„L-aș întreba mai întâi dacă bea o bere!”, asta i-ar spune actorul Paul Ipate tatălui său dacă ar mai avea șansa asta. Apoi, i-ar mulțumi. Și ar începe să-i povestească multe. L-a pierdut când avea mare nevoie de el, de sfaturile sale, la numai 23 de ani. Purtăm un dialog care curge frumos… onest și cu nostalgii. Iar aceste nostalgii ies și mai bine la iveală atunci când îl întreb pe Paul Ipate ce titlu ar avea piesa de teatru care i-ar prezenta viața. Stă ceva timp pe gânduri până să răspundă, dar îmi spune. „Dor”, așa s-ar numi. Dor pentru că îi e dor de multe lucruri…

Chiar dacă teatrul nu-i era străin, că juca deja la Teatrul de Comedie de printr-a zecea, Paul Ipate a povestit de multe ori că primul gând i-a fost Academia de Poliție. Era acea perioadă în care se spunea des că actorul trăiește și moare sărac, iar el voia bani. Și nu erau doar banii în gând. Îi plăceau filmele și cărțile cu spioni. De altfel, dacă ar putea fi un spion, gândul îi fuge la un spion chipeș, inteligent și musai bun. Unul ca James Bond. Apoi, a văzut că tatăl său, militar fiind, își făcea treaba cu atâta dăruire, încât a crezut că-i va călca pe urme. Astea erau motivele pentru care se gândea la poliție. Numai că tatăl său i-a zis altceva. I-a zis că va veni o vreme în care latura spirituală va fi cel puțin la fel de importantă ca partea financiară, iar asta l-a făcut să-și schimbe opțiunea și să decidă să dea la teatru.

„Ce o fi fost în capul meu atunci, nici eu nu mai știu, dar îmi plăcea ce îmi povestea tata. El era un om care citea foarte mult, pasionat de istorie. Asociam cariera militară cu toate lucrurile astea și de asta îmi doream să îi calc pe urme, să ajung chiar mai sus. Dar a fost mai bine că am făcut alegerea cu teatrul. Cumva, viața m-a pus pe drumul acesta, nu a fost alegerea mea!”, povestește actorul Paul Ipate.

Simte scena cu toată ființa. Între teatru și film, Paul Ipate recunoaște că teatrul e mai multă emoție. O emoție pe care o trăiești imediat, cu oamenii în față. Nu că la film n-ar fi emoție, doar că acolo, procesul de producție nu aduce emoția instant. Trece o bucată de timp…

„La film, e un parcurs la care tu nu mai ai acces. Tu ți-ai făcut treaba și depinde de ceilalți oameni din echipa de filmare cum montează. Ceea ce e iarăși un lucru extrem de important. Dar la teatru ești de la început până la final acolo și ești responsabil în mod direct de ce faci. Ce primești de la public e, iarăși, răspunsul imediat. Dacă nu faci ceva bine, publicul simte.”, explică Paul Ipate.

Nu mai are superstiții înainte de a intra pe scenă. Doar că face altceva acum. De după cortină, stă cinci minute și privește și ascultă publicul. Practic, încearcă să se conecteze cu oamenii din sală și cu ce are de făcut. Ar încuraja oricând un tânăr să urmeze drumul acesta. Numai dacă simte cu adevărat că asta trebuie să facă, îi place, are pasiune și dăruire. De altfel, asta urmărește și la copiii lui, la ceea ce vor alege să facă atunci când vor fi mari. Indiferent de meserie, să o facă foarte bine și neapărat numai dacă le place.

„Actoria nu e o muncă ușoară, dar în timp o înveți. Un tânăr actor trebuie să aibă pasiune pentru teatru și să nu îi frică să muncească mult. Se muncește mult în teatru, ca în oricare alt domeniu. Cred extrem de tare în volumul de muncă! Chiar și atunci când crezi că ești pregătit, mai merge să mai muncești un pic. Și să ai capacitatea să te duci până în adâncul sufletului tău, să fii dispus să treci prin toate stările ca să-ți iasă un personaj!”

