Spiritul boem din spatele intransigentei avocate Gianina Vera Poroșnicu: „Visul meu a fost unul singur: să ajung în vârf, oricât de greu ar fi și oricât sacrificiu s-ar cere!”

Spiritul boem din spatele intransigentei avocate Gianina Vera Poroșnicu: „Visul meu a fost unul singur: să ajung în vârf, oricât de greu ar fi și oricât sacrificiu s-ar cere!”

 

                   Douăzeci și cinci de ani de carieră, mii de clienți care și-au transformat lacrimile în zâmbete, sacrificiu și hotărâre, toate transpuse în doar câteva cuvinte înscrise pe o carte de vizită: avocat Gianina Vera Poroșnicu. Dacă am putea, nu am ezita în a o înscrie pe Gianina în galeria unei lumi aristocratice contemporane nu doar prin modul în care a reușit să-și creeze propriul univers care reflectă întocmai caracterul boem pe care-l are, ci și prin faptul că a reușit să readucă la viață și să bucure ochii trecătorilor prin șlefuirea migăloasă a unei vechi bijuterii arhitecturale din centrul Iașului, Casa Iosef Zoller.

„Am avut întotdeauna o lume a mea. Am stat la bloc, în apartamentul unui celebru violonist plecat din România pe vremea comunismului. Aerul acesta clasic l-am avut în spiritul meu dintotdeauna pentru că am copilărit într-o casă cu multe cărți vechi, tatăl meu fiind colecționar de cărți vechi și de Eminescu. Casa Joseph Zoller pe care am restaurat-o a fost o proiecție a ceea ce eram deja: un om boem, venit dintr-o altă lume.”, mărturisește cu nostalgie, dar și cu o licărire plină de emoție în privire, avocatul Gianina Vera Poroșnicu.

 

                      Deseori văzută ca un „personaj”, involuntar a stârnit interesul inclusiv a presei de cancan, nu de puține ori fiind „vânată” pentru stilul excentric, în opinia unora, de a-și pune în evidență personalitatea puternică și caracterul intransigent. A apreciat satira creionată cu inteligență, însă atunci când a considerat că pamfletul depășește regula bunului simț, n-a ezitat să ia poziție imediat, iar asta doar pentru a atrage atenția asupra unui fenomen care a luat amploare în ultimii ani.

„Mediatizarea pentru o astfel de profesie este ca scena pentru actor.
Este o mare șansă să te caute presa, dar este bine să te găsească pregătit pentru că expunerea are și o față nevăzută. Există și o presă de scandal, o presă murdară, decăzută, frivolă și mincinoasă. O teorie de management spune că ‹‹reclama negativă este tot reclamă›› și ridică notorietatea atunci când ea este dobândită, dar… totuși… rămâne o mare mizerie umană să ajungi să umilești.”

 

                 Nu e prima noastră întâlnire cu Gianina, însă dacă până acum am stat de vorbă cu ea în calitate de restaurator și proprietar al Casei Iosef Zoller, despre care am scris aici: https://insociety.ro/discover/casa-iosef-zoller-bijuteria-arhitecturala-renascuta-din-ruinele-iasului-contemporan/, azi ne-am propus să o descoasem ca avocat, dar și să aflăm cum e omul Gianina Poroșnicu atunci când nu poartă roba de avocat. Avocatura nu-i mai ascunde nimic, iar atunci când o întreb de ce anume îi este teamă, îmi răspunde fără pic de ezitare că nu îi este teamă de nimic. Totul e atât de logic, îmi spun, din moment ce de-a lungul carierei i-a apărat până și pe cei mai de temut infractori.

 

„Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci! Am primit amenințări, dar nu m-am gândit niciodată să renunț. Realizez că nimic nu este ușor în viață și cea mai bună alegere este să lupți: cu emoțiile, cu frica, cu stresul, cu toate vicisitudinile.”

 

                       Niciodată nu a avut în vedere posibilitatea de a practica o altă profesie juridică și, deși se gândea să fie profesor de limba română, a ales avocatura de dragul tatălui său care și-a dorit ca ea să fie avocat. Doar că, ambițioasă, dedicată și perseverentă, Gianina Poroșnicu nu s-a mulțumit să fie doar un simplu avocat într-o mare de avocați, ci a avut un singur vis- „să ajung în vârf, oricât de greu ar fi și oricât sacrificiu s-ar cere!”. Sunt cuvintele pe care le primesc atunci când o întreb despre gândurile pe care le-a avut în minte atunci când a depus jurământul la intrarea în Barou. Și oricât mi-ș fi dorit să nu-mi certifice „cele auzite” încă de când eram în liceu și-mi doream să devin avocat, Gianina nu are nicio problemă în a recunoaște că e foarte greu să răzbați în acest domeniu dacă nu ai pe cineva din familie care să te susțină, iar să te menții devine și mai dificil- „este chiar foarte greu, dar nu imposibil.”, adaugă.

