Radu Paraschivescu se descrie un om simplu. Nu are mașină, merge cu metroul, stă de vorbă cu oamenii care îl recunosc și vor să schimbe impresii cu el. Notorietatea nu l-a schimbat pe Radu Paraschivescu, doar l-a ajutat să își contureze un profil și dincolo de profilul de scriitor. Nu a uitat anii în care o ducea foarte prost cu banii, când nu trecea nicio lună fără să-și amaneteze inelul ca să aibă cu ce să-și plătească întreținerea. Așa e Radu Paraschivescu, o doză de simplitate naturală, deloc mimată.

                               Când ne-am întâlnit la FILIT, mi-a povestit un episod din aeroport. Venea spre Iași. O doamnă citea Podul Diavolului. L-a recunoscut. Au început să converseze. S-au împrietenit și pe Facebook și așa a aflat că are multe în comun cu doamna, că o știe pe prietena sa, că „lumea e mică”. Ăsta-i Radu. Un tip deschis și sincer. Omul care azi, cu înțelepciunea de acum, dacă l-ar avea în față pe Radu de la 18 ani, i-ar spune în spirit de glumă să aibă grijă să nu ajungă ca Radu de la 63 de ani și să facă fix ce-i place, dar cu o singură condiție: să merite.

„Plâng din ce în ce mai des în ultima vreme. Nu știți asta pentru că impresia e că sunt un tip dezinvolt, amuzant și amuzat. Plâng la cântece, la lucruri care îmi amintesc de ai mei, pentru că nu îi mai am. Sunt un tip cu neliniști, cu o sănătate care nu e chiar așa trandafirie cum pare din exterior, cu permanenta conștiință a faptului că am mai multă viață în spate decât în față, cu o frică teribilă de moarte… Am un potențial sentimental care mă sperie și pe mine, am o capacitate de îndrăgostire-fulger absolut stranie, care ar trebui temperată din când în când. Nu am moșie, nu am mașină. Nu am vilă, nici piscină.”, îmi mărturisește Radu atunci când îl întreb ce nu știm despre el, un om atât de deschis și sincer.

                                     A crescut într-o casă cu multe cărți. Ni-l recomandă pe John Faust, pe care-l vede unul dintre cei mai buni prozatori din toate timpurile, chiar dacă azi e cumva „ieșit de pe raza cititorilor de roman”. Și-n acea casă plină de cărți… ai lui citeau mult. El citea. Numai că obiceiul acesta al cititului nu a fost moștenit și de fiul său. Ceea ce arată că nu e neapărat obligatoriu ca un copil să-și imite părinții. Sigur, citește cărți de specialitate, de medicină. Însă rareori se întâmplă să citească și altceva… pe când la Radu Paraschivescu, lucrurile au stat taman pe dos. Deci, totul e loterie. Unui copil, spune Radu, trebuie să-i explici lucrurile altfel ca să îl atragi. Îi spui că a citi o carte e ca și cum ai vedea lumea. Și asta doar pentru că o carte te duce oriunde în lume. E o excursie pe care o începi când vrei tu și o reiei când vrei tu, o excursie care te poartă din Cuba în Panama și din Vietnam în Italia. E ca o agenție de turism. Călătorești cu bani puțini.

„Cartea nu este o obligație, nu e medicament. Se poate trăi și fără carte. Aici mă despart de judecata generală care spune că fără cărți nu putem trăi. Ba da. Cea mai mare parte a populației trăiește fără cărți. Așa este. Nu trăiești fără mâncare că mori. Nu trăiești fără lumină, fără apă… dar fără cărți? Păi peste jumătate din populația globului trăiește fără cărți. Unii pentru că nu au, alții pentru că nu îi interesează. În anchete arătăm mizerabil, în sondaje stăm cel mai prost la capitolul achiziție de carte, piață de carte și analfabetism funcțional. Piața de carte este de 80 de milioane de lei, cifra țării. Cu tot cu cartea de chioșc. În Germania este de patru miliarde. Sigur, nu ne comparăm cu Germania, că nu am înnebunit. Dar Ungaria este jumătate cât noi, cu o piață de două ori și jumătate mai mare. Aici deja devine incomod.”

