O carieră care acuș adună cinci decenii. O viață petrecută pe scenă. Trei copii care i-au călcat pe urme, cu toate că a încercat pe cât posibil să-i ferească de acest drum. Roluri peste roluri, toate jucate excepțional. Seriozitate, rigurozitate și dăruire. Cuvintele pălesc în fața numelui său pentru că e greu să fii succint când e vorba despre Maia Morgenstern, una dintre cele mai mari și valoroase actrițe ale României.

Și-a dorit să fie artist. Și pentru acest vis, n-au contat sacrificiile. N-a contat nici măcar că n-a intrat din prima la Actorie, un moment extrem de dureros, dar care n-a dărâmat-o, ci a trimis-o la muncă imediat- „N-am stat să-mi plâng de milă. M-am dus într-un loc de muncă pe care nu mi-l doream, Teatrul Evreiesc de Stat. M-am dus să muncesc chiar de-a doua zi. Am adunat ce cioburi am putut să adun. Dureros. Teribil a durut. Dar munca e muncă. Am muncit tare mult. În spectacole de revistă, clasice, de toate”, îmi amintește actrița Maia Morgenstern.

Întotdeauna repetă textul înainte de a urca pe scenă. E ca un ritual. Cu toate astea, a trecut și prin situația în care a uitat ce urmează să spună. Numai că nu s-a panicat, totul a decurs natural. A găsit imediat sinonime. Așa se întâmplă când înveți textul foarte bine, reușești să faci conexiuni logice fără prea mari ezitări. Cât despre roluri, la Maia Morgenstern, documentarea contează enorm. Nu se oprește la textul simplu, vrea să înțeleagă. Sunt roluri la care culege informația și cu două generații înaintea timpului în care se petrece acțiunea din piesă. Doar ca să înțeleagă stări, reacții, consecințe.

„Citiul îți formează gândirea. Libertatea, autonomia gândirii. Pe neștiute, pe nesimțite, te păruie și te șlefuiește fără procesul brutal al șlefuirii. Fără așchii. Prin citit, se produce o șlefuire fină.”

Aplauzele publicului o bucură. Așa a fost mereu. Le vede o formă de expresie a celor care vin să o vadă pe scenă, iar ea le trăiește cu aceeași intensitate de fiecare dată. Spune că arta, prin toate formele sale culturale, propune. Iar aceste propuneri nu sunt decât oglinda întregii societăți, dar și a publicului fără de care niciun artist n-ar putea exista. De aceea, Maia Morgenstern nu face comparații între publicul de la noi și publicul din țările în care a jucat. Contează mesajul, iar acest mesaj e perceput în funcție de nevoia publicului de a se reflecta în actul artistic.

„Mi-am propus să fiu artist, asta îmi propun- să fiu artist. Să șlefuiesc în mine, să-mi depășesc limitele.”

Se declară împotriva definițiilor. Cu toate astea, atunci când îi cer să se descrie în câteva cuvinte, spune simplu și onest că e „un om curios și atent. La asta țin foarte tare. La spiritul meu de observație. N-aș vrea să amorțească…”, moment în care îmi povestește că sunt multe situații peste care nu poate trece nepăsătoare. Multe din lumea reală, de zi cu zi, de care ne lovim pur și simplu întâmplător mulți dintre noi. Numai că ea alege să facă ceva. Pentru că dacă poate să ajute, să schimbe în bine ceva, o face.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Ați pus întotdeauna obligația profesională pe primul loc, cu toate că de multe ori, familia a fost cea care a resimțit din plin alegerea… cum au fost acele timpuri și relația cu copiii, mai ales în copilăria lor?

MAIA MORGENSTERN: Cea care a fost mereu sacrificată a fost familia. A fost întâi și întâi obligația profesională, dorința de a-mi îndeplini obligațiile. Nu am perceput-o ca un sacrificiu. Mă duceam cu toată setea înspre proiecte, cu tot entuziasmul mă duceam spre ce aveam de făcut. Iar sacrificată a fost familia, nu încape îndoială. Nu sunt dubii. Și mă împac și cu acest adevăr. Ah, că ne înțelegem, că toți cei trei copii ai mei sunt actori, asta e altă treabă. Dar ce a fost făcut, a fost bun făcut. Așa s-a întâmplat. I-am lăsat și acasă, i-am lăsat plângând acasă, i-am păcălit că nu știu ce. M-au traversat și am traversat toate perioadele și toate reproșurile pe care mi le-ar face copiii astăzi. Ar fi îndreptățiți.

