Dacă ar fi să i se acorde un premiu, dincolo de performanțele antreprenoriale despre care vorbesc cifrele, cu siguranță, acela ar fi pentru manifestul împotriva ultimilor treizeci de ani de „somn” al unei nații care acceptă și girează cu mult prea mare ușurință guvernări deseori nedemne. Cu toate astea, Ștefan Mandachi, din postura unui anomin în materie de spirit civic la nivel național, a reușit să-i unească pe români prin acel „Șî eu!”, un strigăt unitar și autentic românesc care, preț de 15 minute, a făcut România să se oprească din orice ar fi făcut la ora 15, pe 15 martie 2019. Acel strigăt, după cum chiar el spune, a fost ecoul unor frustrări acumulate în ani de zile, „mut” până pe 15 martie din cauza unei doze de lașitate pe care și-o asumă, ecou care a strâns o emulație la care nici Ștefan nu s-a așteptat. Manifestul #Șîeu vorbește despre pericolul la care zilnic suntem supuși pe șoselele țării, dar substratul poate merge și mai departe, fiind răbufnirea unei saturații la care mulți români au ajuns din prea multă răbdare arătată clasei politice. Și totuși, cu la fel de mult entuziasm, s-a stins „revolta” în masă a sutelor de mii de români care au stat pe loc 15 minute, un timp prea scurt pentru o Românie amorțită. Pentru Ștefan Mandachi, preambulul manifestului a fost „România vrea autostrăzi” din 2018, și a însemnat milioane de printuri care au rulat în fast-food-urile Spartan din țară, lanț de restaurante pe care îl conduce- „doar fratele meu și echipa știau despre ce avea să fie clipul, despre întreg manifestul. Tatăl meu a zis că sunt nebun în momentul în care a aflat ce vreau să fac, însă mama, dacă ar mai fi trăit azi, sigur ar fi spus ‹‹șî eu!››”. Nu s-a așteptat să fie contactat de careva din politică pentru că nu aveau obligația să o facă, spune Ștefan, dar nici n-au reacționat la manifestul datorat românilor care i-au îmbrățișat ideea. De la acel 15 martie și până acum nu s-a schimbat mai nimic, scuza autorităților fiind Masterplanul despre care se tot vorbește, însă Ștefan Mandachi a mers mai departe și are câteva luni bune de când lucrează la filmul care arată partea sumbră a lipsei unei infrastructuri dezvoltate de la noi din țară, un film bazat pe mărturiile celor care au scăpat cu viață din accidente rutiere, dar și ale urmașilor celor care au pierit pe șosele nevinovați, de cele mai multe ori.

„Toți ar trebui să continuăm prin acte mici de curaj. Să facem ceva mic, o idee. În câteva luni nu s-a schimbat nimic. Dacă stăm să ne gândim că plătim taxe și impozite la stat și există o datorie a altora de a face, n-o să facem nimic. Dacă pleci de la raționamentul că nu se schimbă nimic, atunci chiar nu o să se întâmple nimic. Pentru că așa suntem noi, niște adormiți. Sau adormim repede.”

                      Avocat de profesie, Ștefan Mandachi s-a suspendat din Baroul Suceava și s-a dedicat mediului de afaceri, în pofida încercărilor părinților de a-l face să se răzgândească, antreprenori fiind. A ales rețeta restaurantului grecesc după o vacanță petrecută în Grecia, acolo unde văzuse imaginea „light” a ceea ce și-ar fi dorit pentru el, iar după ce s-a întors din SUA, în 2011, avea deja și conceptul conturat. Primul restaurant a fost deschis în 2012, iar numele „SPARTAN” e echivalentul caracterului puternic și neastâmpărat care-l definește dintotdeauna, dar mai ales din acea perioadă în care, în interiorul lui ducea o luptă între faptul că era avocat, dar își dorea altceva. Ștefan citea mult despre oameni de succes, pereții îi erau plini cu articole din reviste de business chiar în perioada în care trebuia să intre în instanță și să apere cauze minore. A stat și s-a gândit că își dorește o altfel de viață, iar ca avocat, nu simțea că poate atinge acel stil și nivel de trai la care aspira. 

