Corina Chiriac își spune povestea în „Minuni trăite”. E modul prin care una dintre cele mai apreciate cântărețe din România ne face să înțelegem legătura specială pe care ea o are cu Divinitatea. N-a fost dintotdeauna o apropiată de Dumnezeu, dar a devenit. Practic, totul a început într-o excursie în Israel. Era pe tocuri, avea niște pantofi noi. Când deodată parcă a pălit-o ceva anume. A devenit conștientă că pe pietrele pe care ea călca încălțată, Iisus se îndrepta spre Golgota, desculț. Așa că s-a descălțat. Era o vreme rece, însă ea nu a simțit-o. Ajunsă în fața mormântului sfânt, a îngenunchiat. Gândurile și întreaga ei ființă se conecta cu Domnul.

„Destinul nostru este o înțelegere pe care sufletul tău o face cu Bunul Dumnezeu înainte de a te naște, înțelegere pe care desigur o uiți după momentul nașterii, ca să dai extemporalele, tezele și examenele fără să îți amintești că știai materia. Să fii testat cât și cum te descurci în anumite situații.”, afirmă Corina Chiriac în paginile cărții „Minuni trăite”.

                           Corina Chiriac și-a dorit să devină artistă. Crescută într-o familie de artiști, a face parte dintr-o orchestră n-a fost ceva care să o mulțumească. Voia mai mult. Mai întâi, a ales scena prin teatru. De altfel, a debutat în cariera artistică prin tot felul de roluri pasagere în diferite producții românești, în filme și apariții media. Trofeul „Steaua fără nume” a fost rampa de lansare. Atunci a înțeles pe deplin că asta vrea să facă, să cânte.

Corina Chiriac, la lansarea cărții „Minuni trăite”, Iași, 2023

                                   Chiar dacă citim că era unul dintre artiștii cu multe concerte în afara țării, ceea ce ne-ar putea face să credem că era o răsfățată a regimului, n-a fost chiar așa. Da, pleca, dar totul era controlat. Corina Chiriac avea concerte în afara țării, dar tot în statele comuniste ajungea. Programul trebuia respectat. Plecai și veneai în țară, oricum aveai de dat declarații. Dar asta i-a deschis orizonturi. Așa s-a îndrăgostit de Praga, orașul pe care ajunge să-l cunoască atât de bine, încât acolo se simte ca acasă.

„Libertatea este un viciu cu care te naști. Și este un lux să ți-l permiți (…) Dumnezeu ne-a făcut liberi. Aceia dintre noi care pot să rămână liberi… mai ales în spirit. E chiar atât de simplu. Tu cu tine să te simți liber de a gândi așa cum vrei. Să ai libertatea de a nu face ceva dacă nu vrei este un uriaș privilegiu și nu cred că ține doar de bani, ci de o dispoziție interioară. Să nu fii nevoit să faci ceva dacă nu îți arde, este un lux (…) totdeauna m-am supus regulilor dictate de profesia sau de conduita necesară, dar ideea de libertate la mine a avut întotdeauna o aură de aur.”

                            Prin relatările pe care Corina Chiriac le face în „Minuni trăite”, noi, adică mai ales cei care nu am trăit vremurile comuniste, aflăm cum era regimul de atunci în relația cu artiștii. Corina Chiriac avea rude în străinătate. Securitatea știa asta. Declarațiile ei, la întoarcerea în țară, erau atât de similare și anoste, încât ofițerii i-au spus de câteva ori să mai schimbe măcar câte un cuvânt. Ea o învățase pe de rost.

                         Apoi, la un moment dat, i se spune că dacă mai vrea să plece din țară trebuie să semneze o hârtie prin care își asumă că-n caz de fugă, familia ei va avea de suferit. Probabil o lucrase cineva mișelește, cum s-a mai întâmplat. Cu acea hârtie în mână merge acasă, convinsă că nu trebuie să semneze așa ceva. Dar tatăl său își dă acordul. Știa cât de mult îi place Corinei pe scenă și nu putea să-i frângă aripile.

