În fața unui public care abia îi aștepta mărturisirile, Mircea Cărtărescu s-a lăsat purtat într-un dialog cât se poate de onest și cursiv despre scriitură, America Latină și despre el, ca om. Așa a fost ultima seară a FILIT 2023, pe scena Teatrului Național „V.Alecsandri” din Iași.

„A început să-mi placă de oameni!”, a uimit Mircea Cărtărescu. A fost afirmația prin care introvertitul scriitor a recunoscut că de-abia de curând simte că se bucură fără temeri când întâlnește oameni. Nu mai are acel sentiment de trac pe care l-a experimentat cât timp a fost singuratic, așa cum chiar el își spune.

                                    Dialogul a debutat cu cea mai recentă vizită a sa, în America Latină. Raportat la stilul de scris al scriitorilor din acele țări care „și-au păstrat aspectul de lume nouă”, Mircea Cărtărescu îl descrie drept „realism magic”. E un fantastic alimentat din plin prin tot ceea ce înseamnă America Latină, care pare că și-a păstrat dorința de a face altceva decât face toată lumea. În aceste condiții, ce putem propune noi?, se întreabă mulți. Și e o întrebare la care scriitorul nu știe dacă a găsit răspunsul, dar recunoaște că s-a gândit la spiritul răsăritean, la orientalism.

„România este un fel de țară latino-americană care s-a rătăcit în Europa!”

                                   Conversația cu moderatoarea Mirela Nagâț a fost o încântare. Scriitorul s-a lăsat descusut pentru a nu știu câta oară… dar a acceptat demersul cu dragă inimă. Știe că un autor, mai ales în astfel de momente, trebuie „să își dezvăluie inima în fața unor străini”. Inclusiv el, introvertitul, singuraticul. A învățat să facă asta.

 

 

„Mi-am făcut în interiorul meu un mic Panteon, cu toți artiștii, scriitorii care îmi plac.”

                                  Citește multă filosofie. E fascinat de întrebări. Dar și de locuri. Mai ales de locurile pe care a avut curaj să le descrie în cărțile sale fără a le fi vizitat înainte. Le-a văzut abia apoi. Și și-a dat seama că lumea sa imaginară nu era atât de departe de adevăr. Un adevăr pe care toată lumea îl caută prin căi experimentaliste, pe propria piele. Chiar și el, prin scrieri și preocupări. Asemenea lui Eminescu, „obsesia vieții lui”.

„Eu nu mă definesc ca un scriitor. Mă definesc ca un căutător al adevărului! Datoria mea este să înțeleg de ce m-am născut și ce este lumea în care trăiesc.”

                            Întrebat fiind ce părere are despre trendul adoptat de tot mai multe edituri din Europa- acela de a angaja „cititori sensibili”, înainte de a publica o carte, pentru a se asigura că scriitura nu deranjează în vreun fel-, Mircea Cărtărescu nu ezită și spune că „un roman nu este un articol, este ficțiune, nu are legătură cu eticul”.

                            Continuă cu o serie de exemple în acest sens. În plus, pune punctul pe i și reamintește că libertatea expresiei este fundamentală, e triumful formelor libere. Vrea să fie respectat ca scriitor, așa cum și el respectă cititorul. Chiar și în condițiile în care scriitura deranjează. Face referire inclusiv la anii în care cenzura era o practică curentă și speră din toată inima ca lumea să nu se întoarcă la acele vremuri apuse prin astfel de măsuri care doar aparent creează impresia că fac bine. În realitate, acționează ca o frână pentru actul creației.

„Literatura este o formă de a pune ordine în haos!”

                              Mircea Cărtărescu a făcut o mărturisire ca o dezvăluire pe scena FILIT. A scris o piesă de teatru. Din greșeală aproape. Și tot din greșeală a avut succes. Dintr-o greșeală tipografică, spune amuzat, replicile i-au fost suprapuse cu cele ale unui croat. Lumea a luat totul de bun. Și așa a avut succes întâmplător. Nu vorbește des despre asta. Nu e publicată în România. Și nici nu va fi, cel mai probabil. Dar e un episod de care-și amintește cu umor. A simțit nevoia să împărtășească și despre asta cu publicul FILIT.

 „Nu scriu pentru imagine, scriu ca să epuizez o energie!”

                               Jurnalul lui Mircea Cărtărescu împlinește 50 de an. Jurnalul e un caiet pe care îl are pe birou și în care scrie de fiecare dată când vine la masa de scris. „Obligatoriu beau o cafea înainte”, mărturisește. Nu vine cu intenția să scrie. Pur și simplu scrie. Vede scrisul ca pe un act eliberator. De aceea, jurnalul său se prezintă ca o colecție de energii eliberatoare. N-a fost expresiv dintotdeauna. Dar a început să fie, în ultimii 35 de ani…

 

Author