                               În opinia lui Radu, o carte bună n-are nevoie de stimulente. Te cotropește pur și simplu. Nu merge neapărat cu ceva anume. Vede dincolo de clișeul unei femei frumoase și al unui vin bun. Dacă e o carte bună, pur și simplu o citești. Și, ne vine sau nu să credem, „Cei trei mușchetari” rămâne cartea care i-a plăcut cel mai mult. „E un manual de viață cum nu știu să fie multe”, îmi explică Radu, precizând că Dumas a reușit să creioneze toate marile teme într-o singură lectură: iubirea, trădarea, sângele, eroismul, lașitatea, naționalismul, cultura, extazul, nenorocirea, crima. Toate adunate într-o carte de aventuri, în care se dezbat și se subliniază multe sensuri. E îndrăgostit de Roma și, în cazul în care ar avea o superputere și ar putea, i-ar trimite pe toți oamenii de pe planetă să viziteze Roma- „toată lumea este acolo. Indiferent ce faci, mergi acolo, ceva se leagă de tine”, argumentează. Călătoriile îi plac. Îl încarcă. Și îi sunt prilej să scrie. Se inspiră din locurile pe care le vizitează, însă asta e ceva ce fac mai toți scriitorii…

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Spuneai că plângi când te gândești la ai tăi pentru că nu îi mai ai. Ce le-ai transmite dacă ai putea?

RADU PARASCHIVESCU: Mamei i-aș spune că îmi pare rău că nu mai pot să mănânc minciunele pentru că ea nu mai poate să le mai facă și pentru că eu am diabet, iar tatei i-aș spune că Rapid și Poli sunt echipe înfrățite. Că el a fost rapidist și eu țin cu Poli. Și că nu suntem numai tată și fiu, suntem și frați.

Înainte să ajung la întâlnirea cu tine, cineva cu care discutam m-a întrebat cum de nu obosești. Ai multe apariții. Cât de mult îl ajută pe scriitor notorietatea mediatică?

RADU PARASCHIVESCU: Notorietatea mediatică este utilă. Și cine spune „vai, nu-mi trebuie așa ceva” e de felicitat că poate și fără sau e de condamnat pentru că e ipocrit. Eu nu sunt nici ipocrit și nu vreau să mă falsific. Există un consum enorm de timp și energie și există un stres al apariției la tv și radio, dar mă ajută. Probabil că astfel se creează și un curent de simpatie care se tranferă dintre persoană spre cărți. „Ia să-i cumpăr și eu cartea, că m-am întâlnit aseara cu el, pare un tip ok!”, am întâlnit asemenea cazuri. Notorietatea mediatică este bună, după părerea mea. Totul este să nu o folosești drept muniție unică. Adică să nu te culci pe urechea notorietății și să scazi nivelul. Să scrii mai puțin concentrat pentru că vei vinde oricum. Vânzările înseamnă succes și bani. Dacă îți faci calcule de genul acesta, ai numai de pierdut.

Mi-ai spus că rolul mass-mediei nu este să educe. Așa este. Dar cândva, îndeplinea și o bucățică din acest rol. Ce s-a schimbat între timp?

RADU PARASCHIVESCU: S-ar putea să scandalizez, dar da, mass media nu trebuie să educe. Mass media trebuie să informeze. Ah, că există un post public de radio și televiziune care ar trebui să aibă și o componentă educațională, ok. Dar e postul public. În rest, televiziunile și radiourile private sunt centre de profit. Patronul cere radament pecuniar. Nu cere educație. Dacă întâmplător îl și educă pe consumator, îi deschide pofta de citit, cu atât mai bine. Dar asta nu e o cerință, nu e un deziderat. Poate să apară sau nu. Totul întâmplător. Există școala în continuare, care trebuie să asigure educația. Există anturajul. Există exemplul familiei, câtă vreme el este relevant. Eu nu cred că aceste forme mediatice trebuie să se ocupe de educație. De educație trebuie să se ocupe școala, părinții și acei prieteni care au chemare spre așa ceva, chemare spre carte și o minimă îndrituire spre așa ceva, pedagogică nesofisticată și deloc pragmatică.