„Am avut doi maeștri, domnul profesor universitar Vonica Romulus și domnul profesor universitar Sava Florin. Am învățat multe de la domniile lor și le sunt recunoscătoare.
Prin puterea exemplului, perseverența și energia debordantă, implicarea totală în profesie au fost cele mai importante lucruri pe care mi le-au transmis. M-au sfătuit să fiu temerară și curajoasă și m-au lăudat și încurajat tocmai pentru a-mi găsi energia pentru a merge pe un drum dificil, cel al profesiei de avocat.”

 

                    Într-un cuvânt, se caracterizează drept hiperactivă și nu-i de mirare, căci mereu e pe drumuri, între întâlniri și dosare, activități cu care era obișnuită să le facă într-un ritm alert. De aceea, de-abia așteaptă ca după această perioadă de pandemie, să revină cu multă energie și dor la munca sa. Totuși, s-a bucurat de acest „concediu” care i-a oferit un prilej neașteptat, ca pentru noi toți de altfel, de a se întoarce la alte valori, la ea, la familie… la cercul strâmt al casei, cum l-a numit. India și Tibet sunt locurile care i-au rămas în suflet, așa cum tot în suflet poartă pasiunile care o definesc și pe care nu le-ar putea așterne într-o ordine ierarhică tocmai pentru că-i sunt aproape de inimă: cărțile, călătoriile și monumentele istorice. Un obiect de care e extrem de atașată e o ladă veche, bătrânească, plină cu obiecte de care nu s-ar putea despărți niciodată- „Acolo e strânsă copilăria lui Antonio: primele hăinuțe, primele jucării, desenele de la grădiniță, primul caiet de la școală, etc.”, mărturisește Gianina. Matematica nu i-a plăcut niciodată și nu-i de mirare pentru un filolog.

 

Alexandra Gugiuman, revista InSociety: Îți mai amintești primul caz în care ai pledat și sentimentele experimentate atunci? Cazurile care ajung în instanță au în spate povești triste de multe ori, cât de dificil e să rămâi detașat emoțional, ca avocat?

Gianina Vera Poroșnicu: Îmi amintesc totul, ca și cum ar fi fost ieri: procesul, clienții, discuțiile. Primul caz a fost un furt din magazin și apoi, un divorț. O detașare emoțională perfectă nu poate exista. Întotdeauna duci ceva acasă: o emoție, o tristețe, o apăsare. Cu timpul, înveți să te detașezi și să te separi de emoții tocmai pentru a lăsa loc profesionalistului.

Ai ales un domeniu relativ „al bărbaților”. De ce dreptul penal?

Gianina Vera Poroșnicu: Am fost avocat pe comercial, apoi pe dreptul penal. Mi-a plăcut dreptul penal și am rămas doisprezece ani pe acest domeniu. De ceva timp sunt și pe dreptul asigurărilor. A fost în profesie ca în viață: un cumul de circumstanțe! Oricum, eu cred că destinul este cel care guvernează.

 

Ce i-ai spune unui tânăr student deja sau care își dorește să urmeze Facultatea de Drept?

Gianina Vera Poroșnicu: Dacă mi-ar cere un student la drept mie un sfat, i-aș spune: nu intra în avocatură decât dacă ești capabil de performanță și de sacrificiu, în caz contrar, este un infern ca să te ridici și să reziști. De asemenea, că tot vorbeam noi două, un tânăr care urmărește o carieră ca avocat trebuie să uite filmele americane cu avocați, întrucât există diferențe colosale între realitate și film în privința reprezentării actului de justiție.

După atâția ani de avocatură, ce crezi că ar trebui să se schimbe la nivel de percepție atât din punct de vedere al clientului, cât și al avocaților între ei?

Gianina Vera Poroșnicu: La fel ca în alte profesii, atât în relația dintre avocat-client, cât și cea dintre confrații avocați, ar trebui să ne întoarcem cu toții la matcă și să ne amintim: SUNTEM OAMENI ÎNAINTE DE ORICE!

