Alina Cuciurean și drumul de la „întâmplarea” de a fi profesor la titlul de „Directorul anului 2020”

Alina Cuciurean și drumul de la „întâmplarea” de a fi profesor la titlul de „Directorul anului 2020”

 

„Eu nu cred în copilul de 10! Îmi fac treaba ca dascăl dacă îl aduc pe copil acolo unde poate el, nu unde vreau eu!”

 

                Alina Cuciurean e genul de profesor pe care ți l-ai dori la catedră. Are aproape 30 de ani de catedră, e directorul Colegiului Silvic „Bucovina” din Câmpulung și n-a simțit nicio clipă nevoia de a avea concediu, iar asta se datorează elevilor care reprezintă liniște și energie. De fapt, pentru ea, școala este liniște, motiv pentru care n-a simțit niciodată nevoia să plece undeva, chiar și pentru câteva zile, fără să facă nimic, ci doar să se odihnească- „Poate peste vreo zece ani, dar până acum, nu. Plec mult cu proiectele școlii, le văd ca pe niște concedii, chiar dacă sunt în priză cât timp suntem la diferite competiții. Poate n-am avut niciodată nevoie de liniște!”, îmi explică „directorul anului 2020, la categoria Antreprenoriat”, titlu pe care l-a obținut în urma unui concurs la care n-a simțit din prima că trebuie să se înscrie. Nu neapărat că a fost împinsă de la spate, dar a fost încurajată de către coach-ul pe care l-a avut cât timp a fost cursant al Academiei de valori în educație. S-a simțit, poate, datoare unor oameni care cred în ea, așa că s-a pus pe treabă. A completat dosarul cu toate documentele necesare și l-a depus. „Premiul este al echipei, nu al meu personal! Sunt oameni dedicați, vin cu proiecte, sunt implicați, care stau și câte 14 ore pe zi în școală, suntem un colectiv aparte. Pentru ei mi-am dorit acest premiu, la fel cum tot pentru ei mi-am dorit orice realizare pe care am reușit să o avem împreună!”, precizează directorul Alina Cuciurean.

           Are un mod european de a vedea lucrurile și punctează fără nicio reținere orice hibă a sistemului de învățământ din România. „Dacă aș fi ministru, aș desființa imediat titularizarea!”, îmi și-mi și argumentează răspunsul ferm: „nu mai ai motivație, dacă te știi pe un post de pe care nu te poate da nimeni jos decât în condiții extreme. Și la noi în școală există cadre titulare, deseori îl iau pe ‹nu› în brațe. Astfel de exemple găsim în orice școală. Mă uit la debutanți, vor să confirme, se implică, vin cu idei, sunt primii care spun ‹da› la orice inițiativă. În final, importanți sunt elevii și ceea ce reușim să sădim în ei, iar un copil simte când cadrul didactic vine plictisit la ore sau n-are o zi bună. E timpul ca profesorii să se trezească!”. E convinsă ca un om, dacă nu e clădit să facă ceva anume, nu va face, iar randamentul nu vine prin obligație. Ea și-a dorit să arate că lucrurile se pot face și altfel, chiar dacă asta înseamnă ore bune dedicate pentru a găsi soluții. Și n-a fost ceva ce colegii să-i dorească pentru școală și să nu reușească. De la tot felul de echipamente, până la mult doritul simulator de vânătoare la care le rămăsese gândul când au fost la o competiție în Suedia. Pe unele a reușit să le achiziționeze prin proiecte depuse, pentru altele a găsit sponsori. N-a fost ușor, însă când în discuție sunt aduși elevii, nimic nu-i irealizabil.

Biroul directorului
                 Zâmbește mult, fără să-ți transmită că poate-n adâncul sufletului e un zbucium de care doar ea are habar. Așa a fost și de curând, când băiatul cel mic a avut o problemă medicală despre care a povestit de-abia când totul a fost bine. Cu ambiție a reușit să obțină diploma de Cambridge (la 40 de ani). Și tot cu ambiție a urmat cursurile Academiei de Management Școlar, cu toate că a fost o navetă Câmpulung- București istovitoare, dar care a meritat din plin pentru bagajul de informații, un câștig enorm ca dascăl. Acest stil aparte de a face educație i-a atras și antipatici, evident, însă a învățat de mulți ani să nu mai pună la inimă orice vorbă aruncată la întâmplare, să trateze cu indiferență orice răutate. N-a făcut nimic din orgoliu, ci doar pentru a le arăta copiilor că pentru ei sunt aici dascălii.