Totuși, suntem la FILIT, vedem mulți tineri. Ei citesc, că doar nu or fi toți aduși aproape forțat. Care e metoda prin care putem să-i facem să înceapă să îndrăgească să citească?

RADU PARASCHIVESCU: Educația înspre citit nu se face de la catedră. Se face altfel, spunându-i copilului cât mai prietenos posibil că o carte este un prieten și o agenție de turism, cu ajutorul căreia poate să descopere lumea. Chiar și așa, nu garantez că asta este rețeta, dar este cea pe care i-o poți descrie unui copil ca să îl faci măcar să îndrăgească cartea.

Ce înseamnă să fii un scriitor de succes în România, în cifre?

RADU PARASCHIVESCU: Depinde de editură, de editor. Pornim de la ideea că autorul este foarte bun și cartea este foarte bună. Dar există edituri unde, un tiraj vândut de 3- 4000 de exemplare reprezintă o ispravă. Cum, de altfel, există edituri unde 5- 6000 de exemplare vândute s-ar putea să însemne ceva mediocru. Nu știu cum e la alte edituri. La noi există și scriitori așa-numiți neocanonici, care vând bine. E cazul Cărtărescu, care iese din contur. Când scoate el o carte, statisticile de la Humanitas devin relevante de la locul doi în jos… dar autori ca Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Tatiana Niculescu și cu mine să zicem, sunt autori care vând bine. Bine însemnând între 10-12 000 și 50 000 de exemplare. Am vândut „Ghidul Nesimțitului” în 70 000 de exemplare, fără să mă fi gândit vreodată la așa ceva.

Se trăiește doar din scris la noi în țară?

RADU PARASCHIVESCU: Meseria de full-time writer există în Occident, nu în România, unde trebuie să mai faci și altceva. Pentru că trăind doar din vânzarea de carte, în România trăiești prost. Poate decent din când în când. Majoritatea scriitorilor, inclusiv cei de succes, mai fac și altceva pe lângă scris- au o catedră universitară, colaborări în presă. Nu știu dacă sunt mai mult de două cazuri de scriitori de la noi care trăiesc exclusiv din scris. Dar nu trăiesc somptuos.

Ai amintit de „Ghidul nesimțitului”. Ba l-ai numit chiar accident, în deschiderea dialogului nostru. A fost mai degrabă curiozitatea unui titlu atractiv?

RADU PARASCHIVESCU: Una din explicații, da, asta e. I-a atras titlul. Titlul avea o alăturare de cuvinte care nu merg bine împreună de obicei. Nu trebuie să beneficiezi de o bibliografie explicită ca să fii nesimțit. Ești pur și simplu. Ori „Ghidul nesimțitului” pare ceva straniu și atrăgător. Că poți să ai ghidul viticultorului, dar nu atrage. Pe de altă parte, să nu uităm că a apărut în 2006, înainte de criză. Puterea de cumpărare era alta, forța de marketing a ziarelor era alta. Ziarele aveau secțiune culturală. Aparatul de marketing al editurii a funcționat foarte bine. Și toate lucrurile astea împreună cu titlul au produs curiozitate și interes. Asta e explicația mea. Dar eu vând, în medie, 10- 15000 exemplare dintr-o carte. Apoi se mai trage câte un tiraj. Asta înseamnă succes în vânzări.

„Am început să scriu din ambiție și orgoliu. E adevărat, mirajul acesta al meu de la traducere spre scris comportă o bună doză de orgoliu. Leii sunt orgolioși. Nu cred foarte mult în zodiac, dar m-am surprins în diferite etape. Cred că a fost ceva de genul ‹‹dar dacă aș încerca și eu să scriu?›› Poate iese bine, poate iese prost!”

Erai traducător, însă ambiția și orgoliul au fost cele care te-au împins să scrii. Și a ieșit prost la început…

RADU PARASCHIVESCU: Debutul a ieșit foarte prost. Mai prost decât m-aș fi așteptat. Am găsit și explicația. Am vrut să epatez. Am vrut să mulțumesc pe toată lumea, ca publicul să caște ochii și să spună că „ăsta rescrie literatura, e un autor etern”. Și a ieșit ceva asfixiant de prost, mult prea lung. Fără sare, fără piper. E o carte pe care mi-am dorit foarte mult să o public pentru că am făcut opt ani de anticameră la edituri, de așteptare. Asta după anii ’90, nu înainte. Și m-am cramponat de cartea asta și nu am renunțat la gândul de a o publica. După am luat-o la recitit și mi-am dat seama că e proastă.