Marea sa dragoste, povestea cu Mister X

                            Corina Chiriac și-a dorit întotdeauna să fie un spirit liber. Era gata oricând de plecare. Îi plăcea să fie artist. Ba nu, adora să fie artist. Marea ei dragoste a fost scena. Scena și „Mister X”, cum îl numește în carte, nimeni altul decât cântărețul ceh, Karel Gott. S-au cunoscut întâmplător aproape, dar ce a simțit e greu de explicat în cuvinte. Ea avea 26 de ani. A simțit că pământu-i fuge de sub picioare. O dragoste fulgerătoare.

                              Doar că destinul a făcut să apară mereu acel ceva care-i ținea departe unul de celălalt ori de câte ori se revedeau. Și au fost câteva astfel de întâmplări… inclusiv în America, când deja erau oameni maturi. Era la un Revelion. El, invitat. Corina Chiriac deja locuia în America. Aflând că vine, a ținut să meargă să facă Revelionul acolo unde cânta el. A asistat inclusiv la repetiții. Avea un ecuson care i-a permis asta. Numai că managera sa aproape că l-a smuls de lângă Corina. Și la repetiții, și în seara de Revelion. Nu se știe de ce, însă atunci a înțeles că destinul, că poate Dumnezeu a vrut să fie așa…

Karel Gott. Sursa foto: https://english.radio.cz/memoriam-karel-gott-bohemian-nightingale-8119016

                                Despre povestea lor de dragoste s-a auzit. Unii au vrut chiar să o ecranizeze. Li s-a propus scenariul. Corina Chiriac n-a acceptat imediat, și-a luat un timp de gândire. Era decisă să accepte, dar a aflat că iubirea sa Karel s-a căsătorit cu o tânără și urma chiar să fie tată. A înțeles că el și-a găsit drumul, că e fericit, că n-are niciun sens să se scormonească în trecutul lor. Anul în care a murit Karel a fost anul în care a murit și fostul soț al Corinei, Virgil. Presa, așa cum mărturisește și ea în carte, a scris că anul 2019 a fost anul în care „Corina Chiriac a pierdut două mari iubiri”. I-a mai rămas scena…

„Dragostea e un lux pe care și-l pot permite mai ales cei care au o generozitate sufletească și nevoia de a face schimb de sentimente. ‹‹Cum ar fi dacă bărbatul ăsta m-ar iubi cu adevărat cu sufletul, acum când îl iubesc și eu…››Uneori mă bucur că visele mle de dragoste sunt și rămân vise pentru că de multe ori o mare, o prea mare fericire, îți poate nărui sufletul- dacă acea fericire trece prin tine și te părăsește ca o parașută defectă care nu se mai deschide în timp ce tu cazi și cazi de la mii de metri. Se poate ca o împrejurare extrem de fericită să-ți fie fatală, un accident soldat cu moartea, lentă sau fulgerătoare- nu mai contează.”

Emigrarea în America și căsătoria din prietenie sau de nevoie cu Virgil

                              Când a decis să plece în America și să o ia de la zero acolo, Corina Chiriac nu știa să facă mare lucru în afară de… cântat. Și-a luat inima în dinți, s-a văzut din nou pusă în fața unei încercări. În țară, era Corina Chiriac. În Statele Unite nu era decât un simplu emigrant. Nu spera să fie artist, ceea ce a și speriat-o, dar a și motivat-o. A avut noroc de grija unor prieteni deja stabiliți acolo. Îi menționează pe toți pe parcursul cărții. Pe toți cei care i-au ieșit în cale și au ajutat-o sau i-au dat o lecție în toată existența sa.

                               A fost administrator de imobile. Lucra pe puțini bani, dar asta nu a împiedicat-o să își arate că poate. Avea grijă de apartamentele pe care angajatorul le avea în chirie. A învățat absolut tot. Și-a luat inclusiv permisul de conducere acolo. Are chiar o povestioară legată de acest permis, tot o „minune trăită”. L-a scăpat tot cu portofel fix când se ducea să îl întâlnească pentru prima dată pe cel care avea să-i devină duhovnic. Permisul căzuse în mașina cu care Corina Chiriac a venit la mănăstire. Acea Dacie a fost chiar și spălată până când Corina și-a dat seama că nu are portofelul. Doar o minune a făcut ca portofelul să fie găsit, mai ales că era aproape imposibil să își ia un alt permis. Dacă veți citi cartea, veți înțelege totul.

