Când Laura Cioc, proprietara Transylvanian Inn, m-a anunțat că are în plan o întâlnire cu mai multe femei, am zis că îmi poate trimite detaliile când le va avea. Nu mai fusesem niciodată la un astfel de retreat, așa că eram curioasă.
După ce am primit detaliile, mi-a plăcut că am citit acolo curs de paste. Aici mi-au sticlit ochii. Nu că n-ar fi fost interesante discuțiile despre astrologie ori metafizică, dar eu chiar voiam să aflu dedesubturile pastelor chiar de la chef Ioana Bogdan.
Primul gând: cum să merg singură? Apoi, mi-am amintit că nu mai am dependența de oameni
Mi s-a părut ciudat să merg de una singură, am mai dat vestea câtorva persoane. N-a vrut nimeni. Dacă era să fiu în perioada aia a mea în care eram dependentă de oameni, aș fi rămas acasă. Dar acum n-am nicio problemă să plec de una singură, să fac ceva și fără să depind de altcineva.
Cu toate astea, era o ieșire din zona de confort. O ieșire în mijlocul unor femei din țară despre care nu am întrebat nimic pe Laura, când am zis să-mi trimită detaliile plății. Și poate că am făcut bine că nu am întrebat, că de știam, nu cred că mai veneam…
Și spun și de ce.
Poate a fost mai bine că nu am întrebat cine sunt participantele, că nu știu dacă mai ajungeam
Când am început prezentările, am aflat că majoritatea doamnelor prezente au peste 50 de ani. Prima mea întrebare a fost „ce caut eu aici?”. Asta și pentru că, realistic vorbind, preocupările și responsabilitățile ne sunt diferite. Toate, dar absolut toate, niște persoane deosebite, mișto, că așa ne-a numit Laura. N-am fost singura din Iași, dar oricum am cunoscut-o acolo pe cealaltă participantă.
Revenind. Deci, după întrebare, a mai fost ceva. Mi-am zis că la următoarea experiență de acest fel, voi întreba cine mai participă. Sau poate nu. Nu pentru că sunt eu fandosită, ci pentru că e important să fii undeva unde împărtășești preocupări similare cu ceilalți participanți. Mai ales într-o perioadă dintr-asta a vieții mele în care nu mai sunt omul care să se bage în seamă, jovial și cumva nerăbdător să cunoască oameni. Nu, acum sunt omul care poate sta mult și bine într-un colț de unul singur, privind în ansamblu, luând informațiile care îi trebuie și simțindu-se tare în regulă așa.
Dacă vineri a fost mai mult despre prezentări, sâmbătă a fost ziua atelierelor.

Ni s-a explicat ce aduce 2027. Dar voi detalia pe larg, într-un alt articol
Am început cu astrologia. Mi-am luat notițe despre ceea ce ne aduce anul 2027, dar voi scrie un articol separat. Că sunt tare multe informații. Și deși nu-s eu aia care pune pe seama zodiei ori ascendentului tot ce i se întâmplă, îmi place să văd perspectiva. Că e fix așa cum ni s-ar spus: ai informația, depinde ce faci tu cu ea, cum te pregătești.

Harta personală arată că am avut niște ani tulburi, iar în 2027 ar fi bine să îmi găsesc exact lucrul pe care să mă concentrez, să nu mai fiu împrăștiată
Apoi, la atelierul de metafizică, m-am simțit ca la școală, la ora de fizică, unde n-am înțeles niciodată nimic. Aveam în față harta proprie. În funcție de data nașterii. Ce să înțeleg eu din „mâzgăliturile” alea chinezești. Nimic. Până când a început să ni se explice simbolurile la modul general.
S-a făcut lumină și nu prea, așa că la final m-am dus la Angela și i-am zis să mă deslușească și pe mine. S-a uitat pe scurt și atât am reținut… „dar ai cam fost zdruncinată în ultimii ani!”. Am muțit. Fiindcă așa e, iar palma care a durut cel mai tare a fost să o pierd pe mama, în decembrie anul trecut. Dar până acolo, da, au fost ani în care eu am lucrat cu mine, m-am pus pe pauză, am vrut să mă înțeleg și să încerc să vindec acolo unde erau temeri și dependențe.
Apoi, mi-a zis că simbolurile alea de acolo arată și că mă împart în multe direcții. Recomandarea a fost că poate ar fi bine să aleg unde canalizez cea mai mare energie. Iarăși a fost un beculeț pentru mine, întrucât chiar asta mi-am propus pentru 2027.
Harta aia proprie m-a făcut curioasă. Chiar dacă eu cred în predestinare și prezent, tot mi se pare interesant cum dintr-o simplă dată a nașterii poți afla atât de multe despre un om.
Cel mai așteptat atelier: am învățat să fac paste de casă de la chef Ioana Bogdan
Când a venit atelierul de paste, aveam o nerăbdare ceva de speriat. Mi-am amintit cum mi-am dorit o afacere cu tăiței de la primul meu curs de antreprenoriat pe care l-am făcut. Sunt mulți ani de atunci, vreo 15 cred.
Ioana Bogdan ne-a povestit cum a făcut ea sute de rețete cu paste în toată perioada în care a fost bucătar privat pe iahturile italienilor. Ne-a explicat cu răbdare câtă magie poți crea dintr-o mână de făină, două ouă și puțină sare pentru gust.