Ai spus chiar că niciodată nu te-ai fi gândit că tu ai să ajungi să scrii…

RADU PARASCHIVESCU: Da, așa e. Nu m-am gândit niciodată. Eu am scris o poezie primitivă și proastă pentru că m-a obligat învățătoarea să scriu o poezie de 8 martie, în care să arăt că o iubesc pe mama. Am scris ceva la extrema kitch-ului, la care mama a plâns, desigur, că venea de la puiul ei. I se părea cea mai mare capodoperă a literaturii române. Dar nu m-aș fi gândit

Eșec și când erai mic, eșec și mai târziu. Ambele în materie de scriitură. Chiar și așa, nu te-ai lăsat. Cum de ai continuat?

RADU PARASCHIVESCU: Dublu eșec a fost chiar. Că și ca traducător am debutat cu un eșec. Nu din vina mea, ci din vina editorului care a masacrat cartea ca apariție editorială. Eu nici nu prea știu să fac altceva, sincer. Sunt un monument de lipsă de tehnică, de îndemânare. Ori mie, latura filologică mi s-a apărut mult mai apropiată de suflet, de latura mea, de sensibilitatea, de felul meu de a vedea lumea. Și atunci mi-am spus că dacă și la săritura în lungime ai dreptul la șase încercări, la înălțime ai trei încercări, de ce nu aș avea și eu dreptul la a doua șansă? Mi-am zis hai să vedem, hai să nu mai încercăm să impresionăm pe toată lumea, hai să scriem în ritmul nostru, în grila noastră stilistică, în modul nostru convenabil de a ne raporta la lume, fără mari ambiții literare. Și continuarea a fost mult mai bună. Mai proastă nici n-avea cum să fie.

Frumoasă paralela cu sportul. Te știm un pasionat de sport, cu apariții în emisiuni de specialitate. Sportul e simplă pasiune sau ai și practicat vreun sport?

RADU PARASCHIVESCU: Am și practicat. Nu de performanță, deși am jucat în cadru organizat pe la vreo două echipe de fotbal. Dar jucam tenis, baschet, îmi plăcea foarte mult. Am rămas un fan al sportului. Era o bucurie de vacanță. Acolo, la Lugoj, pe gârlă, băteam mingea ore întregi pe zi și a început să îmi placă. Am avut această dorință de a scrie în presa sportivă. Un concurs de împrejurări fericit m-a făcut să intru în atenția unui ziar de sport. Și odată intrat, am scris ani de zile la acel ziar. Pe urmă, la alt ziar. Apoi am fost invitat la o emisiune, în urmă cu vreo 18 ani, să discut ceva. Moderatorul a constatat că nu bat câmpii și că vorbesc chiar bine. M-a mai chemat și a doua oară, și a treia oară și a patra oară deja mi s-a oferit un contract. Prin urmare, o plăcere din copilărie a devenit hobby, iar hobby-ul a devenit la un moment dat sursă de venit și ocupație colaterală.

„De scris mă simt cel mai apropiat. Chit că a pornit dintr-o ambiție. Mă simțeam aproape la fel de legat și de traduceri. Nu mai traduc, din motive ce au de-a face cu onorariile mizerabile. Așa că punându-le în balanță și privindu-le atent, cred că scrisul este la ora asta lucrul care contează cel mai mult. Scrisul nu înseamnă trăit doar în zona scrisului.”

Ai ales Humanitas într-un moment în care ți s-a propus și un proiect bănos. Așa cum ai mai zis, atunci chiar nu stăteai deloc bine cu banii. Practic, ai refuzat banii. A fost vreo clipă în care ai simțit că nu a fost decizia corectă?