„Ne interesează foarte mult visul fiecărui copil. Toată atenția e către ei. Avem o echipă închegată, am demontat de multe ori acel mit conform căruia ‹nu se poate›. Iar când am făcut ceva bine, am dat mereu mai departe din învățămintele noastre. Dacă alții au făcut sau nu, nu mai ține de noi, însă noi am dat informația. Trebuie să fii mereu cu un pas înainte și să faci tot ce poți pentru copii. Când te uiți în ochii unui elev care a fost lăudat de șeful pepinierei din Granada, deși el e un copil care provine dintr-un mediu modest, deja vezi altfel lucrurile, ai o mulțimire că faci bine ceea ce faci!”

Premiul „Directorului Anului pentru Antreprenoriat”

            Încep discuția cu doamna director printr-un tur al Colegiului. Îmi explică fiecare detaliu, fiecare colț. Când ajungem într-o clasă de curs, remarc modul diferit prin care sunt așezate băncile. Dacă ar fi numai după ea, ar desființa catedrele pentru simplul fapt că profesorul trebuie să fie în mijlocul elevilor, să formeze o echipă, nu să fie despărțiți. Ideea e să lucreze în echipă, să învețe, nu să tocească, așa cum era pe vremuri. De aceea, la Silvic nici nu se mai dau lucrări de control. Nu mai au sens, nu mai poți aplica metode de lucru de acum 20 de ani. Elevul trebuie să simtă empatie, să și-l facă prieten pe profesor, nu să îi știe de teamă. Așa aflu că un profesor dedicat va găsi întotdeauna metodele cele mai bune de a se adapta de la o generație la alta- „trebuie să vorbești pe limba copilului. Copilul de liceu de azi s-a născut cu calculatorul în mână. Dacă începi să-i scrii o oră pe tablă, l-ai pierdut. Aceeași informație trebuie să i-o prezinți așa cum vrea el. Faci câteva slide-uri și i-o prezinți alfel. Copilul de acum nu mai știe de cretă. Atenția lor trebuie să fie captată altfel. Trebuie să îi oferi copilului ceea ce își dorește. Trebuie să înțelegi că nu mai sunt generațiile de acum cinci ani, copiii sunt diferiți și dacă ei acceptă… nu doresc imposibilul. În loc să-i spui că îi dai lucrare de control, îi faci un test cu 5 tipuri de itemi, prin care să vezi ce a reținut, stimulându-i gândirea, nu-l pui să tocească. Nu cred în toceală. Nu mai pot, nu știu să memoreze acel ceva. Orice informație o au pe Google. Dar nu e greu să ne adaptăm la nevoile lor.”.

            Continuăm turul și ajungem în sala în care se află simulatorul de vânătoare. Mi se relatează povestea acestuia, a fost ca un cadou dintr-ăla la care-ți rămâne gândul și-ți spui că tot îl vei avea cândva. Lor le-a rămas gândul la simulator după concursul din Suedia. La fel a fost și cu dorința de a avea calculatoare noi în toată școala și alte echipamente necesare pentru un proces de învățare atractiv. Ajungem în zona cantinei, unde totul e schimbat față de cum arăta în urmă cu câțiva ani. Fiecare investiție a însemnat bani, însă copiilor nu le poți refuza nevoia de a se simți ca acasă. Aici, la Silvic, ei sunt pregătiți pentru viitor, cum îmi explică doamna director, sunt resposabilizați. Se știe că în ziua de curățenie se face curățenie, ei știu că trebuie să-și „câștige” cartela. E cumva un „pact” tacit cu ceea ce viața așteaptă să primească după ce ei termină cei patru ani de studiu liceal. Observ și „locul de liniște”, adică foișorul, acolo unde, în fiecare dimineață, înainte de a se intra la ore, cadrele didactice își beau cafeaua și-și împărtășesc gândurile. Asta vara, căci iarna, șemineul din cancelarie devine cel mai atractiv loc în pauze. Ne-ntoarcem în birou. Dau drumul la înregistrare și dialogul curge printr-un firesc al cuvântului…

Simulatorul de vanatoare de la Colegiul Silvic Bucovina

Alexandra Gugiuman, revista InSociety: Cum vă amintiți perioada în care dumneavoastră ați fost elev?