Spuneați că ați încercat să-i feriți pe copii de scenă. Nu v-a ieșit, în cele din urmă… V-ați gândit vreo clipă că în momentul în care ei au ales să fie actori vor avea pe umeri povara numelui?

MAIA MORGENSTERN: Da, sigur. Ei s-au gândit, nu eu. Mie mi-era limpede că așa va fi. Așa a fost și așa este. Ei trebuie să-și asume dacă vor putea și trebuie să reziste. Că nu-i ușor. Vor fi striviți de-a lungul timpului de chestia asta.

După aproape două decenii, v-ați regăsit sufletește cu fostul șot, Claudiu Istodor. Cum se vede iubirea acum față de cea de atunci?

MAIA MORGENSTERN: Foarte frumoasă întrebarea și mi-e dragă… există o imensă nădejde, speranță de a ne povesti, de a ne împărtăși, de a fi suport unul altuia. Râdem imens. Intens… Sunt recunoscătoare soartei. Ne-am găsit fără să negăm, să idealizăm și fără să reproșăm ceva unei perioade apuse. Acum e așa. Acum trăim asta. Acum acordăm încredere acestui moment.

Ați spus la un moment dat că învățați să vă fiți prietenă, asta după ce ani la rând, în tinerețe mai ales, v-ați fost dușman. Ce vă spune prietena Maia în fiecare seară, în oglindă?

MAIA MORGENSTERN: Respectul de sine. Și asta se învață. Era o modă când eram tânără: să te scazi în ochii tăi și în ochii altora de dragul de a părea modestă. Modestia era virtutea supremă. Jalnic, îngrozitor. Te trăgeai în jos de dragul de a fi consolată. Am învățat și învăț respectul de sine. A te preocupa, a te gândi, a te pune pe primul plan nu e egoism, înseamnă a avea grijă de mintea ta, de trupul tău, de orizontul tău cultural și spiritual. Deci, atenția pe care ți-o acorzi. Ce am nevoie și ce-mi place cu adevărat. În tinerețe, trăiam sub imperiul „vai, dar cum poate să-ți placă asta?”. Am ajuns acum să spun „asta îmi place, bine”. Sigur, cu respectarea unor reguli sociale, fără de care n-am putea funcționa ca societate.

Din părinți matematicieni, ați ales arta, care e total opusul a ceea ce înseamnă rigiditatea matematicii… ce v-au spus părinții în momentul în care ați ales teatrul, cu toate că știau cât vă fascina teatrul radiofonic, cu care ați și crescut?

MAIA MORGENSTERN: Părinții mi-au spus că matematica e regina artelor. Să vă povestesc ceva. Nu de mult am fost privilegiată să vorbesc despre profesorul academician Solomon Marcus, la Universitatea din București. Părinții mei, matematicieni, au fost colegi cu dumnealui. Am intrat în sala de curs și mă întâlneam în mintea mea cu umbrele, cu amintirea părinților mei, care considerau că matematica e regina artelor. Inclusiv domnul profesor Solomon Marcus considera că orice proces de învățământ, și mai ales predarea matematicii, trebuie să fie un spectacol. Nu e tot timpul diferit. Dimpotrivă. Ne e teamă de matematică. Tehnic sau nu, e foarte multă poezie în matematică. Ne sperie matematica. E vorba despre felul în care se predă matematica. Ar trebui schimbată paradigma și percepția din felul de a preda matematica. Din acel stil imperativ, milităresc „să se afle, să se…”, care sunt niște ordine, să se schimbe la modul interogativ- „dacă așa sau dacă așa?”. Apoi, felul în care abordezi, te face să plutești, cauți mistere și necunoscute. Cu o astfel de perspectivă, poate că matematica nu ar mai fi obiect de suferință. Asta îmi spuneau părinții mei. M-au încurajat să îmi lărgesc orizontul cultural. Mergeam des la teatru și înțelegeam atât cât vârsta de atunci în permitea.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu părinții dumneavoastră?