Mi-ai povestit despre întâlnirea cu familia Sturdza. E o istorisire tare faină și o întâmplare care ți-a purtat noroc ție. Hai să o afle și cititorii…

Gianina Vera Poroșnicu: Ți-am povestit cum am ajuns avocatul familiei princiare Sturza și avocatul care a restaurat Conacul de la Popești, monument istoric aflat în proprietatea familiei Sturza. De asemenea, să le spunem cititorilor tăi că am mers împreună la Popești și ți-am arătat conacul și că ne-am văzut cu reprezentantul familiei Sturza, domnul Bujor, și că am luat masa în conacul său, momente unice pentru noi pentru că… îți amintești…? Am mâncat cu tacâmuri de argint masiv, vechi de 100 de ani și care au aparținut unor prinți de sânge și am văzut, așa cum ai spus chiar tu, lucruri pe care nici măcar muzeele din țară nu le au. Eram tânără avocat și reprezentantul familiei Sturdza intra, pe atunci, în registratura Judecătoriei. Deși un om foarte elegant, grefiera nu l-a tratat prea frumos și pentru că am observat că nu a înțeles nimic, când am ieșit din registratură, l-am oprit și i-am explicat exact ce trebuie să facă. M-a ascultat și mi-a cerut o carte de vizită. M-a căutat la puțin timp și m-a „introdus” în ceea ce avea să fie un proiect care m-a schimbat ca om și ca avocat. Am fost angajată ca avocat în activitatea juridică de restaurare a Conacului de la Popești. Întâlnirea aceasta a fost profetică: m-a urcat ca avocat cu câteva trepte noi mai sus și m-a făcut să descopăr o lume aristocratică prin sînge. După mai bine de zece ani, m-am ocupat pentru a doua oară de restaurarea unui monument istoric, de data aceasta proprietate personală: Casa Joseph Zoller-1912. Coincidență sau divinitate: conacul seamănă cu micul palat al lui Joseph Zoller, sunt în stilul neoclasic amândouă, iar marchizul Hubert de Belois, care a locuit la Joseph Zoller în casă în Primul Război Mondial, a fost prieten și apropiat al familiei Sturza.

***imagine din conacul dlui Bujor de la Popești***

În ceea ce te privește, crezi că ai ajuns în punctul în care poți spune că „viața bate filmul”?

Gianina Vera Poroșnicu: Excepțională întrebare și extrem de intuitivă! Am gândit de multe ori în ultimul timp asupra vieții mele chiar în acești termeni. Am avut tot! Am călătorit, am avut pasiuni, m-am întâlnit cu sute și sute de oameni, am cântat la mandolină, am luat lecții de zbor, am fost la Louis Vuitton acasă (am povestit aici: https://insociety.ro/stories/avocatul-gianina-vera-porosnicu-acasa-la-louis-vuitton-cum-a-trait-istoria-vie-a-luxului-atemporal-in-vizita-care-a-incadrat-o-in-galeria-exclusivista-a-clientilor-celebrei-case-de/ ), am fost și la beduinii din deșertul Sahara! Am fost fericită! Am fost și disperată! Am iubit! Am citit! Am făcut singură o casă! Am experimentat totul!

„Experimentând totul, nu mă mai poate surprinde nimic! Visez cât pot de des cu ochii deschiși și nu regret! Nu mi-a plăcut niciodată să-mi divulg viața personală și-ți mulțumesc că nu-mi ceri acest lucru. Sunt și eu ca toți oamenii: am cicatrici și am chiar răni deschise, dar nu le voi arăta niciodată. Iar dacă ar fi să schimb ceva la mine, aș confisca latura impulsivă! Am lucrat mult, dar nu am reușit decât să estompez.”

 

Cum era Gianina în copilărie?

Gianina Vera Poroșnicu: Eram sensibilă și poetică. Candoarea ți-o pierzi odată cu vârsta și fără doar și poate ți-o pierzi profesând avocatura, una dintre cele mai grele profesii, aș spune eu.

Cum ar fi fost viața ta dacă ai fi ales să fii profesor de limba română?

Gianina Vera Poroșnicu: Mai liniștită, fără doar și poate. Și ar fi rămas poetică.

Ai o carte preferată?

Gianina Vera Poroșnicu: Am citit sute de cărți, am multe cărți preferate. Toate m-au format. Sunt produs a multor cărți și experimente.