Dacă ar avea o superputere, ar călători în timp. Și în trecut, dar și în viitor. Pasionat de spioni fiind, spune mai în glumă- mai în serios, că mai bine că s-a făcut actor pentru că la cât de neatent e, sigur ar fi făcut vreo boacănă sau chiar mai multe dacă ar fi fost spion adevărat. E pasionat de călătorii, Italia fiind una dintre destinațiile preferate. Acolo s-a și căsătorit cu Cătălina, însă îmi spune că mai degrabă o întreb pe ea de ce a ales Italia pentru că el doar a zis ok. A mai amintit de Thailanda și Grecia. Se simte mai apropiat de vibe-ul oamenilor de acolo. Sunt mai sentimentali, colerici, gustă viața din plin.

Citește mult, dar „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski rămâne cartea sa preferată. A simțit cartea asta cu totul. N-are regrete când vine vorba despre roluri și nici nu tânjește după vreunul anume pentru că a trecut de acea perioadă în care își punea întrebări și se frământa chiar că de ce nu e așa cum crede el, însă mărturisește că ar vrea să-l interpreteze pe Rodion Raskolnikov din „Crimă și pedeapsă”. E un personaj amplu și complex de jucat pentru un actor.

„Sunt roluri pe care nu mai am cum să le fac din prisma vârstei. De exemplu, frumusețea rolului meu de debut a fost dată de vârsta pe care o aveam și un pic de candoare pe care nu o mai am, ea se pierde. Atunci eram fix personajul, un copil. Eu zic că ce e bun făcut, e bun făcut și nu trebuie să ne gândim ce-am fi putut să facem mai mult decât am făcut.”

Tată a doi copii, a unei fetițe și a unui băiat pe care Cătălina (Jojo) îl are dintr-o altă relație, Paul încearcă să fie un părinte cât se poate de bun. Nu știe dacă l-a schimbat cumva postura de tată, dar e convins că la nivel de responsabilitate, s-a produs ceva… e mult mai atent la nevoile lor, renunță la el pentru ei și tot așa. De altfel, chiar dacă programul e mereu încărcat atât pentru el, cât și pentru Cătălina, mereu își face timp pentru copii și caută să fie prezent în viața lor cât mai mult. Învață de la copiii săi și spune asta cu toată deschiderea și onestitatea. Și face asta pentru că nu vrea să-l piardă pe fiul său sau pe fiica sa doar pentru că s-ar încăpățâna să pară atotștiutor. Din contră, treaba asta îl apropie de ei.

„Dar eu de ce să-l pierd pe fiu-miu sau pe fiică-mea, în loc să mă adaptez și să îi întreb ce au nevoie, să le zic să mă învețe și pe mine. Eu îl întreb pe fiu-miu. <Mă, cum ai făcut asta? Arată-mi și mie cum faci.> Și-mi spune <Ce, nu știi?> Și-i zic că nu știu, că sunt prost, n-am timp să fiu la curent cu toate astea. Și îmi arată. Și atunci mă apropii de el.”, crede Paul Ipate.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Ce altceva ai mai învățat de la copii?

PAUL IPATE: Oh, păi… de la fiu-miu am învățat, că i-am și zis într-o zi că și eu învăț de la el. Și m-a întrebat „ce înveți tu de la mine?”. Și i-am explicat că în primul rând, m-a învățat să fiu tată. Că îl cresc de la doi ani și de aceea eu nu mai sunt străin cu Zora de toate lucrurile astea. Că el a fost primul meu copil. Și de la ei am mai învățat să fiu mai jucăuș, să fiu mai atent la detalii și la ce simt, să îi ascult mai mult. Nu știam să fac asta la început. Ei m-au învățat. Și nevastă-mea.

