„Copilul curios, nerăbdător să exploreze viața în afara Palatului”, așa vede Nicolae al României legătura dintre povestirile pe care i le spunea bunicul său, Regele Mihai, și imaginile din albumul „Bunicul meu, Regele Mihai”, pe care l-am asimilat cu o scrisoare ilustrată, trimisă cu nostalgie, afecțiune și grijă de un nepot, bunicului.
Ca privitor, derulând fiecare pagină, deseori îți trece prin minte „ce-ar fi fost dacă?”. Întrebări precum „unde ar fi fost România astăzi?” sau „vom mai avea vreodată asemenea șanse?” îți răscolesc toate crezurile, lecțiile învățate, cărțile citite. Răsfoind albumul filă cu filă, gândul mi s-a dus și la „Ultima romantică”, excelenta biografie a Reginei Maria, scrisă de Hannah Pakula. O lume cu prinți și prințese, atât de diferită de poveștile care ne erau relatate în copilărie…
„Mihai, ‹papa› sau ‹apapa› cum îl numeam noi, familia, știa mereu cum să ne aducă un zâmbet pe buze, reușind totodată să ne învețe ce este disciplina, respectul, responsabilitatea. Sunt lecții a căror valoare o simt acum”, mărturisește Nicolae al României.
La întâlnirea de la universitatea Apollonia, organizată de Asociația „Casa Joseph Zoller 1912” și coordonată de avocat Gianina-Vera Poroșnicu, în față ni se prezintă un tânăr ușor smerit. Emană un bun simț nu neapărat regal, ci care se înfățișează ca esență a unei educații alese. Vorbește calm și cu căldură. Nu refuză să răspundă întrebărilor din public. Nu caută scuze. Nu evită curiozitățile celor din sală. Avem în față un DOMN. O speranță, cum i-a spus cineva din public. E Principele Nicolae. Nicolae al României.
Urmărim filmul documentar „Regele Mihai: drumul spre casă”. Viața Regelui Mihai, povestită în câteva zeci de minute. Multe dintre scene le-am mai văzut rulate. De fiecare dată, trăite cu aceeași emoție. Cu același oftat.
Personal, scena cu Regele Mihai nevoit să plece din nou din țară, la începutul anilor ’90, îmi smulge din nou lacrimi, ca de fiecare dată când o revăd- atunci, cei de atunci, n-au fost decât o națiune care aproape că i-a aplicat Regelui o palmă. Încă o palmă. Și nu cred că acest sens metaforic e dur. Nu, mai ales când îmi amintesc că aceeași națiune l-a aplaudat ani mai târziu, când i s-a permis să vorbească de la tribuna Parlamentului. În țara sa. În țara pentru care s-a sacrificat, chiar dacă sunt suficiente voci care ar putea afirma contrariul. Față de Regele Mihai, națiunea română a jucat duplicitar. Pervers chiar. Fără urmă de părere de rău sau gând că n-ar fi acționat cum trebuie… dacă mai putem schimba ceva? Nu. Dar trebuie să ne pună serios pe gânduri cu privire la ce facem de acum înainte.
„V-a povestit vreodată bunicul dumneavoastră ce a fost în sufletul lui atunci când s-a întors în țară după mult timp și a fost nevoit să plece imediat înapoi?”, l-am întrebat pe Nicolae al României, la finalul filmului. Am înțeles că nu, deși deseori, în momentele în care i se vorbea despre România, iubirea de patrie i se vedea pe chip.
Acel chip blând, cu care ne-a alinat inimile, aproape ca un bunic. Principele Nicolae mi-a răspuns și cu privire la alt moment- actul abdicării. „Ce-ați fi făcut în locul bunicului meu?”, acum m-a întrebat Principele pe mine. „Nu știu, nu m-am gândit niciodată”, a fost prima reacție la gândul că probabil nimeni nu s-a gândit ce ar alege dacă ar trebui să aleagă între a face un pas în spate de tot și a salva de la moarte câteva sute de vieți. Un exercițiu bun pentru oricare dintre noi…
„Vom mai avea vreodată șansa pe care am avut-o? Mă uitam la fotografa în care Regele Mihai stă în dreapta Reginei Elisabeta…”, întreb. „Nu știu!”, mi se răspunde, la fel de onest ca înainte.
Dialogul cu cei din sală continuă. Se fac câteva treceri prin diferite momente din istorie, nostalgiile prind glas. La final, curiozitatea e despre credință. „Sunteți un om apropiat de Dumnezeu?”, s-a auzit. Nicolae al României nu a ascuns nicio clipă faptul că în anii în care era mai tânăr, credința despre care îi tot vorbea bunicul său nu i se părea a fi ceva pentru el. „Ca orice tânăr aproape”, spune. Numai că… evenimentele din viața sa l-au adus și mai aproape de Dumnezeu. „Îmi place să stau în biserică”, e afirmația care încheie seara.
„Credința în Dumnezeu i-a fost călăuză prețioasă a vieții, ajutându-l în cele mai potrivnice momente. Am înțeles pe deplin acest lucru când am crescut, mai ales după ce m-am mutat în România, în anul 2012. Mi-a transmis puterea credinței. Îi datorez îndreptarea, din ce în ce mai profundă, către Dumnezeu, mulțumind, dar și căutând ajutor în perioadele de grele încercări.”, notează Nicolae al României în primele rânduri care deschis albumul „Bunicul meu Regele Mihai”.
Seara de miercuri n-a fost singurul eveniment la care a participat Nicolae al României, însă a fost, probabil, cel mai emoționant… pentru noi, cei din sală, chiar a fost.