Că atât ai nevoie pentru paste de casă. Că secretul nu stă numai în sufletul pus în aluat, cu și în frământare. Cu grijă și fără grabă, până când aluatul poate să revină la forma inițială după ce e apăsat. Adică e flexibil. I-am pus și sfleclă roșie, să aibă culoare.
Apoi, a stat la rece cam 15 minute. Iar după ce ne-a fost adus din nou pe masă, a trebuit să facem foaia. Fie cu sucitorul, cum am făcut-o eu, fie la mașina de întins aluatul.
Când a fost suficient de întinsă, am rulat foaia.
Am mai lăsat-o puțin să se odihnească, apoi am tăiat-o inele.
Am desfăcut fiecare inel în pe parte și am zvânturat pastele.
Le-am lăsat puțin la uscat.
Ioana a fost cea care ne-a gătit pastele. N-am mâncat niciodată paste mai bune. Fără carne. Făcute cu legume, roșii uscate și un sos alb din parmezan probabil și apa în care au fiert pastele. Delicioase de-a dreptul, abia aștept să fac și eu acasă. Secretul stă și în făină din grâu dur pe care am folosit-o la aluat. Că așa ni s-a spus.

Cu ce rămân după Femei Mișto
Chiar a fost o cină de pomină. Una în care am început și eu să socializez, mai mult pentru că mi-am mutat locul și m-am nimerit la altă masă. Și am râs atunci cât n-o făcusem în două zile aproape.
Cu ce rămân după Femei Mișto? Cu câteva lecții pentru mine. Cu o mână de oameni cunoscuți în aceste zile. Cu gândul că nu știu dacă mi se potrivesc genul acesta de întâlniri, mai ales dacă sunt statice. Că e important să cunoști oameni noi, însă nu e musai să rezonezi cu toți. Că te poți simți bine oriunde, cât timp ești bine tu cu tine. Că ai nevoie de mai multe zile pentru a schimba câteva vorbe cu toți cei prezenți.
De exemplu, acum că scriu toate astea, mă gândesc că ar fi fost oportun să avem un exercițiu de câte 2 minute fiecare pentru a ne roti între noi și a socializa. Ca la acele întâlniri unde toți se schimbă la mese de câte doi și așa sunt nevoiți să facă cunoștință unii cu alții. Mai ales când la întâlniri vin persoane care se cunosc chiar bine între ele și apare și cineva care nu știe pe nimeni. Cum am fost eu, de exemplu, dar vine pentru experiența în sine.
Cât despre locație și gazdă…
Cred că am acceptat să vin la Femei Mișto pentru Laura. Am cunoscut-o prin intermediul LinkedIn. După ce ea a scris ceva prin care eu am înțeles că trebuie să avem curaj când vrem ceva și să cerem. Așa că i-am scris. Și de atunci, de câteva luni, ne-am tot vorbit. Deci, m-am gândit că e un prilej nemaipomenit să ne cunoaștem și dincolo de spațiul online. Oricum, acum înțeleg de ce Laura a luat atâtea premii în domeniul ospitalității. Chiar ne-a făcut să ne simțim extraordinar de bine. Ea și fetele care au avut grijă să ne simțim ca niște oaspeți de seamă.
Apoi, pentru locație. Vedeam poze de la Transylvanian Inn la mulți pe care eu îi urmăresc. Știam biblioteca aia din pod și îmi doream să ajung și eu cândva acolo. Bran nu e tocmai stațiunea mea montană preferată. Poate de asta mi-a trebuit atâta timp până să ajung la Transylvanian Inn.

Priveliștea îți taie răsuflarea. Vezi muntele de oriunde te-ai afla. De la balconul camerei mele, Castelul Bran, în zare. Apoi, în toată splendoarea, muntele. Am avut norocul să prind prima ninsoare. M-am bucurat ca un copil, în ziua de Crăciun, când deschide cu nerăbdare darurile Moșului. M-am plimbat din Predeluț până la Castelul Bran, pe un aer rece, de munte. A fost ca o cură veritabilă.

Apoi, am mâncat bun de tot în acest weekend, la Transylvanian Inn. Am mâncat pentru prima dată caș afumat, ceva bun rău de tot. De asta am și cerut la pachet. Niste chiftele ori șnițele din conopidă, ceva de te lingeai pe degete. Nu mai zic de fasolea bătută. De fapt, cam toată mâncarea m-a uns pe suflet. Cum nu mănânc carne, e mai greu cu mâncarea. Nu și aici. Aici am văzut varietate. Și mult gust în farfurie. Niște rețete le vreau și eu.
În concluzie, că am scris de v-am plictisit, e bine să experimentați genul acesta de ieșiri. Suntem diferiți. Le privim și primim diferit. Fiecare pleacă cu ceva dintr-o întâlnire de acest fel. Iar asta contează cel mai mult.









