Paula Erizanu s-a remarcat odată cu apariția volumului „Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o!”. Avea 16 ani când a ieșit în stradă să strige în numele democrației. Spera într-o schimbare. Spera că va fi mai bine. Și spera că, la final, va fi în acea mână de oameni care au reușit să schimbe destinul unei țări. Era anul 2009.
„Eram copleșită de tot ceea ce se întâmpla, de toate schimbările și de emoția pe care o trăiești când ești parte dintr-o mulțime. Am vrut să ies în stradă, simțeam nevoia să ies în stradă. Falsificarea acelor alegeri și reacția autoritară m s-au părut o nedreptate. Atunci m-am simțit prima dată parte a unei comunități politice, de oameni care împărtășesc aceleași idealuri valori și visuri!”, își amintește Paula Erizanu.
Cartea „Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o!” a fost răsplătit cu premiul UNESCO pentru cea mai frumoasă carte a anului 2011. I-a fost acordat la Leipzig, la Târgul de Carte. Nu și-a imaginat nicio clipă că va avea acest succes. Ea a pus totul pe hârtie pentru că așa a simțit. A fost ca un jurnal. O experiență personală, relatată pe bune și cu patimă, a reușit să-i deschidă calea spre tot n-a sperat vreodată. Atunci, vedea lucrurile firesc.
Succesul volumului de debut nu a fost întâmplător. La zece ani distanță, Paula Erizanu era desemnată „Tânăra scriitoare a anului 2021” pentru romanul „Ard pădurile”. E premiul de care e cea mai mândră nu doar pentru că îl vede ca pe o validare a muncii sale, cât mai ales pentru că are un respect deosebit pentru juriul care a decis că ea e autorul care merită distincția.
„Premiul a fost o recunoștere inclusiv a muncii pe care am depus-o în proiectul ‹‹Un secol de poezie română scrisă de femei››, o antologie care unește textele ale aproape o sută de poete care au scris în limba română în ultimii 100 de ani, un proiect făcut împreună cu Alina Purcaru. Da, știu, poate sunt unii oameni mai siguri pe ei, care nu au nevoie de validare externă, dar pentru mine a contat această validare și mi-a dat încredere că trebuie să merg înainte în căutările mele.”, mărturisește Paula Erizanu.
Paula a știut de pe la 14 ani că își dorește să devină scriitoare. Atunci a început să scrie poezii. Era o manieră confortabilă pentru ea să își exprime depresiile și toate celelalte trăiri adolescentine prin poezie. Până atunci, ofertantă i se părea calea călugăriei. „Când eram mică, voiam să mă fac călugăriță”, îmi mărturisește Paula, amuzată. Bunica sa era o persoană foarte credincioasă. Îi povestea mult despre sfinți, exorcizări. N-a ales calea religioasă, însă calea scrisului tot pe bunica o are ca influență. Era profesoară de română, i-a inspirat pasiunea pentru citit și interesul pentru idei.
„Admir foarte multe lucruri la bunica și mă gândesc că eu și femeile din generația mea avem mult mai multe oportunități decât a avut bunica sau femeile din generația ei, dar asta nu înseamnă neapărat că ne simțim mai împlinite sau mai mulțumite sau la fel de împăcate cu viața, cum e bunica mea, de exemplu.”
Pentru Paula Erizanu, jurnalismul a venit ca o meserie complementară. Mereu a fost genul de om curios, care avea întotdeauna întrebări. Așa că a văzut în jurnalism „permisiunea de a pune întrebări fără a fi judecat pentru asta”. Un pas pragmatic, cum îi spune ea, dar și „o oportunitate de a avea o viață socială pentru că literatura implică un mod de viață mai izolat, în fața calculatorului, unde scrii”.
Ca scriitor, scrie nu neapărat rigid, ci mai degrabă serios. Îi place. O caracterizează. Și asta se vede în scriitură. Nu scrie doar pentru că trebuie să scrie, ci cuvintele înșiruite exprimă preocuparea pe care și-a dezvoltat-o de când era mică. „O bătrânică am fost de mică”, spune în glumă, însă pune pe seama primilor ani din Londra seriozitatea de care îi vorbesc. Are umor, dar recunoaște că în Marea Britanie i-a fost mai greu să și-l dezvolte la fel de bine într-o limbă străină. Greu, dar nu imposibil. Pentru că Paula îmi spune că a scris chiar de curând un roman haios, cu mult umor, în limba engleză.
Jonglează proza cu poezia. Se simte confortabil cu ambele genuri. Nu are problema „paginii albe”. În schimb, nu se desparte aproape niciodată de carnețelele în care își notează idei, cuvinte, emoții, observații. Scrie fără teamă că nu ar fi bun ceea ce scrie și e obișnuită să revină pe text ori de câte ori consideră că e necesar. E un mod prin care își eficientizează întregul proces de creație. Are un ascuțit simț al observației, dar recunoaște că nu reușește să și-l mențină mereu la aceeași capacitate din cauza tehnologiei, care îi afectează puterea de concentrare.
