O experiență total neașteptată, dar care mi-a dat o energie fantastică! A fost suficient să mi se spună „noi ne-am gândit să te invităm cu noi în drumeție, în zona Bicaz, pentru că ai venit și ne-ai oferit toate informațiile astea despre cum se face o revistă!”. Am spus da pe loc. Activitatea a avut loc în cadrul proiectului Școala Altfel.

                                    Nu mai știam de vreo 15 ani ce înseamnă să mergi într-o excursie cu un grup de școlari, de pe vremea în care sor-mea era învățătoare, încă era acasă, în România, și mai făcea ieșiri cu elevii ei. Ba chiar i-am ținut și eu locul de vreo câteva ori, când n-a putut să ajungă din cauza unor probleme. E drept, au fost câteva zile, dar și aia a fost o experiență.  M-am gândit că va fi distractiv și de data asta. Ba chiar că  vom avea timp berechet să mai vorbim de câte un articol pentru revista lor. Doar era Școala Altfel

ATMOSFERA DUBIOS DE LINIȘTITĂ DE PE DRUM

                               Dimineață. Ora 7.45. Evident că am întârziat. „Mai vii cu noi?”, m-a sunat Ana, învățătoarea. „Eh, Doamne! Cum să nu vin? Da, caut loc de parcare și ajung imediat!”. De fapt, ora de plecare era 7.30. Eu am înțeles 7.45.

                               Când am intrat în microbuz, copiii au început să își manifeste bucuria. „Uraaaaa, stai cu noi!”, mi-au zis. Vă jur că mă gândesc serios să îi văd mai des. Plecăm. Pe drum, copiii aveau tot felul de activități. O fetiță citea. Un băiat scria. Alți doi jucau șah. O altă fetiță asculta muzică și răsfoia ceva. În spatele meu, învățătoarea aproape că ținea o lecție de psihologie cu un copil. Pesemne că nu se mai înțelege la fel de bine cu colegul care îi era bun prieten. N-am tras cu urechea decât foarte puțin. Oricum, atmosferă liniștită. Recunosc, nu mă așteptam. Poate era și din cauză că „doamna” era în acest microbuz. Că-n celălalt, n-a fost chiar așa liniște.

                              Ajungem la locație. Începem să urcăm. Fiecărui adult din grup îi sunt repartizați în grijă câte 4 copii. „Avem grijă de noi în primul rând, dar și de cel de lângă noi!”, se aude. Pornim. Nici bine nu urcăm că se aude un mare <STOP!>. Stăm. După nici un minut, alt . Și așa am ținut-o până sus. Eram în față, nu știu ce se întâmpla în spate, de era atâta nevoie să ne oprim din 5 în 5 minute.

PEȘTERA MUNTICELU

Ajungem la peșteră.

Eu, până să ajung la Peștera Cetății din Râșnov, anul trecut, am avut o singură amintire cu peștera. Dintr-o excursie din liceu. Nu, nu cu Școala Altfel, că pe vremea mea nu era Școala Altfel. Atunci când mi-am spus că nu mai calc în peșteri. Asta pentru că am ajuns atunci în nu știu ce peșteră pliiiină de lilieci, în care am alunecat puțin și într-o baltă și m-am ridicat de teamă că mă atacă liliecii. Eh, eu de atunci am zis că-n peșteri să între cine-o vrea…

                              Peștera Munticelu nu e joasă. Adică nu mergi în mersul piticului. A fost descoperită întâmplător. Și oamenii sunt atât de nesimțiți, încât au început să vină în peșteră ca să ardă cauciucuri. Ghidul a fost tare simpatic. Ne-a răspuns la toate întrebările. Mai ales la cele ale mele, referitoare la liliecii care „sigur nu ne atacă?”. Ne-a povestit despre fiecare formațiune. Nu e o peșteră amenajată, în sensul că nu e luminată. E mică. Dar interesant de observat ce a putut crea natura.

LECȚIA DE DIRIGENȚIE DE PE DRUM: CERUT SCUZE, LACRIMI, RÂSETE DIN NOU

                                Plecăm. Pornim spre microbuz. La un moment dat, ne oprim. Toți copiii stau jos, pe pajiște. În afară de grupul celor care trebuie să își ceară scuze pentru că nu au ascultat și, cine știe, poate chiar le-au perturbat excursia colegilor. O veritabilă lecție de dirigenție, predată în mijlocul naturii. Superb! Unii încep să plângă. Totuși, își dau seama că am greșit. Își cer iertare. Colegii îi îmbrățișează. Drept pedeapsă, „gălăgioșii” trebuie să cumpere câte ceva bun celorlalți colegi. Toți se conformează. Au greșit. Își dau seama de asta și de faptul că trebuie să plătească.

