Regăsirea sinelui, poate cea mai grea căutare din viață

Regăsirea sinelui, poate cea mai grea căutare din viață

Îmi amintesc cum, la un eveniment, ni s-a propus să facem un exercițiu de imaginație și să ne răspundem sincer la ceea ce ne dorim cel mai mult noi, oamenii, femei și bărbați deopotrivă. Nu știu câți s-ar fi gândit în acele secunde la liniște, însă acesta a fost răspunsul. Și nu-i nici pe departe vreun răspuns ipocrit, ci o realitate a zbuciumului nostru interior, de cele mai multe ori. Liniștea vine odată cu mulțumirea de noi înșine, deși am fi tentați să credem că liniștea noastră e dată de factori externi. Liniștea are o definiție proprie pentru fiecare dintre noi, tocmai aici e și fascinația de a fi diferiți ca indivizi. Iar totul pare un zbucium continuu până la liniște… Dar v-ați gândit că liniștea vine în momentul în care reușim să facem pace cu noi? Nu-i nevoie neapărat de terapie sau suferințe care să ne „oblige” la o introspecție sinceră, ci doar să fim pregătiți să facem asta. Dar, paradoxal, căutăm să ne descoperim chiar în momente critice, atunci când efectiv credem că pierdem până și ceea ce n-am avut… Și s-ar putea ca adevărurile ascunse în suflet să doară mai tare când le conștientizezi singur decât atunci când altcineva ți le spune ca supoziții…

            Până s-ajung să înțeleg cuvintele unui bun prieten, care, regăsindu-se, și-a dorit ca și eu să ajung în punctul pe care el l-a atins în urmă cu câțiva ani, mă gândeam că-mi vorbește din cărți. Până n-am simțit pe propria piele acele vorbe cu care-mi explica despre acea stare de bine inexplicabilă, au fost momente, recunosc, în care am spus „da, ai dreptate!”, doar pentru a-i da impresia că voi aplica. Dar degeaba. Degeaba până fix în punctul în care m-am aflat într-un impas, într-o suferință care mi-a deschis nu doar ochii, ci și inima. Iar când te operezi singur pe suflet, să vezi atunci nebunie… Azi, rememorând toată întâmplarea care m-a dat peste cap în urmă că vreo șapte luni, la care adaug și câteva probleme medicale de-atunci, care m-au făcut să prețuiesc și mai mult viața, mă amuz. Mă amuz de propria naivitate și de modul în care am lăsat ca alții să-mi murdărească sufletul, să mi-l zdrobească într-un fel inexplicabil. Dar, în același timp, nu doar mă amuz, ci mai și mulțumesc, conștientă fiind de faptul că n-aș fi ajuns să fac pace cu mine dacă n-aș fi trecut prin acele zile în care efectiv m-am simțit fără suflare. Atunci, cel mai util exercițiu mi-a fost discuția cu mine, cu pixul în mână și un caiet în față, pe care am așternut toate temerile, deranjurile, dorințele. Cu lacrimi în ochi aproape, am scris rânduri. Ca într-un jurnal atent păstrat, la care revin ori de câte ori mă frământă ceva. E oaza mea de liniște. Se spune că atunci când scrii, reții mai ușor… iar în fața unei coli albe, n-ar trebui să ne fie teamă să înșiruim gânduri lăuntrice…

            N-aș putea să exprim în cuvinte liniștea din suflet, dar mi-aș dori ca fiecare dintre noi să aibă curajul să se descopere cu adevărat. E prima dată când cuvintele mi se par inutile pentru că nu pot transmite acel sentiment de eliberare. Doar cei care au trecut prin acest proces de vindecare, căci despre vindecare e vorba, înțeleg ceea ce am povestit. Detaliile care ne aduc în starea în care avem tăria de a face pace cu noi sunt private, le ținem pentru noi și numai noi știm care a fost scânteia care a declanșat procesul de vindecare. Dar, odată atins, viața se simte alfel. Se trăiește cu adevărat. Fără temeri sau rețineri, fără ascunzișuri. E numai sinceritate. Atât în relația cu noi, cât și cu cei din jur. Pentru că de-abia în momentul în care ai trecut prin acest proces, nimic nu va mai fi văzut ca pierdere, ci doar „așa a fost să fie”. Și nu-i vorba de vreo nepăsare, ci devii creatorul propriului bine. Acceptarea a ceea ce vine în viața fiecăruia, oameni sau întâmplări, nu face altceva decât să creeze o stare de confort psihic, „un nivel periculos de libertate”. Ani la rând m-am lăsat afectată inclusiv de chestiuni care nu mă priveau. Acceptarea m-a făcut să înțeleg că oricât m-aș consuma, n-aș rezolva nimic. Că nu putem schimba gândiri opuse și nici n-ar fi bine să gândim că am putea face asta. Întreaga noastră existență este dată de crezuri și principii diferite. Ceea ce e bine sau important pentru mine nu trebuie să fie la fel și pentru tine. Ah, și când vom învăța că a da vina pe alții, înainte de a vedea dacă noi am făcut totul perfect, e iarăși o eroare. Un la îndemână, e drept. Poate că de-abia când vom ajunge să punem în practică ceea ce am zis mai sus, direcția vieții va fi alta…

            Fiecare își trage propriile concluzii. N-am enunțat nimic din teorie, căci nu am studii psihologice, sunt doar trăiri care, la mine, au funcționat. S-ar putea să fie fix răspunsurile pe care mulți dintre noi le-au tot căutat până acum…

sursa foto: https://quotefancy.com/quote/1384430/Paul-Ricoeur-I-find-myself-only-by-losing-myself