Alina CUCIUREAN: Noi învățam zi-noapte. Învățam și la desen, și la muzică. Știam că trebuia să învățăm. Învățam poate și de teamă. Când a murit profesorul meu de matematică, nu-mi venea să cred. M-a urmărit amintirea orelor de curs cu el mult timp după terminarea liceului. Dar poate a fost un lucru bun… acea modalitate de învățare, prin teamă, mi-a arătat cum nu trebuie să arate procesul de învățare. În rest, distracția noastră era sâmbăta, când trebuia să spălăm clasa, ne vedeam îmbrăcați altfel decât cu uniforme, eram simpli și cred că simplitatea ne-a ajutat atunci. N-am vizitat niciodată cancelaria, profesorii nu comunicau cu noi, nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce facem, ce am vrea să facem. Dimpotrivă, când vedeam că profesorii treceau pe hol, ne lipeam de perete, nu erau apropiați de noi, nu au creat acea legătură. Poate de asta ne dorim să ni-i facem prieteni pe elevi, nu să-i distanțăm. Copilul, dacă te simte aproape, comunică și îți spune orice problemă. Nu știi ce e în sufletul copilului. Generațiile de azi sunt foarte dezorientate. Noi ne știam foarte bine traseul: învățăm- facultate; nu învățăm, serviciu; îți faci o familie și asta e. Acum, ei nu știu ce tip de bacalaureat dau peste doi ani, nu știu dacă își vor găsi un loc de muncă, e și mirajul străinătății și se gândesc de ce să mai învățe, dacă tot pleacă. Și-așa ajunge să plece, se întoarce la seral, că îi pare rău.

Parcă ați anticipat întrebarea… cât de diferite sunt generațiile de azi față de altele?

Alina CUCIUREAN: Copilul nu mai are stablitate nici în suflet, nici în gândire. E o altă generație acum. Eu am absolvit în 1991. Atunci, ne știam toți traseul. Familiile de acum sunt aproape în totalitate dezorganizate. Și nu la modul că nu se înțeleg, ci pentru că muncesc. Copiii stau mult timp singuri, au acces la informații, creierul acumulează informații de care nu are nepărată nevoie și apar frustrări. Dacă la clasa a 9- a îi spui unui copil de trei ori că e prost, el chiar ajunge să creadă că e prost. Și aici nu mai depinde de noi… În privat, când vedem că lucrarea a fost de 2 din anumite motive, nu-l putem lăsa așa, lucrăm cu el până îl aducem unde poate!

Să-nțeleg că vorbim despre incertitudine multă și chiar traume ascunse. Cum reușesc să le gestioneze profesorii în relația cu elevii?

Alina CUCIUREAN: După pandemie mai ales, este dezastru. Nu mai știm cum să gestionăm cazurile de depresie pe care mulți dintre elevii noștri le-au dezvoltat. Sunt foarte mulți copii depresivi, s-au întors după pandemie copii pe care nu îi mai cunoaștem. Noi îi formăm altfel, s-au întors alții… mereu le spunem părinților să conștientizeze că au doi copii într-unul: unul pe care-l au acasă și unul de la școală, cu două comportamente diferite. Și noi încercăm să luăm partea cea mai bună a copilului de acasă și să o combinăm cu cea a copilului de la școală și să formăm OMUL. Părinții ni-i aduc la școală și ni-i lasă așa. Cel puțin la liceele tehnologice, așa e. Mulți părinți sunt plecați în străinătate, au treabă… copilului îi lipsește comunicarea, de aici frustrările. Părinții și copiii nu mai au timp să comunice. Părinții nu conștientizează că la liceu trebuie să vorbească pe limba copilului și să înțeleagă că încep primele iubiri, primele decepții. E o altă etapă în viața lor pe care părinții o neagă, au uitat că și ei au trecut fix prin aceleași etape. Și atunci, copiii se închid. Mai ales dacă îi spun mamei că a luat un patru pentru că a stat cu iubita și nu a învățat. Dacă nu e susținut, a doua oară nu-i mai spune nimic. Și de aici devin sensibili, de la lipsa de comunicare cu părinții.