„Eu cred că mi se cuvine totul. Tuturor ni se cuvine totul. Nu aveam mentori… Eu aveam nevoie de exemple, de modele mult mai puternice. Vedeai tot felul de miliardari și te întrebai ce au ei în plus față de tine. Și acum e o provocare pentru mine cu ce fac de acum înainte pentru că eu mi-am delegat atribuțiile.”, mărturisește Ștefan Mandachi, care-și amintește că primul caz de care s-a ocupat ca avocat a fost o tâlhărie.

 

                      Acea dorință de „altceva” e și azi în Ștefan, doar că o denumește „vocație”, iar descoperirea vocației pentru fiecare dintre noi a devenit o altă cauză promovată de el. Recunoaște că e un om care vrea să-și descopere vocația și să trăiască în acord cu vocația pe care și-a descoperit-o, iar pentru Ștefan, vocația e filmul, doar că n-are curaj încă să lase pe deplin în mâinile altcuiva toate afacerile, iar el să facă doar ceea ce-i este pe placul sufletului- film. În cinematografie, domeniu pe care l-a aprofundat în SUA, în 2016, într-o perioadă în care avea deja lanțul de restaurante și un hotel în construcție- actualul Mandachi Hotel& SPA, Ștefan a fost nominalizat și chiar premiat pentru scurtmetrajul „Little truth”, însă, din lăcomie și lașitate- spune el- a revenit acasă, în lumea sa. „Little truth” a fost apreciat pentru că tratează o realitate a zilelor noastre- ipocrizia dintr-un cuplu în care el, italian, ea- nemțoaică, s-au întâlnit în America și sunt împreună de un an de zile. Se întâlnesc într-un restaurant, iar aici începe lupta de orgolii, așa cum poate deseori se întâmplă și în viața de zi cu zi, când totul e ipocrizie. Și spunem ipocrizie pentru că sunt prea puțini cei care au curajul să își asume și partea mai puțin plăcută a caracterului nostru, care subliniază o oarecare dependență de control.

„Mi-e teamă să nu mor un ratat vocațional. Adică dacă mor, măcar să spun că am făcut ce mi-a plăcut. Eu nu vreau să mor cu ‹‹of›› în suflet. Am rămas cu semne de întrebare majore după ce n-a mai fost mama. Am învățat că trebuie să lupți până în ultima clipă a vieții, așa cum a luptat ea, i-a fost extrem de greu, cumplit. Toată viața m-am temut să nu moară mama. Până nu a venit doctorul să îmi spună ‹‹condoleanțe››, nu am crezut că va muri. Până în ultima clipă i-am zis să fie supraom. Trebuie să trăiești viața visurilor tale, să nu iei viața în glumă. E lecția pe care Dumnezeu mi-a dat-o cu mama: că trebuie să trăiesc în acord cu ceea ce vrea sufletul meu. Eu am o obsesie- orice om care își găsește vocația trebuie să picure și un pic de antreprenoriat pentru a face din asta o posibilitate de a trăi.”

 

                     Ștefan Mandachi încă își divinizează mama, chiar dacă la finalul lunii septembrie a împlinit un an de când a murit. N-a acceptat nici acum faptul că nu mai e, își face reproșuri că n-a stat mai mult cu ea, iar Fundația Jeni Mandachi e maniera prin care a ales să păstreze vie amintirea lui „tanti Jeni”, femeia care i-a cucerit pe suceveni prin vitalitatea care o caracteriza și felul ei de a fi- mereu bună și gata să ajute pe oricine. „Mama ar fi mândră de mine, sunt sigur!”, spune Ștefan, moment în care i se citește în ochi că în gând îi vin brusc amintiri care-l fac mereu să se întrebe de ce ea, de ce așa devreme, de ce i-au mai trebuit afaceri când avea totul și lista poate continua… Jeni Mandachi a iubit mult animalele, mai ales câinii. Mașina sa era mereu plină cu mâncare pentru câini, îi hrănea pe toți. Dar avea un câine preferat, Roșchi, pe care l-a iubit cel mai mult, un câine comunitar de prin împrejurimile mall-ului. E în curte la Ștefan azi. I l-a adus cineva acasă, iar fix în perioada în care filma clipul pe #șîeu, Roșchi a sărit gardul și a fugit. Toată lumea a fost în alertă pentru a-l găsi, dar întâmplarea face că i-a sărit în fața farurilor fix lui, neașteptat, la vreo zece kilometri distanță de casă- „era câinele mamei și mă simțeam vinovat. Simt că mama trăiește prin câinele acesta pentru că o iubea foarte mult pe mama și mama pe el”.