Ai totul… e ceva ce îți lipsește, Gianina?

Gianina Vera Poroșnicu: Nimeni nu are totul! Nu există un cerc al vieții perfect rotund! Sunt multe lucruri pe care nu le am și le tânjesc: timp liber, timp pentru mine, viață personală, viață socială în afara profesiei…

Dacă tot ai menționat de lipsa timpului, cum împaci familia?

Gianina Vera Poroșnicu: Familia mea a înțeles că timpul pentru ea este puțin. M-a iertat de mult timp pentru acest lucru.

Pentru tot, cui i-ai mulțumi?

Gianina Vera Poroșnicu: Pentru tot, aș mulțumi copilului meu, Antonio, pentru că mă ține în acțiune, pentru că îmi dă miză pentru fiecare zi a existenței mele și pentru că el este începutul și sfârșitul unei zile. El este totul! Am primit multe daruri frumoase de la viață, dar cele mai mari bucurii au fost și rămân: Antonio și Casa Joseph Zoller!

Pentru Antonio, ce ți-ai dori?

Gianina Vera Poroșnicu: Antonio este foarte creativ. Concepe haine, desenează frumos și este sensibil. Îi doresc să facă în viață doar ce-i place lui. N-o să mă opun și-l voi susține. L-aș ruga chiar să nu se facă avocat… este prea greu. În avocatură, pentru succes, ca în multe alte domenii, 90% este muncă, restul este talent și noroc.

 

                    De curând, în patrimoniul Casei Iosef Zoller a intrat una dintre fotografiile originale ale lui Mihai Eminescu, a treia dintre cele patru cunoscute, iar aici am să dezvălui faptul că am fost printre primele persoane care au aflat despre această bucurie împărtășită cu emoție cu mine, așa cum a făcut și atunci când a descoperit mormântul industriașului Zoller: „Şi avocaţii au pasiunile lor, iar eu voi rămâne mereu fascinată de tot ceea ce înseamnă patrimoniu cultural, case şi obiecte vechi, care vorbesc despre frumuseţea unui trecut pe care trebuie să îl preţuim. Tatăl meu este colecţionar al operelor lui Mihai Eminescu, ediţii princeps şi mă bucur că, la rândul meu, am acum acest privilegiu de a deţine această fotografie cu o valoare istorică certă, inestimabilă. A fost făcută chiar în Iaşi, iar marele poet şi publicist, care avea atunci 34 de ani, a purtat-o cu el în ultimii ani de viaţă. Rama este, de asemenea, cea originală. Era anul 1884,o zi de iulie, când această fotografie a fost realizată în atelierul lui Nestor Heck, un celebru fotograf al acelor timpuri. Eminescu a mers în atelierul de pe strada Lăpuşneanu cu gândul că va face o fotografie de grup împreună cu prietenii cu care se afla, doar că aceştia aveau alte planuri. Împrejurările în care a avut loc vizita la atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate de unul dintre prietenii poetului, A. C. Cuza: ‹‹În sfârşit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil.›› Această penultimă fotografie a avut o popularitate redusă în epocă. Criticii literari şi publicul larg au respins-o, deoarece au recunoscut în ea semnele bolii. Portretul a fost totuşi reprodus în coperta ediţiei Şaraga a volumului „Versuri si proza” (1890), pe prima pagina a unor numere consacrate lui Eminescu din reviste ca „Flacăra” (1912) sau „Gândirea” (1929), precum şi pe coperta ediţiei Botez din colectia „Clasicii români comentaţi”. Această imagine figurează şi în numărul comemorativ al revistei „Floare Albastră” şi în volumul scrisorilor Henriettei, sora lui Mihai Eminescu, dar cu menţiunea greşită: ‹‹fotografia cea din urmă››. Sunt doar patru fotografii recunoscute ale lui Mihai Eminescu: cea făcută în 1869 la Praga, când poetul avea 20 de ani, realizată de fotograful Jan Tomás, cea din 1878, din tabloul Societăţii “Junimea”, realizată în Bucureşti de Franz Duschek, cea de a treia, din studioul lui Nestor Heck de la Iaşi, făcută în 1884 şi ultima, cea realizată de Jean Bielig la Botoşani, în 1887.”, a scris Gianina pe pagina de Facebook a Casei Zoller.

***fotografia lui Mihai Eminescu***

 

sursa foto: arhiva persona Gianina Vera Poroșnicu