Ați ajuns cadru didactic dintr-o întâmplare. A fost un compromis pe moment, nu v-ați imaginat că veți ajunge să aveți 25 de ani de catedră…

Alina CUCIUREAN: Așa e… dar am știut că voi rămâne la catedră din prima zi. Terminasem facultatea și concursul pentru post era undeva în decembrie. Și m-am întebat ce fac eu până în decembrie. Tata mi- zis că este un liceu de specialitate, dacă nu vreau să mă duc acolo. Eu mi-am zis că nu voi fi niciodată profesoară, la cum îmi aminteam că se comportaseră profesorii cu noi. Mi-am zis că nu voi chinui niște copii. Tata mi-a zis să-mi fac de treabă, ca dacă nu vor mai fi concursuri, ce voi face? A rămas o clasă postliceală fără diriginte, care plecase nu știu pe unde și mi-au dat-o mie, care eram cea mai mică. Toți erau la postliceală și de două ori cât anii mei. Aveam elevi cu dublul vârstei mele, moldoveni, aveau alte drepturi, aveau voie cu arme albe, m-am trezit diriginta unei clase cu elevi mai mari decât mine, cu doar două fete. Mi-am spus „Ferească Sfântul, or să-mi dea foc!”. Dar mi-a plăcut grozav. Nu m-am mai gândit să plec.

Cum ați reușit să vă impuneți?

Alina CUCIUREAN: Prin bunătate și simplitate. Cred că dacă aș fi încercat să fac pe-a figuranta cu ei, eram aruncată pe geam la propriu.

Deci… să-nțeleg că poveștile cu „viața la Silvic” sunt cât se poate de reale!

Alina CUCIUREAN: Foarte adevărate. Aici e o altfel de școală, copiii aceștia au făcut prostiile de pe lume. Când am venit aici, fiind patru licee în oraș, era o modă a bătăilor între acestea, erau niște chestii… o lume sălbatică, cămin ocupat în totalitate. Aveam moldoveni peste 30 de ani în clasă, când veneau după-amiaza la cursuri, dormeau cu capul pe masă, dimineața ei mergeau la băut, ce să le mai zici după-amiaza? Dar erau niște sufletiști! Sunt multe de povestit.

Care a fost momentul în care v-ați zis că nu mai vreți să încercați la Ocol, ci să rămâneți în învățământ, să vă abateți de la drumul pe care îl aveați deja creionat?

Alina CUCIUREAN: Cred că am înțeles că elevii au nevoie de mine ca dascăl, ca prieten. Atunci, față de cei de-a XII- a, diferența de vârstă nu era foarte mare, aveam practic același vocabular, mă cooptaseră deja în diferite proiecte. Mi-am dat seama că fac parte dintr-o lume a lor, nu mi-am mai dorit să lucrez cu oameni mari. Am considerat că sufletul îmi este dedicat lor.

Ce v-a atras la silvicultură?

Alina CUCIUREAN: Am terminat mate-info, la „Dragoș Vodă” și eram o clasă de tocilari. În clasa a XI-a am avut un prieten care era elev aici, la postliceală. Și învăța pentru o lucrare de diplomă și am pus mâna pe o carte, pe studiul plantelor lemnoase. Am citi acolo câteva chestii interesante, am început să privesc pădurea cu ochii specialistului.

Să fiți femeie într-un domeniu relativ neobișnuit pentru femei, cum e silvicultura, nu v-a fost dificil?