„De maică-mea mi-e cel mai dor… mi-e dor de înnebunesc! Am fost mămos când eram mic, am fost mult plecat, nu aveam timp să mai trec pe la ea, să stau cu ea… asta regret azi.”

 

            Ștefan Mandachi e omul cu care poți povesti la nesfârșit fără să te plictisești, iar faptul că a ales să fie autentic îi atrage și mai mult simpatia oamenilor. N-are deloc răbdare, poate că acesta e cel mai mare defect al său, iar dacă e cineva pe care ar vrea să-l cunoască, acela e Tony Robbins. Dar n-are nicio îndoială că o va face și că va deveni prieten cu el. Charisma e moștenită de la tanti Jeni, iar de la tatăl său a luat încăpățânarea și simțul umorului. Mai în glumă, mai în serios, dacă ar avea o superputere, spune că ar face ca toți câinii să fie grăsuți, iar niciunui om să nu-i lipsească nimic. „Ah, și aș folosi superputerea pentru a-mi controla emoțiile”, ține să menționeze, deși nu știu dacă emoțiile sunt vreo vulnerabilitate pentru Ștefan. Spune lucrurilor pe nume, iar asta îl poate face arogant, însă a învățat să nu mai dea importanță vorbelor malițioase după ce a fost nevoit să răspundă mai ales celor care aveau de comentat la adresa manifestului. Nu înțelegea de ce oamenii se iau de familia lui și de ce spun neadevăruri, însă în momentul în care și-a dat seama că își pierdea energia cu un procent infim de „contestatari”, a început chiar să-i aprecieze în sens ironic. De crezul său s-au „atașat” mulți, inclusiv oameni politici care au văzut în Ștefan un capital de imagine, însă el a negat orice afiliere politică, inclusiv în momentul în care unii ar fi scris că și-a făcut partid. A riscat mult când a ieșit public. A riscat, mai ales, față de partenerii lui, care ar fi putut fi supuși la fel și fel de controale inopinate. Dar nu s-a întâmplat nimic în plus față de controalele obișnuite, iar Ștefan nu e genul de om ipocrit, care să nege adevăruri, când spune asta.

Alexandra Gugiuman, revista InSociety: Te-ai gândit vreo clipă la invidia și mai mare pe care o vor manifesta unii față de tine?

Ștefan Mandachi: Invidia pentru că nu le-a venit lor ideea, poate. Invidia apare la cei care nu și-au găsit vocația, cel mai probabil. Dacă și-ar fi găsit vocația, n-ar mai fi fost într-o stare de confuzie totală. E o oarecare frustrare pentru că oamenii nu au fost educați să-și descopere vocația, fac altceva decât ceea ce le-ar plăcea să facă și îi invidiază pe cei pe care îi văd că și-au descoperit vocația. Își oglindesc neputința. Și eu sunt invidios pe unii oameni, pe aceia care sunt mai evoluați, dar, în același timp, îi și admir. Invidia pe care o simte cel care vrea să se dezvolte (pozitivă) e diferită de invidia pe care o simte cel care se vede un ratat (invidia ticăloasă).

Că tot  ai amintit de atâtea ori în discuția noastră despre vocație, ce ne face să nu facem ceea ce ne place?

Ștefan Mandachi: Pentru că ne mințim și ne este frică de noi înșine.

Cum arată viața ta după lansarea manifestului #șîeu?