Au înclinație înspre latura asta artistică, i-ai îndruma în direcția asta? Că mulți artiști cu care am povestit mi-au spus că nu…

PAUL IPATE: Au amândoi. E totuși devreme, dar eu nu, n-am această chestiune. Nici eu, nici Cătălina. Avem doar o singură condiție- să îți placă. Nu face nimic din obligație. Dacă nu îți place, lasă-te. Dacă vrei să fii tâmplar, fii tâmplar. Dacă vrei actor, fii actor. Dacă vrei să fii doctor, fii doctor. Fă ce vrei tu. Amândurora le-am zis treaba asta. Numai că avem această condiție- e obligatoriu să-ți placă. Și dacă nu îți place, dar ai tu în cap niște bazaconii și vrei să o faci, fă-o. Dar când ai să realizezi că nu îți este bine, o să schimbi tu ceva. Că o să-ți impună viața. Noi nu vrem să le impunem nimic. Pentru mine, nu contează absolut deloc treaba asta în viața copiilor noștri. Contează altceva- să fie fericiți, pregătiți din punct de vedere emoțional, să știe să-și aleagă oamenii care sunt lângă ei, să fie corecți cu ei și cu alții. Cam asta contează din punctul meu de vedere. Dacă la nivel emoțional și sufletește ești bine, cred că știi să faci și alegeri în viață. Că oricum, traume o să aibă, nu e ca și cum suntem feriți de treaba asta. De fapt, libertatea cred că de-aici vine. Din a îndrăzni orice atâta timp cât îți place. Să nu te oblige nimeni. Fii liber să zici nu. Și pe fiu-miu îl învăț să se contrazică cu noi. Dacă te simți vreodată nedreptățit, zi, mă, vorbește. Asta e libertatea. În rest, fă ce vrei. În baza acestor valori- să fii corect, să nu rănești pe nimeni, să nu fii un nesimțit. Lucruri normale, dacă e să mă întrebi pe mine, nimic ieșit din comun.

Dacă tot vorbeam de călătorii, e partea cu călătoriile o formă de educație pe care ai recomanda-o cât mai multor oameni? Că sunt mulți oameni cu bani chiar care ar putea călători, dar nu o fac…

PAUL IPATE: Absolut! Cunosc și eu oameni care au bani și ar putea să călătorească mai mult, dar nu o fac din varii motive. Eu cred foarte, foarte mult că, de-a lungul vieții, nu sunt suficiente doar informațiile sau cărțile. Cred foarte tare în a vedea locurile, a vedea istoria locului și în întâlnirile cu oamenii. Eu îi spun lui fiu-miu „întâlnește-te cu cât mai mulți oameni valoroși. Că ei te pot încărca și te pot învăța foarte multe lucruri. Să culegi din poveștile oamenilor. De-acolo poți să aduni o grămadă de experiență.” Degeaba citești cărți pentru că asta rămâne la nivel de informație. Acum să nu se înțeleagă că nu mai e bine să citim cărți. Este foarte important! Dar trebuie să existe un echilibru, chiar cred mult în călătorii. Să cunoști istoria locului, oamenii de acolo, cum au trăit, cum privesc ei viața. Pentru că percepția se schimbă în funcție de climă, de zonă. Într-un fel trăiesc rușii, uită-te la literatura rusă, și într-un fel trăiesc sud-americanii, uită-te la literatura sud-americană. Deși au dat cei mai mari artiști, toate artele le-au bifat. Dar vezi, sunt alte zone. Unii sunt în frig și beau vodkă, alții sunt la căldură și beau rom sau tequilla. Și simt viața cumva la fel, dar altfel prin prisma zonei. Și e mișto să ai ce povesti. Eu am o grămadă de povești din călătoriile mele. Cuba, uite iarăși o destinație pe care am iubit-o. Să vezi Havana, să vezi ce a făcut Fidel Castro, cum a făcut, să vorbești cu oamenii… acum 10-12 ani, când am fost eu în Cuba, am vorbit cu un cultivator de tutun care spunea „viva la revolution!” cu un trabuc în mână, un pahar de rom și cu lacrimi în ochi. Asta după ce vorbisem deja de revoluție și trecuse de pragul că sunt un spion, că au în continuare această teamă. Asta după 1-2 ore de discuții și povești. Aia a fost esența întregii întâlniri. Toată suferința, toată emoția din spatele acelor lacrimi și această imagine cu un trabuc și un pahar de rom în mână, în podul magaziei, cu tot tutunul ăla pus la uscat. A fost superb. Despre asta e vorba. Tipul acesta de întâlniri și discuții.

