În fața unei lucrări semnate de Constantin Brâncuși te oprești. Tragi aer adânc în piept. Privești cu inima, nu doar cu ochii.
Simțeam cum pulsul crește. Eram față în față cu nemurirea. Căci prin opera lăsată, inegalabilul Brâncuși e nemuritor. E definiția infinitului. Atemporal. Și fără granițe.
Îmi amintesc când am văzut prima dată o lucrare de-a sa. Eram la Strasbourg, pe holurile unei instituții europene. De jur împrejurul sălii în care aveau loc adunările erau opere de-ale lui Brâncuși. Sunt mai bine de zece ani de atunci…
Constantin Brâncuși a ajuns pentru prima dată la Iași. Cu „Cap de copil”, o lucrare din 1906, turnată în bronz la Paris.
Nu mi s-au tăiat picioarele în fața lucrării, așa cum am simțit când m-am aflat în fața Columnei lui Traian, dar am oftat… mi-am ascultat inima. Am simțit în profunzime mesajul pe care ochii copilului arătau suferință și cereu afecțiune. Ochi fără vedere, dar atât de expresivi.
Câteva minute în fața unei capodopere sunt insuficiente pentru a te transpune în sufletul artistului. Dar poți vibra. Te conectezi cu momentul.
Privești lung. Privești atent. E mai mult decât un „Cap de copil”. Stai de vorbă cu Brâncuși…
„Oare ce era în sufletul lui când a văzut acel copil orb?”, îmi trece prin minte. Empatie e cu siguranță răspunsul. Fiindcă l-a surprins întocmai.
Oare s-a gândit vreo clipă acel copil că e inspirație pentru cel care avea să devină o legendă a sculpturii? Dar oare cum și-l imagina el pe Brâncuși? Ce-și spuneau în zilele în care era în atelierul său?
Sunt întrebări la care n-am un răspuns direct. Dar mi-l pot imagina…
De altfel, arta e un îndemn la meditație. La întrebări și răspunsuri. La a vedea dincolo de ceea ce ni se arată.
Brâncuși e oaspete la Iași până duminică 24 mai, la Palatul Culturii. Ieșenii au la dispoziție numai o săptămână pentru a admira „Cap de copil”. E o șansă unică.
E foarte probabil ca atunci când părăsești încăperea în care este expusă lucrarea să te întrebi „atât?”. Pe bună dreptate… opera lui Brâncuși e atât de profundă, încât ți-ai mai dori să stai. Să admiri. Să-ți bucuri sufletul.
E greu să-ți iei rămas bun de la „Cap de copil”… iar în timp ce te îndrepți spre ușa de ieșire, faci o incursiune în viața lui privată. Ai șansa să citești scrisoarea trimisă muzei sale, Florence Meyer. Scrisul aproape indescifrabil e ca un cod înțeles doar de cei doi îndrăgostiți. Brâncuși spunea că e o obosit… o fi fost de-atâta dor, de așteptare, de iubire. Dar poate tocmai osteneala asta mărturisită, cu rădăcini în adâncul sufletului său, i-a folosit în actul de creație.