Ștefan Mandachi: Nu mai am aceeași viață pentru că acum mă recunosc oamenii, dau geamul de la mașină în jos, spun #șîeu, dar sunt oameni care mă validează și mă motivează să merg mai departe. Mai mulți oameni își pun nădejdea în mine.

Valul acesta de simpatie e doar aici, în Moldova, sau l-ai resimțit și în alte locuri din țară? Și chiar… dacă tot ai devenit, indirect, un reprezentant al românilor, n-ai lua deloc în calcul să faci politică?

Ștefan Mandachi: Nu, peste tot e același vibe. Un metru de autostradă… te apucă râsul-plânsul. Eu am zis că în viața mea nu voi face politică.

Oglinda… ce îți spune acum Ștefan, „cel din oglindă”?

Ștefan Mandachi: Sunt foarte mândru de mine. Mă uit fugitiv în oglindă, n-am timp. Sunt mereu pe fugă. Cea mai mare frustrare a vieții mele e că nu mă pot bucura de micile bucurii mai mult.

Ok, n-ai timp să te bucuri mai mult de micile bucurii, dar ce te relaxează?

Ștefan Mandachi: Am vrut să spun că să mă joc cu câinii și pisicile, dar mă simt vinovat pentru că nu le mai acord timp deloc în ultima vreme. Îmi place mult să fac spa, saună. Tânjesc după sentimentul de după sport, mai ales că în ultima vreme nu mai fac sport pentru că nu mai am timp. Toate acestea mă încarcă. E o provocare întrebarea asta pentru că îmi dau seama cât de puțin mă relaxez și mă încarc cu noi doze de adrenalina. Am încercat să meditez, dar nu îmi iese. Uite, îmi place să văd un film bun, dar mă încarcă, nu știu dacă mă relaxează. Mă relaxează să le vorbesc despre vocație și cum să-și descopere vocația, să creadă în aceasta. Nu știu, m-ai blocat cu întrebarea asta.

„Libertatea e un concept greoi. Există o diferență între libertate și puterea de  a fi liber, de a spune. Mulți ne dorim atâta putere să spunem că suntem liberi, dar noi nu suntem liberi. Libertatea e descoperirea vocației și trăirea vieții visurilor tale în acord cu vocația.”

Provii dintr-o familie de antreprenori, sigur ți s-a pus eticheta de „băiat de bani gata”…

Ștefan Mandachi: În liceu, am fost un întreținut. Asta e cea mai dură etichetare și eu am fost frustrat pentru că așa a fost să fie, n-am făcut nimic pentru a fi astfel…. Așa și în facultate. Părinții mei au fost oameni de afaceri care își doreau ca eu să nu fiu om de afaceri, și-ar fi dorit orice altceva. Mama, mai puțin. Mama m-a susținut mult mai mult pentru a face ceea ce mă face fericit. Am realizat că ai mei doreau, de fapt, un statut social pentru mine, să am, eventual, un birou de avocatură cu tot ce implică inclusiv ca personal angajat… Nu neg ajutorul părinților, aș fi ipocrit, dar chiar s-au împotrivit în dorința mea de a deveni antreprenor. Eu am renunțat la roba de avocat fără să le spun lor.

Faptul că te-ai lansat într-un business distinct față de cel al părinților n-a fost și un mod de a demonstra că poți de unul singur?

Ștefan Mandachi: Nu știu dacă asta mi-a fost motivația, pe mine mă inspiră oamenii bogați, oamenii inteligenți, bine pregătiți, care au curaj și nu se ascund în spatele fricilor. Cu ai mei, recunosc, când mi s-a urcat „înțelepciunea” la cap, am devenit arogant. Aveam oarecum și de ce… studiind tot ceea ce înseamnă marketing, strategii pe care le aplicam și care mă făceau să am succes, încercam să le spun și lor să aplice ceea ce eu descopeream. Și, evident, un părinte nu acceptă ușor sfaturi de la un copil. Și existau mici disensiuni la nivelul acesta. Dar se pare că eu aveam dreptate în zona antrepenorială pentru că am depășit de multă vreme cifra de afaceri a părinților mei. Acum regret acele discuții în contradictoriu.