RADU PARASCHIVESCU: Niciodată! Din secunda în care am ales, am știut că am făcut opțiunea corectă, chiar dacă da, eu stăteam foarte prost cu banii. Rar trecea o lună în care eu nu îmi amanetam inelul ca să am cu ce să plătesc întreținerea și să iau pâine. Știu că pare neverosimil. Eu acum sunt un om împlinit, se plimbă prin lume, dar atunci…

Cum ai depășit acele momente, mai ales că astăzi sunt atât de mulți oameni aflați în pragul depresiei, care nu găsesc acea putere de a merge mai departe?

RADU PARASCHIVESCU: E simplu, nu am avut încotro. Aveam de ales între a lua bani mulți de la o companie americană, unde trebuia să coordonez un departament pe niște traduceri ce țineau de administrația publică- un domeniu rigid- și a merge la Humanitas, pe un salariu mult mai mic decât ce îmi ofereau americanii, dar mai mare decât ce aveam eu atunci. Și am stat și m-am gândit, m-am sfătuit cu soția mea de atunci. Ea mi-a zis să fac ce simt, ce cred eu că m-ar ajuta, fără să mă gândesc la bani. Nu știam ce va fi, dar mă gândeam că poate fi ceva frumos. Și dimineața am spus „eu mă duc la Humanitas!”. Că s-a întâmplat ceva, nu știu. Că m-a iubit Doamne-Doamne, sigur și asta. Dar câteva luni mai târziu, americanii au închis, cei cu grantul acela mare de 35 de milioane de dolari au plecat. Iar eu, în primele zile la Humanitas, i-am văzut intrând și ieșind de la Humanitas pe Neagu Djuvara, Patapievici, Blandiana, Andrei Pleșu, pe Cărtărescu. Asta era populația care intra pe ușă la Humanitas.

„Dacă mi-ar fi spus cineva că eu voi ajunge să fiu autor Humanitas, că voi publica doar la Humanitas, când o să vreau eu și ce vreau eu, sigur l-aș fi trimis repede la un control medical. Dar uite că după ani, s-a întâmplat fix lucrul acesta. Profesional, a fost de departe cea mai bună alegere din viața mea, o alegere care oferă dividende și acum.”

Se spune că un artist devine mai profitabil după ce moare. De ce nu ne îngrijim de ei în timpul vieții?

RADU PARASCHIVESCU: Da, bine, noi avem și modelele mari, care erau săraci în timpul vieții. Dar avem și exemple ca Neagu Djuvara care a vândut foarte bine și înainte să nu mai fie și vinde bine și în continuare. La mine se va termina. Nu mă va mai vedea nimeni la tv, nu mă va mai auzi la radio. „Protezele” astea mediatice de care mă folosesc acum, ca scriitor, nu vor mai exista. Sper că nu vor exista medalioane comemorative. Bănuiesc că acum e momentul de detentă. De 15 ani încoace și să fie încă pe atât măcar.

Ai spus că te sperie moartea, dar te-ai gândit cum ai vrea să rămâi în amintirea oamenilor?

RADU PARASCHIVESCU: Ca un om vesel, parolist, inconstant sentimental, dar un om cu onoare. Așa cum mi-am fixat deviza de viață- onoare și umor.

Și dacă ai fi o carte, ce titlu ar avea?

RADU PARASCHIVESCU: Titlul e tot unul cu epitaful pe care am promis că îl scriu singur- „Aici zace un atlet al superficialului”.

De ce al superficialului?

RADU PARASCHIVESCU: Pentru că nu mă consider profund. Am profunzimi sentimentale, dar cred despre mine că nu merg întotdeauna la esență. Meșteșugul meu ăsta e. Nu mă consider un ins atât de profund cum mă consideră alții. Cred că sunt un virtuos al superficialului.

„Eu nu aș funcționa în altă parte decât în România. Pot funcționa în alte țări ale lumii doar ca turist. Mie îmi place aici. România e un subiect enorm de a scrie biblioteci întregi. E o țară savuroasă, pitorească, cu multe de oferit. Nu m-aș simți împlinit în altă țară. Mai ales că am și meseria asta. Că dacă aș fi bancher, s-ar putea să mă obișnuiesc în Elveția. Dar fiind scriitor, pe mine, România mă hrănește. Și poate într-o măsură mică o hrănesc și eu pe ea, prin publicul pe care îl am.”

sursa foto: pagina de Facebook a lui Radu Paraschivescu