care alegi să-l petreci reprezintă singura influență pe care o ai asupra lumii.”, scrie Steven Bartlett în „Jurnalul unui CEO”.

Prioritizarea de care vorbeam s-ar putea să-ți aducă noi obiective. Întrebările se schimbă. Apare tot mai des gândul „care e sensul meu?”. S-ar putea ca unii să fi pus mereu accent pe performanță. Acum, validarea aia căutate nu pare a-și mai avea rostul. Investiția în a fi bine devine scop, nu moft. S-ar putea să fie nevoie de schimbări. Schimbarea nu e pe placul multora, dar dacă nu schimbi totul la 360 de grade, ci faci treaba asta natural, fără presiune și în ritmul tău, ai să vezi că totul se schimbă. De la percepție la stare.

Sănătatea, atât de ignorată poate, parcă începe să-ți facă cu ochiul. A fi sănătos e premisa pentru longevitate. Că nu contează neapărat să trăiești mult, ci mai degrabă cum trăiești anii. Unii, ca pe o povară. Alții, armonios. Calitatea vieții contează. Apoi, parcă începi să fii mai atent la oamenii care te înconjoară. Nu uita că studiile arată că oamenii toxici din preajma ta, care creează probleme și stres, îți fură ani din viață.

Taie din regrete. Fă o analiză a fiecărui gând care nu-ți dă pace. Mai poți să schimbi ceva? Dacă da, ce anume? Ține de tine sau de altcineva? Dacă ține de tine, ce te oprește? Dacă nu ține de tine, de ce te chinui? Acceptă că așa s-au întâmplat lucrurile, aprinde poate o lumânare și mulțumește sincer pentru experiența bună sau rea și mergi mai departe. Tot acest zbucium interior te apasă. Nu te lasă să te bucuri de prezent. Ceea ce nu e deloc bine pentru tine.

În plus, fă pace. Cere iertare. Dar fă-o sincer. De la toți cei cărora le-ai greșit. Și mai ales, cere-ți iertare ție. Atât ai știut atunci, atât ai putut. Dacă n-ai fi greșit, n-ai fi ajuns aici. E o altă conștientizare care îți aduce pace.

Nu știu dacă rândurile astea te-au făcut să privești lucrurile în alt mod. Dacă ți-au ridicat semne de întrebare. Dar poate ar trebui să nu mai fugi de o realitate… cel mai probabil, refuzăm să ne gândim la moarte și pentru că n-avem o religie care să ne învețe să privim treaba asta nu ca pe un sfârșit, ci ca pe un nou început. Dar despre asta, mă gândesc să dezvolt într-un alt articol.