„Eu scriu poezie mai mult accidental. Când răbufnește ea în mine. Nu o caut neapărat cu tot dinadinsul. În schimb, proza o scriu programat. Îmi planific timp să stau la calculator și să scriu. Să stau, să cercetez, îmi fac chiar to do list. Modul în care lucrez cu proza e un pic mai rațional, mai tehnic, mai profesionist. Poezia e mai mult o sclipire care îmi înfrumusețează viața din când în când. Dedic mult mai multă energie prozei.”
Dacă ar avea o superputere, Paula ar încerca să aducă pacea și să contruie la dispariția unor forțe ale răului, care generează violența asta extremă. N-ar putea renunța niciodată la familia ei și da, ca tot omul, are doruri. „Mai mereu chiar!”, completează. Iar pofta de a călători e unul dintre dorurile care o încearcă în momentul în care povestim… totuși, își amintește că trebuie să meargă într-o rezidență literară în Olanda. Aceste experiențe o încarcă cu energie. Îi par șansa de a descoperi culturi în forme total diferite față de ceea ce poți observa ca turist.
Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Ți-a fost vreo clipă teamă, la numai 16 ani, să fii în stradă, la proteste? Dar după?
PAULA ERIZANU: Da, mi-a fost frică. În același timp, când am publicat eu în iulie, în Observator Cultural, cred că situația era aproape clară, în direcția că se schimbă lucrurile la nivel politic. Da, mi-a fost frică. Dar și jenă, mai ales pentru felul în care eu am redat școala de atunci și autoritatea de acolo. Ei s-au și supărat pe mine, mi-au zis că mă dau în judecată. Nu m-au dat. Nu am mai fost pe acolo. Deja câștigasem o bursă în Marea Britanie, m-a ajutat cumva să mă detașez. Am fost numită fascistă de un post de televiziune pro-rus, dar asta era parte din propaganda lor…
Cum au privit ai tăi totul?
PAULA ERIZANU: M-au susținut și le sunt recunoscătoare. Am noroc că am o relație de prietenie cu ai mei, pe care chiar le-o doresc tuturor oamenilor.
Ai amintit-o de multe ori pe bunica în dialogul nostru. Care e lecția de viață pe care ți-a predat-o și pe care ți-ai însușit-o?
PAULA ERIZANU: Bunica mea e o tipă foarte puternică, activă și independentă. Are 80 de ani și e în continuare sănătoasă, are mereu activități, proiecte. Îi place mult să țeasă și are mereu un covor nou de țesut ba pentru un nepot, ba pentru altul, ba pentru altarul bisericii, pentru corul bisericesc. O admir pentru modul în care își trăiește viața și sper să fiu și eu la fel de activă și de senină cum este ea.
E persoana care ți-a insuflat dragostea pentru lectură. Ce ți-a zis când a citit cărțile?
PAULA ERIZANU: Țin minte că ei i-a plăcut volumul meu de poezii „Ai grijă de tine”. I s-a părut așa cald și senin. A văzut în volum că împărtățim aceeași încercare de a fi un om bun. Dar recunosc că i-am interzis să citească romanul „Ard pădurile” pentru că știam că nu o să îi placă. E foarte departe de modul în care vede ea lumea. Și i-am zis asta. Iar răspunsul ei a fost „scrie și tu cărți care să îi placă și bunicii”. Așa că am o misiunea de îndeplinit. Nu știu exact dacă voi putea să o duc la capăt, dar m-a amuzat. Pe de o parte, ne simțim atât de apropiate una de alta, dar pe de altă parte suntem atât de diferite.
„Bunica îmi spunea bancuri despre Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu știu de ce cu ei. N-avea bancuri cu lideri sovietici, de exemplu.”
Poezia pe care o scriai în adolescență era modul prin care îți eliberai temerile, supărările, trăirile. Cum reușești astăzi să fii bine psihic?
PAULA ERIZANU: Nu pot să zic că am găsit cheia fericirii și a păcii interioare în totalitate. Din păcate, încă e o luptă pe care o duc. Știu că ceea ce mă ajută pe mine e mișcarea. Fac balet contemporan, balet clasic și yoga de mai mult de 10 ani. Am făcut karate, am fost și campioană la karate în Republica Moldova și în România. Sportul, cu siguranță, mă ajută să îmi îmbunătățesc sănătatea mintală. Lectura îmi linișteste mintea. La fel și plimbările în natură, cei doi câini ai mei, timpul petrecut alături de oameni dragi și chiar timpul petrecut fără ecran și departe de rețelele de socializare care, deși fac parte din munca mea, sunt și o metodă sigură de procrastinare, anxietate și depresie.