Alina CUCIUREAN: Probabil că la fiecare pas am întâlnit tot felul de comportamente misogine. Nu mă mai miră. Lumea știe că-s și un pic nebună. Prin anul 2000 am lipit de perete un coleg, la propriu. Avea obiceiul să cuprindă lumea. Nu mă cuprinzi, vorbești cu mine păstrând distanța. Eu nu am nevoie de complimente. În urmă cu ceva ani, mai sufeream, puneam la suflet. Acum nu mai dau doi bani pe comportamente. Mă uit așa, zic în sinea mea „săracul” și-mi văd de ddrum. Probabil că pentru unii, dacă ai 50 de ani și ai grijă de modul în care arăți, transmiți vreun mesaj anume. Cel mai rău e când ai de-a face cu bărbatul cu bani, care crede că poate face și cere orice. Acolo e vorba de prostie. Și de-a lungul timpului mi s-au dovedit multe…

Care a fost momentul în care ați dorit să deveniți directorul școlii?

Alina CUCIUREAN: A fost o preluare de ștafetă, nici acum nu mă consider directorul școlii. Eu sunt aici ca să am grijă de echipă, niciodată nu am pretins să mi se spună „director”. Suntem o echipă, adică toți facem de toate, foarte bine. Nu mi-a fost oferit acest scaun… imediat ce am fost în noua postură, m-am apucat de construit. De spart și de construit. La mine e anul și renovarea, nu se poate altfel. Toată lumea a văzut că e o altă abordare, alt stil. Tot de acolo mă văd făcând parte, la concurs m-am dus pentru că au vrut colegii. Singura diferență între mine și ei e că eu stau jos și alerg dintr-o parte în alta și ei sunt sus. Nu voi mai fi în acest birou când unul dintre ei nu-și va mai dori să nu mai fiu. Sunt aici pentru echipă. Asta trebuie să înțeleagă fiecare om care conduce o școală, ca trebuie să fii lider, să faci astfel încât să le dedici viața, să îi înțelegi pe fiecare în parte. Dacă o singură zi din cei 25 de ani aș fi venit cu greu la școală, fără pasiune, nu aș mai fi stat.

 

„Când vezi că ești factor decisiv pentru viața unui copil, când îlpoți îndruma spre foarte bine sau spre foarte rău, abia atunci îți crești valoarea ca om. Și creștem împreună. E cea mai frumoasă meserie de pe pământ cea de dascăl! Una e să lucrezi cu 40 de oameni mari și alta e să stai într-o clasă de copii. Energia e alta. Omul mare nu-ți spune adevărul sau când îl frământă ceva. Și e un câștig foarte mare pentru noi, de asta ne și menținem așa tineri.”

 

Cum v-ați descrie într-un singur cuvânt?

Alina CUCIUREAN: Un om bun. Un om simplu și bun. Chiar dacă am îndurat multe, nu mi-a plăcut niciodată să îi încarc pe cei din jur cu necazurile mele. Te gândești să nu-i faci și pe ei să sufere.

Care-i amintirea de care vă aduceți aminte cu zâmbetul pe buze?

Alina CUCIUREAN: Profesional, prin 2001-2002 dacă-mi amintesc bine, am avut în școală un băiat pe nume Norocel, depistat cu cancer. Băiatul venea o lună la școală, o lună mergea la tratament. Atunci, cancerul nu era ca acum. A intrat într-o depresie și știu că l-am susținut așa cum am știut, îl sunam aproape în fiecare zi să văd cum e, să îi spun că suntem alături de el. Trăiește și acum, are o familie minunată. Practic am salvat viața unui copil. Era pe punctul de a se sinucide, era un copil bolnav într-o școală cu copii sănătoși. A luat-o ca pe o pedeapsă. La serviciu sunt multe amintiri. Aici chiar suntem o gașcă de nebuni. Gândiți-vă că am fost în Franța și Suedia cu microbuzul școlii, la competiții. Nu e ceva ce să-și fi dorit și să nu fi făcut, m-am gândit la ei întotdeauna, la cum vor arăta pe podium. Personal, cred că sunt cea mai fericită fată. Copiii cred că sunt cea mai frumoasă mulțumire. Cred că sunt cel mai iubit om, oriunde mă întorc, simt că sunt iubită. Am suferit foarte mult când am avut parte de trădare din partea unei prietene foarte bune. Am fot suspectă de o boală și am stat pe la Iași și până la urmă s-a dovedit că a fost o alarmă falsă… viața mi-a fost o poveste și atâta timp cât încă mă mai bucur de tot, e bine.