Vedeam la un moment dat în mediul online mai multe comentarii răutăcioase. Cum reușești să gestionezi tot hate-ul ăsta nefondat?

PAUL IPATE: Nu mă mai interesează. La un moment dat, te călești. Te înveninezi singur. Sunt oameni care nu mă plac, e normal. Nici eu nu plac pe unii. Ăsta e felul lor de a se exprima. Aruncă venin, dacă atâta pot… ce vrei să fac? Să mă enervez după un comentariu, pe niște cuvinte scrise de după o tastatură, de la un om pe care nu l-am cunoscut în viața mea? Nu mai bine dau block și delete? Dar eu n-am atâtea probleme? Stau să mă înveninez de la niște comentarii? Block, delete. Nu mai stau la discuții. Înainte stăteam, acum nu mai am timp de așa ceva. Dacă îți spui părerea într-un mod civilizat, n-am niciun fel de problemă. E normal să nu fiu pe placul tuturor. E absolut normal. Dar de aici până la a mă înjura e cale lungă. Dacă îmi explici într-un mod civilizat, n-am niciun fel de problemă. Ba chiar am exemple cu oameni cu care am început un dialog într-un mod dintr-ăsta ostil. Dar vorbeau civilizat. Și vorbind, ușor-ușor, au zis „stai, măi, că tu ești altfel!”. Dar dacă mă înjuri din prima, te înjur și eu, îți dau block și delete. Înjur în gând. Sau chiar cu voce tare, că oricum nu mă aude.

Ce ți-au insuflat părinții tăi și ce ai preluat de la ei? Citisem că tatăl tău îți vorbea despre libertatea de a nu fi constrâns, iar mama ta te ghida spre acea bunătate de a dărui…

PAUL IPATE: La mine în familie, mama și cu tata au fost predominanți la nivel de sfaturi. Mama a fost, într-adevăr, latura aia hipersensibilă din familie, care m-a pistonat pe latura asta de bunătate, onestitate, de curățenie sufletească. Mama era și mai bisericoasă. Tata, deși și el era într-o zonă foarte sensibilă, probabil prin prisma meseriei era un pic mai dur. Nu m-a bătut niciodată, doar că privirea aceea era suficientă, tonul vocii un pic mai scăzut sau mai ridicat… înțelegeam cam tot. Dar asta venea tot dintr-o conduită curată. Nu îi plăceau mincinoșii, oamenii care întârzie, neseriozitatea. Toate aceste principii și valori oneste, care vor funcționa tot timpul zic eu, cam asta am preluat. Și ei au fost cei care m-au format și modelat. Aș putea să spun că, crescând la țară, există și cealaltă latură a familiei… Am muncit la câmp, știu ce înseamnă orice muncă la câmp. Există și latura aia de loialitate care m-a format. Îmi amintesc de verișorii mei, de cum ne trezeam dimineața la 5 ca să mergem la câmp. Tipul ăla iarăși de dedicare în muncă. Dar în principiu, mama și cu tata m-au modelat până la final.

Cum priveai atunci toate aceste munci grele? Erau o povară sau o chestie de armonie că erați împreună?