MAIA MORGENSTERN: Când îi citeam tatălui meu. Tatăl meu știa șapte limbi străine. Scris, citit. Ezita să vorbească pentru că știa că nu e bun la accent și fiind perfecționist… Au fost momente către sfârșitul vieții când eu îi citeam. Acele momente le prețuiesc cel mai mult. Sunt cea mai mândră pentru acele momente.

Că tot ați amintit despre acele momente în care îi citeați tatălui, știu că citiți mult. Cum vedeți cititul în dezvoltarea unui adolescent, a unui tânăr, mai ales în vremuri în care se spune că nu prea mai e răbdare pentru citit?

MAIA MORGENSTERN: De citit, se citește foarte mult. Dar se citesc foarte multe prostii. Atenție la ce se citește. Probabil și asta e o tendință, se citește cum se citește- repede, pe diagonală. Cititul poate fi și foarte periculos. Nu știu dacă e bine ce zic. Omenirea a asistat la răzbunări împotriva cărților- cărți arse. Cititul nu se impune cu forța, nu cu „e obligatoriu să…”. E un proces greu să găsești plăcere în a citi. Contează în ce fel stârnești dorința și bucuria în a citi. În ce fel se convinge un om el pe sine ce oază, ce vector e cititul către libertatea ulterioară, totală și definitivă și fără a provoca rău altora. Cu cititul, e libertatea totală. Și așa se va convinge fiecare, mai ales un tânăr. M-am confruntat în viață cu remarci de genul „hai că faci pe deșteapta, stai și citești!”. La miștocăreală am rezistat greu. Vorbim de citit, de studiat, de gândit. Citiul îți formează gândirea. Libertatea, autonomia gândirii. Pe neștiute, pe nesimțite, te păruie și te șlefuiește fără procesul brutal al șlefuirii. Fără așchii. Prin citit, se produce o șlefuire fină.

Cum a fost acel moment în care nu ați intrat la actorie? Că a fost un eșec și mulți trec prin asta. Ce v-ați spus în acele momente?

MAIA MORGENSTERN: A fost cumplit de dureros. Și m-am dus la muncă peste o săptămână. N-am stat să-mi plâng de milă. M-am dus într-un loc de muncă pe care nu mi-l doream, Teatrul Evreiesc de Stat. M-am dus să muncesc chiar de-a doua zi. Am adunat ce cioburi am putut să adun. Dureros. Teribil a durut. Dar munca e muncă. Am muncit tare mult. În spectacole de revistă, clasic, de toate. Sigur că întrebarea rămâne „cât de tare îmi doresc să fiu artist, să exist în domeniul artelor sau e un vis, o himeră de moment?”.

Ce a însemnat și ce înseamnă această întrebare de care ați amintit- „cât de tare îmi doresc să fiu artist, să exist în domeniul artelor sau e un vis, o himeră de moment?”?

MAIA MORGENSTERN: E o întrebare la care numai tu, ca individ, știi să-ți răspunzi. Nu dau sfaturi, e doar părerea mea. Așa am simțit eu lucrurile. Trebuie să existe responsabilitate. Trebuie să existe determinare. În general, orice critică negativă, orice piatră aruncată mă face să caut și să privesc cu luciditate, oricât ar fi de dureroasă. Oare unde sunt punctele nevralgice? Unde sunt călcâiele lui Ahile? Ale mele… unde e ceva în neregulă la mine, cu mine? Asta fac eu. Și vedem. Evaluez. Mă evaluez fără compasiune și am renunțat la modul acesta de a smulge bucăți, de a-mi fi dușman. Cum privesc acum ceea ce fac, proiectele de film, de televiziune… Mă uit cu seninătate. Mă ascult, îmi ascult înregistrările de teatru radiofonic fără mânie, fără ură de sine. Ceea ce e un pas important în existența mea, în dezvoltarea mea, în echilibrul meu.

Ați fost în clasa maestrului Dem Rădulescu. Ce sfaturi primite de la dumnealui ați urmat de-a lungul timpului?