Ești unul dintre marii francizori din țară. Ce înseamnă, de fapt, franciza SPARTAN? Ce-ar trebui să știe cineva interesat să devină francizat?

Ștefan Mandachi: Trebuie să aibă în vedere că vrea să se dezvolte într-un sistem antreprenorial. El nu se află  într-un raport de subordonare în franciză, e greșeala pe care mulți o cred. Are suport deplin, dar trebuie să se implice total pentru că suntem parteneri în mod egal. Eu vin cu un sistem înregistrat, vin cu proceduri și toate materiile prime care sunt înregistrate cu marca Spartan. Noi deținem mărci înregistrate și pe brand, și pe rețetare. Când încheiem un contract de franciză- să nu se înțelegă că francizatul ne este subordonat!-, oferim un manual de francizare de la A la Z, îi explicăm noului partener inclusiv cum să spele o roșie sau cum se taie carnea și cum se așează sosurile. Într-un fel, îl învățăm cum să fie antreprenor. Indiferent de franciză, dacă nu ești implicat totalmente în operațiunea restaurantului, nu ai să poți face nimic… Trebuie să dovedești că ai fost performant cu prima franciză dacă o vrei pe a doua. Am un partener căruia i-am francizat nouă locații și mai vrea să mai deschidă încă două. Îi dăm totul, dar e musai să fie și el implicat.

Ca noutate, ce a adus SPARTAN pe piață?

Ștefan Mandachi: În 2012, nimeni nu punea legume proaspete în sosuri, toți luau maioneză cu usturoi de la supermarket, pe când noi am venit cu această noutate. Apoi, după primele două locații deschise, știam că nu mă voi opri, așa că m-am dus la cea mai puternică fabrică din Europa, Univer, și le-am spus că eu vreau să îmi facă „private”, numai pentru mine. Am făcut un contract foarte riguros. Sosul se compune din baza creată de mine și legume proaspete. La Spartan, nu ai să mănânci un sos fără legume proaspete sau fără murături. Am umblat mult după mici secrete, rețete, după specialiști. A fost un întreg concept dezvoltat, nimic făcut peste noapte. Gândește-te că și acum, carnea e ținută în baiț din legume, lichid, pe când alții o țin în prafuri. Dar am venit cu alte elemente față de ceea ce era pe piața de specialitate la acel moment. Noi am venit inclusiv cu alte tipuri de carne: purceluș, vițel și berbecuț. Mulți au încercat să ne copieze, dar valoarea brandului e alta acum, se vede diferența, clientul simte.

Cum ai făcut primul milion de euro? Vedem doar partea frumoasă a poveștilor de succes… ce e în spate?

Ștefan Mandachi: Fără să-mi dau seama. Eu nu am simțit când am făcut primul milion. Eu am văzut cifrele la finalul anului și încercam să zic că nu sunt milionar. Am devenit mai atent la activul care produce pasivul. Munceam foarte mult, nici nu mi-am dat seama de câți bani produceam. Fugeam de eticheta de milionar. Da, ne dorim să ajungem milionari, iar când ajungi acolo, ai impresia că se va întâmpla ceva, dar nu… atât de mult muncești, încât n-ai timp să-ți dai seama de nimic. Munceam și 17 ore pe zi.

Cu experiența pe care ai acumulat-o până acum, dacă azi ai avea la dispoziție doar 10 000 euro, ce ai face cu ei, în ce ai investi?

Ștefan Mandachi: Aș încerca să ajung la măiestria celor 10 000 de ore din antreprenoriat și cu măiestria celor 10 000 de ore aș putea fi pregătit. M-aș educa, aș merge la conferințe, cursuri, seminarii. În primul rând, nu i-aș investi pe toți deodată, ci treptat. După ce mi-aș pune un minim din care să trăiesc, până nu aș acumula 1000 de ore de studiu (de citit, de a cunoaște acei piloni ai afacerii- vânzări, management, produs și marketing). Probabil, 9000 de euro i-aș investi în autoperfecționare și 1000 de euro în afacere.