PAUL IPATE: Niciodată, absolut niciodată n-am privit treaba asta ca pe o povară… singurul lucru care nu îmi plăcea, într-adevăr, era să merg la cules de fasole. Pentru că mă durea spatele. Și la cartofi, că trebuia să prășim o grămadă. Dar în rest, fiind cam 8-10 copii în ogradă, totul se întâmpla exact cum ai spus- în armonie. Prin joc, prin veselie. Nu era nimic încrâncenat. Aveam animale, ne jucam cu animalele, totul era o joacă pentru noi. Dar în baza muncii.

Ca părinte, reușești cumva să îți direcționezi copiii în genul acesta de copilărie pe care tu ai trăit-o?

PAUL IPATE: Nu mai am cum, copiii mei nu mai cresc în mediul ăsta. Nici nu mai am unde să-i mai duc, toată lumea e plecată prin țări străine. Viața la sat de acum nu mai e ca atunci când eram eu mic. Îi mai duc așa la socrii mei, care stau pe lângă București. Doar așa mai au contact cu lumea asta, mai văd și capre libere, capre, gâște, se joacă cu pisicile. În principiu, nu mai există genul acela de epocă, acele timpuri s-au dus. Dar valorile rămân aceleași. Îi pun să facă altfel de munci în casă, în grădină, că am o grădină mică. Cu fiică-mea am greblat, pe fiu-miu îl pun să mă ajute, să ducă gunoiul, să facă tot felul de cumpărături. Dar nu mai există tipul acela de copilărie cu „ia copiii, lasă-i la bunici și fac acolo tot”.

Ți-ai pierdut tatăl la 23 de ani, ce i-ai spune tatălui tău acum, dacă l-ai avea în față?

PAUL IPATE: Mai întâi, l-aș întreba dacă bea o bere. Am avea multe de discutat. Uite, n-am apucat să îi mulțumesc. Să stau așa de vorbă cu el mai serios puțin… sunt multe, nu știu ce să zic. I-aș povesti multe. Cred că am depășit perioada de a cere sfaturi, dar aș povesti. Asta îmi lipsește foarte mult. Că n-am apucat să povestesc cu el îndeajuns.

Văd mai multe tatuaje, au o semnificație anume?

PAUL IPATE: Da, unul e cu primul râs al fiică-mii. Iar celelalte sunt copiii cu pasiunile lor.

Cum adică un râs tatuat? Cum ți-a venit ideea?

PAUL IPATE: Eram în Grecia, mă jucam cu fiul meu și Cătălina m-a strigat să vin repede. Era prima oară când fiică-mea râdea. Am filmat momentul, apoi am luat râsul ei și l-am pus pe o frecvență anume. Era un moment frumos, așa mi-a venit.

Ți-ai zis vreodată că ești prea binecuvântat pentru ceea ce trăiești?

PAUL IPATE: Uneori, dar după aia încerc să îmi atribui și mie, și muncii mele un pic de valoare. Pentru că până la urmă, pentru toate lucrurile astea am muncit. Mi s-au oferit foarte multe, dar tot munca mea e că am reușit să le păstrez. Că am fost serios, că am fost muncitor, conștiincios, că nu mi-am bătut joc de nimeni. Toate au contat. Mulțumesc Universului pentru ce mi-a oferit, dar îmi mulțumesc și mie. Și mulțumesc și părinților mei și tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit în viața asta pentru că m-au format în așa fel încât să știu să le păstrez.

Ai spus la un moment dat că ai putea să muncești mai mult, dar ți-e lene. Ai reușit să treci de acea lene de care povesteai atunci?

PAUL IPATE: Eu am reușit să mă înțeleg eu pe mine și să accept că în ziua aia, dacă nu am chef, nu fac. Pentru că nu dau randament. Dar e structura mea, fiecare trebuie să se descopere pe sine. Dar nu mă las… până la un punct încolo stau pe text și pe personaj cât pot de mult. Și oricum, o grămadă de lucruri le descoperi și pe scenă.

