Să-i ajutăm pe copii să zâmbească în prima zi de școală

Să-i ajutăm pe copii să zâmbească în prima zi de școală

Fiecare apropiere a începutului de an școlar înseamnă amintirea acelor pregătiri pe care le-aveam când eram mici. Haine noi, ghiozdan nou, rechizite noi. Totul pentru a ne-ntoarce în bănci cu bucurie. Suntem norocoși că familiile noastre au avut grijă să nu resimțim lipsurile. Ne-au creat poteca pe care să mergem în viață, cu posibilitățile pe care fiecare le-a avut… eh, tocmai această potecă lipsește multor copii nu neapărat din mediul rural, căci sărăcia e peste tot. Și eu am avut multă vreme o gândire de genul „i-am pus eu să-i facă? Au părinți!”, dar uite că vine o vreme în care înțelegi cu maturitate că viața nu-i la fel pentru toți. Și nu-i principala noastră preocupare viața altcuiva, dar când vorbim despre viitorul unei societăți, devine ca o obligație pentru noi toți să punem umărul la construirea unei lumi din care ne dorim să facem parte în anii care vin…

Așa văd eu investiția în educație și ajutorul dat unui copil care chiar nu-și permite să aibă un ghiozdan sau rechizite. Fără aceste lucruri, acelui copil îi sunt tăiate aripile la propriu, speranțele, tot ce-nsemna pentru noi, poate, acel ”învață ca să-ți fie ție mai bine, învață să fii cineva!”. Iar acel „a fi cineva” nu se referă neapărat la un om profesează în domenii în care, cândva, chiar erai văzut drept „cineva”, ci eu i-aș da un alt înțeles: acela de om valoros în domeniul în care simți că faci totul foarte bine, cu drag și cu tot sufletul. Nu contează că ești dulgher, medic, profesor, antreprenor sau oricare altă meserie… când alegi meseria respectivă, dă totul ca să faci lucrurile cum e mai bine cu putință!

Până la a-ți alege o meserie există un traseu de la care nu prea te poți abate: școala! De la clasa I până la clasa a XII-a, chiar ai nevoie să te dedici școlii. Sunt mii, chiar zeci de mii de familii care fac eforturi să-și trimită copiii la școală. Vorbeam deunăzi cu mama a doi copii, dintre care unul cu mari probleme de sănătate… câte sacrificii! Ca ea, cu siguranță sunt și alții. Oameni care n-au curaj să strige după ajutor. Principalul motiv? Lumea! Acel „ce-o să zică lumea?”, adică fix teama de a nu fi judecați de oameni care n-au habar de nicio frământare din sufletul lor.

Mi-am amintit un articol din urmă cu un an, în care reclama de la radio vorbea despre cel mai fițos ghiozdan. Din fericire, am prins vremuri în care presiunea nu era ca azi… dar las aici articol întocmai cum a fost scris:  https://insociety.ro/editorial/nu-carrefour-copilul-nu-trebuie-sa-si-impresioneze-colegii-cu-cel-mai-misto-ghiozdan/.

Și-apoi, mai las la final o rugăminte, aceeași pe care am avut-o și-acum doi ani, cred, doar față de prietenii mei: să strângem ghiozdan cu ghiozdan și să-i ajutăm pe copiii care au nevoie de ele. Rata abandonului școlar încă e la cote foarte mari în România. Poate e un gest minor pentru noi, dar e un pas, un punct de sprijin de care alții au nevoie… da, faptul că încă e o problemă majoră acest abandon școlar arată și eșecul sistemului de învățământ de la noi, cu toate eforturile pe care le implică. De curând, discutam cu sor-mea despre faptul că în anii în care ea era învățător, după 5 ani de Pedagogic, să ajungi să predai mai ales la clasele I-IV fără liceul Pedagogic era aproape imposibil. Azi, nici pe departe nu mai e ca atunci, ca în urmă cu vreo 20 de ani, și nu știu dacă-i tocmai o direcție bună.

Cine dorește să ajute cu un ghiozdan plin cu rechizite, îmi poate scrie (contact@insociety.ro) sau poate lăsa mail pe pagina de Facebook a InSociety. De unul singur, nu zic că nu se poate, însă în echipă, mereu a fost mai simplu să atingem obiective!