Muzeul G. Topârceanu arată cât de simplu a fost traiul poetului iremediabil îndrăgostit de Iași

„G. Topârceanu a rămas al Iașului pentru că e înmormântat la Eternitate. Se zice că Iașul a avut două mari înmormântări- a lui Kogălniceanu și a lui Topârceanu. O mare de oameni și de flori, de aveai impresia că primăvara și-a trimis florile să-și petreacă poetul. Și se mai zice că Iașul are două străzi- una duce la Gară și cealaltă la cimitir. Altfel spus, dacă ajungi la Iași, te îndrăgostești de oraș iremediabil, ca Topârceanu, și rămâi aici până mori, pentru totdeauna.”, sunt cuvintele ademenitoare ale muzeografului.

                  Locuința în care poetul George Topârceanu și-a trăit ultimii ani din viață e pitită pe strada Ralet. Veșnic chiriaș, Topârceanu aproape că a fost adoptat ca „iremediabil ieșean”, după cei 26 de ani pe care și i-a petrecut în Iași.

Cele două cămăruțe ale casei sunt însuflețite nu doar de lucrurile mărunte care i-au aparținut poetului și care arată modestia cu care și-a dus traiul unui dintre cei mai inteligenți români, ci și de doamna muzeograf care, cu un har de povestitor cum rar mai găsești în ziua de azi, reușește să dea locului o altă dimensiune și să trimită vizitatorul în acele timpuri.

Pe holul îngust de la intrare, impresia e că ai ajuns într-o casă pitorească, nicidecum într-una situată în zona boierească a Iașului. E un hol îngust, care face trecerea spre odaia în care stau aranjate lucrurile poetului. Azi, cealaltă încăpere are rol administrativ.

„Tipografie, anticariat, totul era aici. Nu le trebuia birouri ample. A stat în case mici pentru că, probabil, era mai ieftin. N-avea nevoie de prea multe… îi era suficient un loc unde să-și amenajeze biroul și cam atât!”, povestește muzeograful de la Muzeul G. Topârceanu.

                      Și nu-i de mirare că amenajarea biroului era primul lucru pe care îl făcea Topârceanu în fiecare locuință în care a stat. Avea grijă să-și pună la loc de cinste invențiile și inovațiile, asta pentru că era pasionat de tehnică, de mecanisme, asemenea lui Eminescu. Un calculator care datează din anii ’30, inventat împreună cu fizicianul Ștefan Procopiu, poate fi remarcat în casa de pe strada Ralet. Pentru acele vremuri, era un lucru remarcabil.

„Îşi aranjase odaia cu meticulozitate, chiar cu un fel de pedanterie. Toate erau totdeauna la locul lor. Mă gândesc ce-ar fi făcut de i-ar fi deranjat cineva acea ordine! Nu am rămas niciodată mult în odaia lui. Aveam mereu impresia că-i violez o taină, că îi tulbur atmosfera în care se simţea bine în singurătate, că sunt un intrus. (…) Ce făcea singur în odăiţa lui, zile, luni şi ani? Nu aş putea spune. Îşi crea şi îşi iubea universul lui. Desigur scria, lucra versuri şi lucra foarte mult la ele, citea, se amuza cu distracţii inventate, cu un fel de interes copilăresc: îi plăcea să desfacă pistoale vechi, diverse antichităţi, mânere de iatagane încrustate, închizătoare de puşti, să inventeze jucării pentru distracţia copiilor. (…) Odată, când am fost la el, l-am găsit copiindu-şi pe curat o poezie. O scria frumos cu peniţa lui rondă cu care scotea extraordinare variaţii, de la liniile cele mai groase până la cele mai subţiri. Era tocmai la ultimul vers, la capătul paginii, când a greşit o literă. N-a corectat-o! N-ar fi fost estetic, nu ar fi satisfăcut ochiul! Poezia pentru el avea o perfecţiune complexă în care intra şi arta caligrafiei. A rupt pagina şi a început să copieze din nou cu mare răbdare, firesc, fără pic de enervare. Doar toată viaţa îi era dăruită pentru această artă a poeziei”, scria Demostene Botez, prietenul lui Topârceanu. (sursa: agerpres.ro)

                    G. Topârceanu era mic de statură. Din cauza înălțimii care nu măsura mai mult de 1.62 m, Topârceanu a fost respins de la liceul Sava, în clasa a V-a. Se îmbrăca de la cel mai bun croitor din Iași și avea cizmar personal, care-i crea doar încălțăminte cu toc. În caricatura lui Sava, realizată în anul 1928, expusă în muzeu, sunt surprinse eleganța și toate aceste detalii legate de înfățișarea poetului care a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu Otilia Cazimir și care, de dragul Iașului, și-a lăsat familia în celălalt colț de țară și a rămas să fie „provicial” în capitala Moldovei. A murit în brațele iubitei, într-o zi de 7 mai, doar după ce i-a cerut Otiliei să închidă fereastra pentru că „mireasma florilor de mai nu îl lasă să moară”.

                  Casa de poveste de pe strada Ralet, numărul 7, datează de la finalul secolului al XIX-lea și a fost proprietatea colonelului Constantin Vrabie, nimeni altul decât socrul lui Demostene Botez, bun prieten de-al lui Topârceanu. Era mai mult o anexă a casei principale, date fiind dimensiunile reduse.

Construită din cărămizi aduse de la fabrica din Ciurea, potrivit expertului care a constatat cât de mult s-a degradat clădirea în timp, a rezistat atât prioadei celor două războaie, cât și cutremului devastator care a îngrozit România. Fără a mai fi locuită, casa s-a transformat într-un loc părăsit, neîngrijit. Bălăriile și gunoaiele aproape că au reușit să ascundă pereții care au fost martori tăcuți la atât de multe evenimente… cu ajutorul instituțiilor de învățământ din Iași, s-a trecut la repararea casei. Era anul 1983. Doi ani mai târziu, casa devine muzeu dedicat celui care a fost George Topârceanu. De atunci și până în prezent.