Când vine vorba despre termeni medicali, nici n-are sens să ne batem capul prea mult dacă nu suntem din domeniu. Un medic știe exact ce să facă pentru a ne fi bine. M-am convins de treaba asta încă o dată fiindcă am avut șansa să particip la un curs practic de chirurgie oculoplastică. Am fost printre medici, printre oftalmologi. Prilejul a fost RAO- Reuniunea Anuală a Oftalmologilor. Două zile în care am văzut ce înseamnă să faci proceduri de chirurgie oculoplastică pe cap de oaie și de vacă.
„Pacientul trebuie să înțeleagă atunci când zice chirurgie oculoplastică- pe de o parte, că aceasta se referă la recuperarea vederii, la anatomia pleoapelor, dar și la o calitate foarte bună a pacientului. Toată lumea se uită la ochi. Și dacă există o cicatrice tumorală, pe pacient îl afecteaza foarte mult.”, mi-a spus pe înțelesul meu doamna doctor Camelia Bogdănici, cea cu ajutorul căreia am putut asista la cursul de chirurgie oculoplastică.
Ca un om venit din exterior, să vezi pe viu cum s-ar zice toate procedurile nu-i tocmai ușor de digerat. Eram ca un intrus. Un intrus într-o lume a lor. Am căutat să înțeleg ce vedeam. Mi s-a explicat atunci când am pus întrebări. Dar recunosc că mi s-a și întors stomacul numai când am văzut acei ochi ai animalelor sacrificate. Erau de la un abator, n-au fost sacrificate exclusiv pentru aceste curs. Dar chiar și așa… erau bine învelite în hârtie și prinse cu bandă. Participanții la cursul de chirurgie oculoplastică au fost nevoiți la început să decupeze hârtia din jurul ochiului pe care trebuia făcută intervenția. Apoi, pas cu pas, s-a trecut la operația în sine. Ace, ață, foarfece, tot ce e nevoie ca atunci când operezi cu adevărat.
Ce m-a mirat a fost să aflu că astfel de cursuri de chirurgie oculoplastică, în țări precum SUA sau Elveția dacă am reținut bine, se fac pe cap de om. Anisia Alexa, doctorul care a ținut acest curs, a explicat că ea a avut șansa asta… sigur, mi-am ridicat un semn de întrebare cum de e posibil. Mi-a explicat că sunt state în care tu poți să decizi ce să faci după moarte cu întreg corpul, nu doar cu anumite organe. Așa că unii oameni decid din timpul vieții ca părți din corpul lor să fie folosite pentru medicină, dacă asta ajută la evoluție în domeniu. Inclusiv capul. Încă procesez informația chiar și acum…
Am văzut în ochii oftalmologilor multă pasiune. Dedicare. Chiar dacă era un curs practic, deci nu erau în sala de operație, lucrau ca și cum aveau omul în față. Precizie. La milimetru. Inedit pentru mine, simplu privitor. Erau veniți din toată țara. Foarte puțini din Iași. Așa a fost să fie. De aplicat, a putut aplica oricine.
Discutam la un moment dat cu unul dintre participanți cum poate să taie așa… „te obișnuiești, e munca noastră”, mi-a spus. A început apoi să-mi povestească cu atâta entuziasm despre întreaga procedură și mai ales despre chirurgie oculoplastică, încă am zis un simplu „aha”, fără să înțeleg prea bine cum e posibil.
De fapt, am înțeles. De fapt, mi-am amintit că medicina chiar nu e pentru oricine. Că ai în mâini o responsabilitate imensă. Ca medic, pregătirea e toată viața. Nu ai făcut facultatea și gata. Nu contează că ai o zi proastă dacă tu trebuie să intri să operezi. Nu contează că ți se termină garda dacă îți vine pacientul în urgențe și imediat trebuie să intervii.
Am urmărit inclusiv slide-urile care curgeau în cascadă ca prezentare. N-am notat mai nimic pentru că n-avea sens. Nu-mi folosește la nimic să știu noțiuni și teorie. În caz de nevoie, la medic ajung.
Ce putem ști de fapt noi, pacienții, e ceea ce mi-a zis dna. profesor doctor Camelia Bogdănici. Și anume: că ar trebui să știm că există mai multe tipuri de chirurgii prin care ne putem rezolva problemele pleoapelor. Că metoda cea mai bună de intervenție se alege în funcție de aspectul plăgii și inclusiv mecanismul prin care s-a produs aceasta, de cum arată pleoapele și de vârsta pacientului.
„Un om normal trebuie să înțeleagă că atunci când vede o formațiune sau anomalie mică la nivelul pleoapei- chiar un ulcior, să vină la medic. Dacă lăsăm formațiunea să crească, atunci este mult mai greu se recuperat din pleoapă. Dacă la un copil, pleaoapa e căzută, să nu stăm până la 4-5 ani. Deja e bătrân atunci. Activitatea vizuală se dezvoltă până în 5 ani… și chiar dacă e un ochi normal, dacă pleoape este căzută, deja nu e ok. Noi vedem cu creierul, informația trebuie să ajungă la creier. Și ca acesta să funcționeze, are nevoie de doi ochi.”, mi-a explicat doamna doctor Camelia Bogdănici.