                            L-a cunoscut pe Virgil într-un grup de prieteni. Au devenit prieteni. Ceea ce era între ei nu era neapărat relație sau iubire, dar se simțeau bine împreună. Până în momentul în care Virgil a dat de necaz. Și a pierdut aproape tot. Corina, fără să stea prea mult pe gânduri, i-a spus că până își redresează situația, se poate muta la ea. Au început să facă echipă la locul de muncă. El era șomer. Ea și-așa nu o ducea prea bine cu banii. Dar s-au susținut. Iar la un moment dat, Corinei îi trece prin gând… „ce-ar fi să se căsătorească?”. Așa, ea ar fi obținut actele americane. Avantaje erau de ambele părți. Și au făcut pasul acesta. S-au despărțit tot ca doi buni prieteni.

„Mie Bunul Dumnezeu mi-a făcut un cadou când mi-a permis să aflu că am venit să plătesc în această viață ceea ce am greșit într-o viață anterioară.”

Copilul- „cel mai tare regret că nu am dorit această sarcină”

                                Nu știu cât de mult s-a știut despre sarcina asta, însă eu am aflat din carte. A rămas însărcinată și n-a spus nimănui. Trebuia să plece din țară, avea un concert. Având ceva probleme de sănătate, la Moscova, a fost nevoită să se opereze.

                      A stat internată, a luat pastile multe. Avea ceva timp de când lua tratament medicmanentos, dar nu se vedea nicio îmbunătățire a stării de sănătate. Le-a spus medicilor că e însărcinată. Când au aflat asta, medicii i-au spus că trebuie să scoată fătul imediat, că din cauza medicamentelor puternice, nu e deloc bine… și așa a fost operată de urgență. O altă minune trăită, întrucât doar Dumnezeu a făcut să se întâmple astfel.

„Astăzi, fetița mea ar fi împlinit 43 de ani și cine știe cu ce destin s-ar fi luptat alături de mine. Am botezat mai mulți copii cu gândul la ea și cel mai tare regret că nu am dorit această sarcină. Că nu a venit într-un moment binevenit. Că mi-am dorit să scap de ea (…) minunea de a fi eliberată fără avort de o sarcină atât de mare și nedorită rămâne una dintre minunile mari pe care le-am trăit.”

Legătura cu lumea de dincolo și minunile trăite

„A crede în Dumnezeu e o poartă care se deschide într-un zid compact.”

                                Corina Chiriac își povestește viața împărtășind cu noi câteva dintre minunile trăite. A primit mereu semne. A fost poate modul prin care Dumnezeu a protejat-o. Dacă nu crezi în vise, semne sau miracole, s-ar putea să găsești alte explicații. Oricum, nu de puține ori i s-au arătat în vis întâmplări pe care le-a trăit. Parțial, dar era ceva ce știa sigur că avea să se întâmple la momentul potrivit.

La lansarea cărții de la Iași, Corina Chiriac și-a spus povestea printr-o serie de fotografii din toată viața sa. Ni le-a povestit cu răbdare și ne-a și cântat la final.

                                  Am reținut povestea cu casa pe care o avea la vânzare și nu se mai vindea. Știa că acolo, în curte, cu zeci de ani în urmă, vecinii bunicii au adus la propriu o vrăjitoare în curte. Avea un lighean în mijloc și număra picioare de broască (parcă). A chemat preotul. A făcut o slujbă. Chiar în momentul în care se spuneau rugăciunile de sfințire, toți cei prezenți au auzit pași. Ca și cum cineva fugea pe scări. Nu era nimeni altcineva în casă. Doar un spirit, cel mai probabil. La scurt timp, casa s-a vândut. Povestea asta mi-a adus aminte de părintele Amorth și toate exorcizările povestite în cartea sa (aici am scris despre).

                              Corina Chiriac mai are minuni trăite. Povestea cu cerceii, cu boala mamei, permisul de conducere, ce s-a întâmplat la Ierusalim, invazia din Cehoslovacia și multe alte istorisiri trăite și relatate în carte sunt puse pe seama lui Dumnezeu… un Dumnezeu în care ai dreptul să crezi sau nu.

„Sunt finaluri care dor. Finaluri pe care nu le dorești, de care ți-e teamă și ai face orice ca să le amâni sau să le împiedici. Sunt finaluri care vin singure și față de care ești perplex. Și, rare, sunt finaluri care te eliberează, ca un lung suspin odihnitor.”

 

La lansarea de carte de la Iași

Author