Dar ceva neobișnuit, la câte legende sunt cu și despre Silvic…?

Alina CUCIUREAN: Oho! (râde) Am avut și probleme cu drogurile în școală, probleme mari, pe care le-am depășit. Am avut un dealer de droguri, adică în pauze vindea droguri. Părinții, când l-au transferat, au zis că nu se putea adapta la școala de la care plecase… Am confisscat și eu o punguță, am ținut-o câteva zile în birou până am chemat Antidrog-ul. Când au văzut că scotem doi în cătușe, s-au potolit.

Dar copilăria, cum v-o amintiți?

Alina CUCIUREAN: Cea mai frumoasă perioadă, ne găseam bucurii în orice. Țin minte că iarna veneam în casă cu pantalonii tablă, înghețați. Era joaca de pe lume… dar tot așa, din și cu simplitate. Noi nu am avut jucării, ne jucam din orice. Copiii de azi parcă nu mai știu să se bucure din nimic.

Ce ați învățat de la părinții dumneavoastră?

Alina CUCIUREAN: Lor le datorez totul. Am avut liniște, nu s-au certat niciodată și dacă s-au certat, nu am știut. Vremurile erau foarte grele, au încercat să ne ofere un trai cât mai bun. Am învățat să fiu un om bun, să muncesc (am muncit de mică, aveam fân, animale, știam că plecăm la mare după ce terminăm treaba), să fiu un om credincios, de aceea și țin toate posturile. Să fiu un om bun, adică să nu fiu răzbunător, oricât de mult rău ne-ar face cineva. Copiii din școală îmi sunt cei mai buni prieteni, mai ceva decât adulții.

Care e lecția tuturor anilor petrecuți la catedră?

Alina CUCIUREAN: Investesc mult ca om, pun suflet. Și rezultatele m-au bucurat mult, dar fiecare zi e o lecție de viață. În cei 25 de ani de activitate nu m-am simțit niciodată obosită. Sunt un om de echipă. Încerc să îi învăț pe copii să fie oameni. Mulți se uită uneori ca la sălbatici, dar pe mine mă bucură când acești copii o cunosc pe doamna de serviciu și o salută, își scot mâinile din buzunar în momentul în care salută. E un câștig imens, mai mare decât câștigul unui copil cu zece la matematică, dar care e arogant. Când văd că o ajută pe doamna de serviciu să ducă sacul de gunoi, mă încântă, căci știu că atunci când va avea familie, își va ajuta soția. Încercăm să îi determinăm să rămână oameni simpli, pentru că oamenii simpli sunt oameni adevărați. Că ei mai vin cu figuri de genul „ tatăl meu e pădurar”. Pe aceștia îi mai întreb cu ce se laudă ei, nu părinții… Tu, ca individ, cine ești? Mă interesează cine ești tu, ca om. Simpatici.

Cu ce gânduri vin copiii la Silvic? Ce își imaginează că vor face după cei patru ani de liceu?

Alina CUCIUREAN: În primul rând, ei vin aici să facă carte, indiferent de domeniul pe care doresc să-l urmeze. Aici avem un nucleu de profesori foarte faini. Pe fiecare disciplină sunt oameni foarte buni. Copiii vin să învețe. Copiii nu vin neapărat că vor să urmeze o carieră în domeniul silvic. Vin pentru că e fain la școala asta. Unii nici nu știu ce vor să facă… aici se face carte, nu se fac meditații. Aici vin puțini care vin să facă ceva în silvicultură, vin pentru că le place școala. Nu-i lăsăm să plece la cafele, știm că un anturaj prost te poate duce pe tot felul de căi. Platforma Adservio ne ajută mult să-i anunțăm pe părinți imediat, dacă elevul absentează.