Ți s-a întâmplat vreodată să ai o astfel de zi într-o zi în care aveai de făcut un rol?

PAUL IPATE: Da, am avut un moment și am fost certat. Mi s-a zis de cum am intrat în teatru că am intrat ca un funcționar. Și că meseria asta nu se face așa. Aici, dacă intri, în momentul în care intri în teatru sau oriunde joci tu, trebuie să lași deoparte toate grijile și toate gândurile. Că oamenii din sală nu sunt vinovați pentru ceea ce ai tu acasă și ce probleme ai. Și oricum, ce ești pe scenă, nu ești tu. Încerci să spui altă poveste. Și atunci nu poți să o faci decât cu implicare 100%. Nu știu dacă îmi iese tot timpul, dar măcar încerc să las deoparte tot și să fiu acolo cine-i omul ăla, cât se poate.

Am înțeles ce face Paul înainte de a urca pe scenă, dar ce își spune Paul când cade cortina?

PAUL IPATE: Începe judecata… că am făcut asta, acolo a fost bine, acolo am uitat, că acolo puteam altfel, uite ce bine a ieșit aia. Cam asta începe.

Dar seara, când se uită în oglindă?

PAUL IPATE: Nimic, se culcă (râde). Bea o bere, fumează o țigară, se joacă cu copiii puțin, se mai gândește apoi la probleme, cum să mai rezolve una-alta și cam atât.

Dacă ar fi să îți dai un titlu pentru o piesă, care ar fi acela?

PAUL IPATE: Oh, mamă, mi-ai dat greu acum, nu știu ce să zic… (oftează) Dor, uite acum că mi-a venit… Dor. Doar așa să se numească. Că mi-e dor de multe lucruri. Eu sunt mai nostalgic, mai melancolic. Mai pic în găleata asta cu melancolie. Mi-e dor de niște vremuri, de niște oameni, de mine din anumite perioade, de fiică-mea când era mică, de fiu-miu când era mic și nu erau probleme de acum, erau altele. Dar știi cum e, când privim în urmă, cumva… creierul privește mai… privind amintirile plăcute, învață să dea la o parte lucrurile nasoale și selectează doar ce era frumos. Că de asta noi suntem melancolici, nostagici. Că noi suntem nostalgici după niște momente mici.

Și probabil emoția trăită atunci…

PAUL IPATE: Da… te schimbi, poate nu îți place foarte mult în ce te schimbi de multe ori. Și atunci ți se face dor de tine din niște perioade mai bune. Când erai cu niște oameni care trăiau, cu niște prieteni care erau mai bine. Poate nu erau atât de multe griji și probleme. Ți-e dor, de fapt, de o stare anume.

Ce le-ai spune oamenilor pentru a începe să vină și mai mult la teatru?

PAUL IPATE: În ultima perioadă, nu știu cum s-a făcut, dar am întâlnit o mulțime de oameni care mi-au spus așa- „băi, e prima dată când vin la teatru, dar niciodată nu m-am gândit că e atât de frumos!”. Și să vină exact pentru asta. Șocul oamenilor care vin pentru prima dată la teatru e acesta, că e frumos. Că e magic. Că te pune să trăiești lucruri sau să retrăiești. Că e viață.