MAIA MORGENSTERN: Povestea mea e așa: în primul an am eșuat. Nu am intrat. M-a durut. Apoi, ce fericire, ce bucurie, gata la orice sacrificiu! După alte trei săptămâni, mi se părea că deja eram artiști ai poporului, nu ne mai ajungeai cu prăjina la nas. Și a venit Dem Rădulescu în clasă, cu catalogul și ne-a zis- „ia să vedem… la mișcare, la balet… absență, absență. Așa a zburat catalogul pe deasupra noastră!!! Nu există absențe, așa ne-a zis! Voi sunteți studenți, artiști, intelectuali în devenire, în formare. Orice e important. Munciți. Fiți prezenți. Sunteți studenți, puneți mâna și învățați la toate disciplinele. Formați-vă. Totul e important!”. Probabil și de aceea vorbesc cu atâta convingere despre orizontul cultural, despre lărgirea permanentă, despre cunoaștere.

Ce șanse are astăzi un tânăr actor? Este loc, de fapt, pentru fiecare artist?

MAIA MORGENSTERN: Întrebarea asta trebuie să și-o pună fiecare. E o întrebare serioasă și dureroasă. În ce fel și cum poate să absoarbă societatea cantitatea, o masă uriașă de persoane, de oameni tineri care simt, au nevoia să se exprime și vor să devină artiști? La întrebarea asta ar trebui să-și răspundă fiecare. Facem comparație vrând-nevrând. Când am terminat eu facultatea, în 1985, absolvenți eram 4 fete și 5 băieți la București. Și tot așa la Târgu Mureș. Și am mers în țară cu stagiatura, la Piatra Neamț. Câți dintre tinerii absolvenți ai școlilor de studii superioare la arta spectacolelor sunt dispuși să meargă la Petroșani, de exemplu? Asta v-ați întrebat? I-ați întrebat? Întrebați-i. Ce răspunsuri credeți că veți primi? Sunt întrebări foarte serioase. E un orgoliu? N-am avut suficient timp să ne jucăm? E nevoia de a fi validat și de asta te faci actor/ artist? Ai de transmis un mesaj? Ești conștient de responsabilitatea ta?

Ați simțit vreo clipă că cei din breaslă, în momentul în care ați acceptat să apăreți în anumite proiecte tv, au considerat că ați făcut un compromis?

MAIA MORGENSTERN: E una dintre modalitățile cele mai sănătoase, pure și folositoare de a face cunoștință cu publicul din zone care nu se află pe harta marilor evenimente culturale. Există cătune unde copiii de-abia merg la școală, unde să mergi la un curs primar e o aventură întreagă. Care sunt marile evenimente culturale acolo? O telenovelă nu înseamnă neapărat educație, mesajul este la modă la un anumit moment sau altul. Dar publicul face cunoștință, își cunoaște noile generații de artiști și asta e sănătos.

Ați afirmat cândva că vă e teamă de bătrânețe. Vă mai e teamă de bătrânețe?

MAIA MORGENSTERN: De bătrânețe, nu știu dacă îmi e teamă sau nu. Bătrânețea vine cu boli, cu stingere, cu dureri, cu presiune socială. Alergarea asta permanentă… primul lucru, ne văicărim. Dintotdeauna. Noi suntem cei care ne văicărim, învinovățim și victimizăm. În ce ordine vreți, cu aceeași intensitate. Nu altcineva, ci noi. Bătrânețea vine cu umbra sa. Înainte de a ne atinge bătrânețea, ne atinge umbra. Îngrozitoarea spaimă de bătrânețe… Încerc să pun lumină, să dispersez. Sau să folosesc umbra așa cum folosești vara umbra unui copac- să te odihnești, să te răcorești, să cauți umbra asta, nu să îți fie teamă de ea. Și nu e un panaceu. E o conduită de viață. Așa cum mă bucur plenar de un apus, așa mă voi bucura și de bătrânețe.

După o viață petrecută pe scenă, ce-și mai poate dori Maia Morgenstern?

MAIA MORGENSTERN: Îmi doresc foarte multe lucruri. Și îmi doresc mult să păstrez luciditatea și să înțeleg că am de ce să fiu recunoscătoare, să-mi păstrez echilibrul. Asta îmi doresc cu adevărat. Să mulțumesc, să știu pentru ce mulțumesc și să-mi amintesc în permanență că am pentru ce să mulțumesc. Sunt profund recunoscătoare.