Spuneați că sunteți o perfecționistă. În echipă nu-s toți la fel. Au fost situații când lucrurile nu au ieșit așa cum v-ați dorit și totul a fost din cauza altora?

Alina CUCIUREAN: De regulă, de vreo 10 ani, m-am învățat că dacă vreau ceva pretențios, să nu dau altcuiva să facă. De la colegi iau ideile, puterea, dar nu prea-i chinui să facă. M-am învățat să lucrez foarte mult singură. Conturez eu proiectul, ei îl citesc, mai dau câte o idee. Dar cam așa funcționez, ca să îmi asum. Colegii au ajuns la niște performațe fantastice, fiind încurajați.

Performanțe cum ar fi…

Alina CUCIUREAN: Noi nu avem clase de filologie, dar avem o doamnă profesor de limba și literatura română foarte bună. După aproape 35 de ani de catedră, acum doi ani, județul Suceava a fost reprezentat la faza națională a olimpiadei de limba și literatura română de un elev de la noi din școală. Am încurajat-o că poate, inclusiv profesorul, nu doar copilul. Concuram cu licee care mănâncă cărțile pe pâine. Și uite-așa au prins curaj… așa și doamna de chimie. Trebuie să iasă din zona de confort, să se pregătească, să iasă împreună cu elevul la masă să discute despre olimpiadă, să cunoască elevul. Contează mult și satisfacțiile astea. Când te duci în Suedia și urci pe podium după ce te-ai bătut cu Austria, cu Germania, cu Elveția, cu țări de tradiție în domeniul silvic, care fac câte șase ore pe săptămână numai de practică… eh, deja te simți altfel. Dar e multă, multă muncă.

„Nu sunt omul care să țină de scaun. Colegii mei au nevoie de mine, eu am nevoie de ei. N-aș pleca de aici știind că am construit totul împreună. Fac parte din viața mea. Cred că dacă vrem să facem o schimbare, o putem face și de aici. Mereu suntem întrebați ce am schimba, noi niciodată nu dăm foile goale. Sunt propuneri pe care toată lumea le ia în calcul. Trebuie să fii în teren ca să poți transmite mai sus ceea ce îți dorești. E foarte important să fii lângă elevi, să observi ce-și doresc. Eu îmi iau ore în fiecare an. Îmi place să fiu printre copii. Le iau pulsul, îi întreb de activități, ce ar vrea să facă… le place acest lucru, că-i lăsăm pe ei să organizeze. Ei propun și noi facem tot posibilul să le transformăm ideile în proiecte. Punem mare accent pe propuneri și îi încurajăm astfel să lucreze împreună. De multe ori, elevii noștri spun că școala e a lor. Așa și este. Trebuie răbdare și pasiune cu copiii pentru a o scoate la capăt. Le-am explicat că nu trebuie să țipe la elevi, se mai întâmplă să trec pe lângă clase și să aud o tonalitate ridicată. Lovesc în ușă, apoi îl întreb pe profesor dacă a auzit un sunet, că și eu am auzit. Totul se face cu calm, că de altfel, așa se formează și ei. Nu sunt niciodată doi copii la fel.”

 

Încheiem dialogul nostru de peste două oare (nici nu-mi dau seama când au trecut!) cu descrierea unei zile normale din viața directorului Alina Cuciurean. E cea mai matinală dintre toți. Își începe ziua la 5 dimineața și până să plece spre școală, se ocupă de treburile de prin casă. Până să plece băieții de acasă, le pregătea micul dejun, îi pregătea de școală, însă de când fiecare și-a văzut de drumul propriu, casa e goală. Codrin lucrează în domeniul transporturilor, iar Alin în publicitate, însă ambii au spus că s-ar vedea la catedră, doar că… nu acum. La 6.30 se pornește spre școală, unde se asigură că toate sunt funcționale și în regulă, de la centrală până la necesarul de la cantină. După, de la 7, încep să vină colegii, stau la cafea în foișor, acest loc de recreere și inspirație, își povestesc și-apoi îi așteaptă pe „motani”, așa cum deseori îi alintă pe elevi. După-amiază vin cei de la seral, deci, chiar nu-i chip să stea cu fiecare nouă zi care e o provocare.