Ar trebui cumva și statul să intervină în zona asta, mai ales în zonele neaccesibile? Că noi suntem acum în Iași, dar sunt locuri în care sunt oameni care au o vârstă și nu au avut niciodată șansa să vadă o piesă de teatru…

PAUL IPATE: Intrăm deja într-o zonă… că totul pleacă de la educație. Tu degeaba le spui oamenilor care n-au fost o viață întreagă la teatru „haideți la teatru!”. Noi, de fapt, de mici trebuie să fim învățați să mergem la teatru. Și să ni se explice… și asta e valabil nu doar la teatru, e valabil la nivel de educație. E despre mult mai multe lucruri. Dar dacă e să ne referim strict la teatru, de aici vine. De la educație. De când sunt mici. Dar cumva e imposibil să faci asta. Schimbarea reală ar trebui să vină din sistemul de învățământ, care e… ăla trebuie restructurat până la sânge. Și va mai fi mult de lucru. Eu sunt optimist și zic că suntem pe drumul cel bun. Vin foarte mulți oameni la teatru, vin tineri. Și eu văd lucrul ăsta. Și mă bucură foarte mult.

Crezi că faptul că evoluția atât de frumoasă de-a lungul timpului s-a datorat cumva și faptului că te-ai dus în direcția asta de teatru independent și nu de stat? Adică e mai ofertant să fii cumva pe cont propriu?

PAUL IPATE: Sunt avantaje și dezavantaje. Înainte era foarte greu să fii angajat și să faci și teatru independent pentru că nu te lăsau de la teatru, aveai repetiții. Acum nu mai este chestia asta. Acum sunt mulți actori angajați care joacă teatru independent foarte mult. Dar nu cred că m-a avantajat în niciun fel. Pur și simplu așa a fost să fie. Nu m-am dus la niciun concurs, mie îmi era foarte comodă zona în care eram, zona de teatru independent. Eram colaborator la teatrul de stat, am jucat la Comedie până la 20 și ceva de ani. Și am mai avut colaborări și cu alte teatre. Dar nu cred că e o decizie… Nici n-a fost o decizie. Pur și simplu așa s-au întâmplat lucrurile. Dar au existat momente în care am vrut să mă angajez. Pentru că nu mi-a fost tocmai bine nici cu banii, nu aveam de lucru foarte mult. Și atunci, dacă aș fi fost la un teatru, era mai ok. Aveam și de jucat, aveam poate și un salariu. Dar sunt perioade și perioade.

Cum ai reușit practic să depășești perioadele astea mai…?

PAUL IPATE: Păi ce, ai de ales? E o rețetă?

Păi unii rămân acolo multă vreme…

PAUL IPATE: Poate sunt mai sensibili, se instalează depresia, lucru pe care îl înțeleg foarte bine pentru că și eu am fost acolo de mai multe ori. Toți avem perioade în viață mai bune, mai rele. Dar viața te împinge în față și nu ai timp să te oprești. Eu am doi copii. Cum să mă opresc? Am familie, am lucruri de făcut. Ce, tu n-ai probleme? Sunt convins că și tu ai probleme. Toți avem probleme. Eu nu cred în asta cu zen-ul decât dacă stai în munți și nu mai ești afectat de societate. Dar te învață viața să mergi mai departe.

Să te adaptezi…

PAUL IPATE: Da, asta e cea mai mare putere a umanității de fapt, adaptarea. De asta am și evoluat și suntem de atâția ani pe pământul ăsta.

Și revenind la ce vorbeam un pic mai devreme, statul face și el ceva pentru zona asta de teatru independent…

PAUL IPATE: Noi ne facem treaba împreună cu instituțiile statului. Noi jucăm în sălile statului, ceea ce e un lucru minunat. Așa funcționeză lucrurile. Așa funcționează teatrul independent. Că noi achităm taxele din bilete, aia e altceva. Dar totuși, statul pune la dispoziție infrastructura, ne ajută. Nu mai e ca înainte, când erau niște colaborări și eu vin la tine, tu la mine. Nu, astăzi, Teatrul Independent funcționează în aceste instituții. Ce ar putea să facă statul mai mult, ar fi să mai scadă un pic impozitele, că sunt foarte mari. Dacă vrea să ne ajute. TVA-ul e destul de mare, aproape l-a dublat, la bilete. Și taxele sunt foarte mari. Dar există această colaborare de foarte mulți ani între stat și teatrul independent. Eu joc cu colegii mei de la Teatrul Independent doar în instituțiile statului. Case de cultură, studențești. Sau filarmonici. Dar sunt ale statului. Se face ceva în sensul ăsta…

Zi-mi un pic, faptul că statul oferă artă gratuit, prin tot felul de evenimente, cum e treaba asta? Se simte?