                                   În Cheile Bicazului, șoferul se comportă că un veritabil ghid și ne .au spune vreo două povesti despre aceste meleaguri. Oprim și la Lacul Roșu. E atât de multă liniște… pe lac, un el și o ea, într-o barcă, au o ședință foto. Copiii hrănesc rațele. Mai stăm un pic. Pornim spre Iași. La întoarcere, se joacă Fazan și câteva jocuri pe care nu le știu. Ajungem acasă pe la ora 21. O zi plină. O amintire nemaipomenită, pe care mi-au oferit-o în dar elevii clasei a IV-a B, de la Școala nr.15 „Ștefan Bârsănescu” și învățătoarea Ana Lazăr, fosta colegă de clasă, la Pedagogic, a surorii mele!

POVESTEA A ÎNCEPUT CU O ZI ÎNAINTE

                                 Povestea a început cu o zi înainte, când… elevii clasei a IV-a B, de la Școala nr.15 „Ștefan Bârsănescu” din Iași, m-au invitat să le explic în cadrul săptămmânii de Școala Altfel cam care-i treaba cu scrisul pentru că își doresc să facă o revistă. A rămas că vom face treaba asta împreună, că îi voi ajuta să aibă la final de an o altfel de amintire. Asta înseamnă că mă vor mai vedea. M-a bucurat invitația, așa cum mă bucură orice activitate în care sunt chemată să vorbesc despre scris, comunicare, marketing. Adică despre ce fac eu.

                              Și de această dată m-au uimit copiii. Când am făcut prezentările, am aflat că fac sport (baschet, fotbal, judo), citesc, cântă, iubesc animalele, gătesc, joacă șah, fac balet, merg în drumeții. Și că scriu. Da, au jurnale, fac povești pe tema unor subiecte despre care citesc în cărți sau realizează benzi desenate. Ah, și le place nelipsita matematică.

                                Aici, la capitolul matematică, văd că nu s-a prea schimbat școala față de cum era când eram și eu elevă de gimnaziu. Mai mereu erau înlocuite orele de sport cu… matematica. Mie nu mi-a folosit. Nu mai țin minte mai nimic din acele teoreme. Asta și pentru că am ales să fac filologie. Dar mi-a plăcut matematica. Până la acel 4 luat în clasa a 8-a, la geometrie, unde nu înțelegeam teorema celor trei perpendiculare. Și așa am ajuns la pregătire… nu de alta, dar aveam examenul de capacitate. La care am luat, dacă îmi amintesc bine, 9.40 la mate.

                                 Revenind în zilele noastre și la Școala ALTFEL, elevilor le-a plăcut să povestim. Le-a plăcut că am stabilit împreună rubrici. Le-a plăcut să afle detalii despre ce înseamnă un interviu sau un articol simplu și mai ales cum se face și cât de importantă este documentarea. Au fost întrebări și răspunsuri de ambele părți. A fost frumos. Le-au plăcut cele două ore petrecute împreună.

                               Observ că mulți dintre copiii de astăzi nu se sfiesc să vină să te îmbrățișeze, deși abia te-au cunoscut. E o schimbare față de anii în care eu eram elevă. Una în bine. Ce să zic… multumesc, Ana Lazăr, învățătoarea clasei, pentru că te-ai gândit la mine și m-ai invitat!

                                 Recunosc, m-am bucurat mult că sunt invitată la Școala 15. Asta pentru că, atunci când eram mică, mi-am dorit să învăț la Școala 15. Ba chiar am fost la un pas să mă transfer. Motivul era baschetul. Atunci, acolo chiar se punea accent pe baschet. Jucam meciuri în sala lor. Ne întâlneam în competițiile școlare. Carte oricum făceai oriunde. Pe atunci nu era așa mare bătălia pe școli în școala primară. Puțin conta unde ai făcut gimnaziul. Am rămas la Școala 3 „Alexandru Vlahuță”. Și n-a fost deloc rău. Și tot de Școala 15 e legată și amintirea anilor de practică pe care sor-mea i-a făcut în liceu, când era elevă a Liceului Pedagogic.