„Nu cred că cineva se poate dezvolta fără cărți de dezvoltare personală, chiar dacă unele sunt exagerate, unele exclud practica și doar teoretizează. Pentru începători, sunt vitale.”

Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ai alege același drum?

Ștefan Mandachi: N-aș mai face facultatea sub nicio formă și aș face totul autodidact, aș apela la mentorii care mă pot ajuta. Efectiv uiți ceea ce înveți în școală… de ce nu avem în școală descoperirea vocației? Vreau să descopăr ceea ce îmi place și apoi lasă-mă să învăț acel lucru.

Dar dacă ai fi în situația de a pierde totul, ce ai face?

Ștefan Mandachi: Aș înregistra un concept nou pe care aș încerca să îl francizez. Dar acum aș putea vinde și expertiză și apoi, aș franciza sisteme, inclusiv sisteme de predare de leadership.

Când erai mic, ce visai să devii când vei fi mare?

Ștefan Mandachi: Prima dată voiam să devin karatist, eram fan Bruce Lee. Am făcut box, mai târziu. Am vrut să fiu fotbalist și am făcut vreo șapte ani de fotbal. După care, cât timp am făcut fotbal, cred că tânjeam mai mult după gloria fotbalistului decât după fotbal în sine. La un moment dat, am interacționat cu oameni cu bani din fotbal, aveam vreo zece ani pe atunci. Eu mă uitam la ce mașini au acei oameni. Tatăl meu avea o Dacie care prindea 160 km/h. Orice mașină care depășea viteza asta mi se părea ceva wow.

Să-nțeleg că ai fost pasionat de mașini de mic. Care a fost prima ta mașină?

Ștefan Mandachi: Oh, am fost înnebunit. Prima mașină a fost a bunicului, avea un VW Jetta. O mai luam când eram puștan și mă plimbam pe dealuri. Apoi, avea taică-miu un Ford Fiesta, cred că asta a fost prima mașină. Iar la 18 ani am primit cadou o mașină de la părinți, mașină pe care am vândut-o pentru că voiam să fac o construcție imobiliară, investiție care mi-a adus primul profit.

Dacă ar fi să oprești timpul, care ar fi momentul din viață pe care ai vrea să-l retrăiești?

Ștefan Mandachi: Aș vrea să fie mama în viață. Aș da totul să o știu în viață, dar nu se mai poate. Mi-a plăcut mult în America. Eram cel mai în vârstă din grupă, colegii aveau 24-25 de ani, eu aveam 30 de ani. Dar se uitau admirativ pentru că făceam ceva nu pentru validare, ci pentru mine.

Ce nu știm, totuși, despre tine? Deși, tare mi-e că „facem lumină” după acest interviu…

Ștefan Mandachi: Sunt destul de transparent și nu am lucruri de ascuns. În general, mi-am făcut publice pasiunile. Nu știu, poate  n-am spus niciodată că atunci când eram mici, am îngropat o pungă cu alice într-un loc, tatăl meu fiind militar, și îmi imaginam că o vom dezgropa când vom fi mari. Și am uitat de acea pungă… a fost în urmă cu vreo 30 de ani, nici nu mai știu locul în care am îngropat-o.

Care e cea mai de preț lecție pe care viața ți-a oferit-o până în prezent?

Ștefan Mandachi: Dacă te joci și tratezi viața în glumă, moartea stă la pândă.

Ce ți-ai mai putea dori, Ștefan?

Ștefan Mandachi: De dorit,destul de multe… să-mi pot aduce aportul prin ceea ce pot să fac. Vreau acum să fac un adăpost de câini, să ajut oameni…

„Pentru tot, mie îmi mulțumesc. Dacă nu eram eu alături de mine să mă forțez, să mă depășesc, să iau anumite decizii, nu le-aș fi luat. Încă sunt tânăr, încerc și eu să învăț ce trebuie să fac de acum înainte. Coleric fiind, iau deciziile sub impuls, dar încerc să le mai cântăresc, mai ales acolo unde nu mă pricep.”