PAUL IPATE: Da, uite asta este o problemă cu care ne-am confruntat în foarte multe orașe acum câțiva ani. Existau orașe în care primăria punea la dispoziția oamenilor tot felul de activități artistice gratuite. Iar noi când mergeam, noi ne susținem exclusiv din biletele vândute. Dar când mergeam în orașele în care oamenii erau obișnuiți cu o grămadă de evenimente gratuite, la noi nu mai veneau. „Lasă, măh, că mergem la următorul, că e concert gratis în piață!”. Ăsta nu e un lucru bun. Că e un concert din când în când, că e caritabil- și inclusiv eu am avut spectacole caritabile, unde am jucat pentru a strânge bani pentru diferite cauze, aia e altceva. Dar până una alta, și noi mâncăm, și noi plătim facturi, avem cheltuieli. Avem aceleași costuri toți. Și da, trebuie ca oamenii să înțeleagă și latura asta, că trebuie plătit un bilet. Că oamenii se pun pe drum, vin și joacă. Că pentru noi, de exemplu, pentru mine e o bucurie oriunde mergem. Și publicul e diferit. Noi avem orașe favorite unde mergem să jucăm. Pentru că suntem primiți altfel. Noi simțim. Că de asta îmi place mie teatrul. Că e viu, acolo totul e viu. Eu simt publicul ăla, când râde, când plânge. Am o responsabilitate față de el. Dar și ei față de noi. E un schimb. Și aici nu mă refer doar la banii dați pe bilete, ci și ca energie în sală. Îl simt dacă se foiește și n-are chef. Îl simt pe ăla îl simt. Pe omul ăla adus obligat de nevastă-sa, eu îl simt.

Ești primul actor care îmi spune treaba asta…

PAUL IPATE: Cum să nu simți? Asta cu transa și cu katarsisul, că vai, eu pe scenă uit tot… da, există și momente în care uiți. Dar în principiu, eu știu că sunt într-un teatru, că am venit de la București la Iași să joc, pe scenă, cu oameni în sală, la Iași. Că nu m-am dus în neant.

Și aplauzele ce înseamnă pentru tine?

PAUL IPATE: (trage un oftat) Știi ce înseamnă? La început, erau o certitudine a muncii mele cumva. Acum, de fapt, mă gândesc dacă le-a plăcut lor sau nu. Dacă aplaudă mai tare, mă bucur că le-a plăcut, că eu am fost bine. Contează mult. Dacă au fost mai așa, neah… înseamnă că nu le-a plăcut. E important asta. Sunt multe etape prin care am trecut… probabil vor mai fi și alte etape prin care o să se mai schimbe lucrurile din capul meu și în sufletul meu. Dar acum, da. La asta mă gândesc- „mamă, ce le-a plăcut!” sau „nu le-a plăcut!”.

Deci, să aplaudăm mai tare…

PAUL IPATE: Dacă v-a plăcut, da. Dacă nu, nu. Aplaud munca, în primul rând. Căci munca trebuie aplaudată. Dacă nu a plăcut ceva anume din spectacol, nu cred că trebuie să ne ridicăm în picioare. Eu am avut spectacole la care nu m-am ridicat în picioare. E dreptul meu. Nu mi-au plăcut niște lucruri. Și m-au judecat „ridică-te, domnule, în picioare, de ce nu te ridici?”. Păi nu suntem obligați să ne ridicăm în picioare dacă nu ne place. Nu putem să ovaționăm ceva ce nu ne place doar pentru că ceilalți… Aveți dreptul să nu vă placă! Avem și acest drept!