Spuneam la începutul discuției că ai un stil serios în scriere. Involuntar sau ți-ai dorit să fie așa?
PAULA ERIZANU: Sunt o persoană destul de serioasă, axată pe marile întrebări, pe marile probleme și idei, Dar pe de altă parte, pentru mine e important și umorul. O vreme l-am pierdut, mai ales atunci când am făcut tranziția de la limba română la limba engleză, când locuiam în Marea Britanie. Dar am umor. Inclusiv colegi de breaslă mi-au spus că ar trebui să-mi valorific umorul mult mai mult în cărți. Și cred că umorul se vede un pic în volumul „Aceasta este prima mea revoluție. Furați-mi-o!”. Dar în volumul de poezii „Ai grijă de tine” n-a mai fost umor. Apoi, în romanul „Ard pădurile”, care e un roman istoric, nu știu dacă aveam loc de prea mult umor.
Dacă tot ai amintit de perioada din Marea Britanie, ce te-a învățat Londra?
PAULA ERIZANU: Am stat zece ani la Londra. Acolo m-am format ca adult și ca femeie. Acolo am trăit o libertate mult mai mare decât cea pe care aș fi avut-o dacă stăteam în Republica Moldova sau în România. Londra e un oraș cosmopolit, concrentrează întreaga lume, toate naționalitățile lumii. Mintea mea s-a deschis. Am înțeles mult mai multe din lumea întreagă și am înțeles inclusiv cât de asemănători suntem. Am înțeles multe lucruri despre noi.
La ce te referi când spui că suntem asemănători noi, ca oameni de pretutindeni?
PAULA ERIZANU: De exemplu, când am plecat în primii ani la Londra, aveam o obsesie haioasă. Voim să găsesc brânza asta albă pe care o face bunica mea. Și nu o găseam în nicio piață agricolă în care mergeam. Acolo se vindeau doar cașcavaluri. Surprinzător, am găsit-o în cele din urmă într-un magazin turcesc din Londra. Moment în care mi-am zis „oh, sunt otomană!”. Brânza e un produs pe care îl împărtășesc națiunile care au făcut parte la un moment dat din Imperiul Otoman. Apoi, o altă întâmplare a fost am mers acasă la un prieten kurd. Familia sa venea din Irakul de Nord. Mi-a zis că vom mânca mâncare tradițională kurdă. Eu mi-am imaginat că vom merge să mâncăm super exotic, dar când am ajuns acasă, am descoperit că mama lui făcea sarmale. Un pic mai mari decât ale noastre. Și atunci mi-am dat seama cât de interconectată este lumea noastră, chiar dacă noi trăim într-o izolare mai mare… Mie îmi place diversitatea multiculturală. Mă hrănește și îmi îmbogățește și inima, și mintea.
Te-ai întrebat vreodată ce ar fi fost dacă nu ai fi primit bursa obținută și nu ai fi plecat la Londra?
PAULA ERIZANU: Inițial, bursa mea a fost pe o insulă micuță, în nordul țării, între Scoția și Irlanda, unde bătea vântul foarte tare, pisicile nu aveau coadă, iar oile aveau niște mutați genetice din cauza izolării acestei insule. Dar nu m-am gândit niciodată serios. Probabil aș fi mers în altă țară, poate în România. Aveam oricum o curiozitate de a descoperi lumea.
Cum ți s-a părut Republica Moldova în tot acest timp în care ai fost plecată?
PAULA ERIZANU: Nu am simțit că m-am detașat vreodată total de Republica Moldova. Simțeam că o port mereu în mine. La fel cum simt astăzi că port Londra în mine, deși am plecat de un an de acolo. Am luat o pauză de Londra deocamdată.În schimb, pe fondul conflictelor, am avut sentimente de vulnerabilitate legate de geografia Republicii Moldova.
În ce sens vulnerabilitate?
PAULA ERIZANU: Am simțit că s-a schimbat ceva în mine. Am început să dezvolt o identitate regională. Am dezvoltat un interes pentru țările vecine din Europa de Est. Noi adesea știm ce se întâmplă în America, dar mai puțin despre țările care sunt pe lângă noi. Londra m-a ajutat să îmi descopăr vecinii, să dezvolt un interes mai mare pentru întreaga noastră regiune.
Îți scriu tinerii ca să-ți ceară sfatul? Văd în Paula Erizanu un model al generației care vine?
PAULA ERIZANU: Îmi scriau într-un timp tineri jurnaliști. Însă îmi scriau într-un timp în care eu nu eram sigură pe mine și mă gândeam ce aș putea să îi învăț. Pentru că eu simțeam că am eu de învățat multe. Acum poate sunt un pic mai detașată. Acum pot să înțeleg mai bine diferitele etape ale carierei mele, dar și pe cele ale altora.