Poreclit Michiduță în copilărie, Marius Manole și-a luat în serios rolul de drăcușor simpatic și era mereu pus pe șotii. Cum e și acum, de altfel, pentru că „și-acum sunt ăla mic care face tot felul de prostioare, mi se potrivește”, îmi spune Marius. A ajuns din întâmplare la teatru. Iubea fotografia. Tatăl îi cumpărase un aparat foto. A mers să se înscrie la un curs de fotografie la Palatul Copiilor- cum îi zice acum, dar dintr-o eroare s-a văzut trecut pe lista celor repartizați la teatru. N-a mai zis nimic. I-a fost rușine. Și bine a făcut, că de altfel, cine știe dacă nu cumva traseul i-ar fi fost altul.

„Habar nu am care ar fi fost parcursul meu dacă aș fi rămas în Iași. Bănuiesc că nu ar fi fost unul tocmai fericit. Nu știu, atunci, în Iași, intrasem în niște găști, La București nu am timp să fiu în nicio gașcă pentru că nu am timp să stau. Aici, în Iași, aș fi stat la bere cu aceiași oameni dimineață, la prânz și seara. Sincer mi-ar fi fost frică să rămân în Iași, probabil că…ce am eu acum vicii, cred că viciile ar fi fost la puterea a zecea. M-aș fi plictisit îngrozitor.”

                               Puțini i-au dat vreo șansă de reușită. Mai ales cei de la școală. Și pune asta pe seama felului de a fi.  Când a pornit în viață, nici măcar părinții lui n-au înțeles exact din ce-și câștigă existența, ce face. Până când a câștigat „Uite cine dansează”. Atunci, imediat după emisiune, și-a sunat mama. Erau toți emoționați, au și plâns chiar. Ceea ce nu se prea întâmpla în familia Manole, asta pentru că „noi nu suntem așa emoționali”. Își prețuiește părinții și nu-i condamnă nicio clipă pentru că au fost momente în care și-a mai luat-o de la ei. Bine, Marius e atât de sincer, încât spune că oricum lua bătaie de la toată lumea. „Dar mi-o meritam!”, povestește cu zâmbetul pe buze. E conștient că atunci nu era parenting, dar își amintește cât de neastâpărat era, așa că inclusiv el se miră cum de nu și-a îmbolnăvit părinții.

                                Când nu-l vede nimeni, Marius Manole spune că e „un tip drăguț, care cântă prin casă, mai face o ciorbă, stă cu animalele, ca un om obișnuit”. Doar că subliniază… „dar cât timp am eu?”. E o întrebare la care e greu să răspundă. Mereu pe drumuri, într-o alergătură continuă. Îi și place stilul acesta de viață. Face parte din el și n-ar putea altfel. Nici în pandemie nu a stat, când chiar a fost forțat să stea. Și-a găsit de treabă, a făcut un podcast împreună cu Ilona Brezoianu. Ar fi și o explicație- „mi-e frică să nu ajung la momentul acela în care trebuie să te oprești!”, mărturisește Marius Manole, în timp ce îmi spune că oricum găsește el ceva de făcut. Iar acum, că e și doctorand la Cluj, după ce își va lua diploma, poate va și preda, cine știe?!?

„Eu nu o să pot să renunț niciodată la teatru. Și în orice proiect de televiziune am fost în discuție, mereu am spus da, dar eu nu pot pentru că seara joc. Nu pot lipsi de la repetiții când vreau eu. N-aș da teatrul pe televiziune. Deocamdată. Nu spun niciodată, că nu se știe. Teatrul mă împlinește mult mai tare și mi se pare mai puțin fake decât televiziunea. În teatru, încă mai poți să cauți adevărul. La televiziune e un pic mai complicat.”

                             Marius Manole e un om sincer. Nu-i e teamă să-și expună tristețile în mediul public. Se descrie mai degrabă cinic decât melancolic, dar poate nu neapărat în sensul în care ne-am gândi noi. E încă un tip sensibil și delicat, așa cum bine l-a caracterizat Liliana Ghiță, la începuturile sale. Dar și cinic, cum spune chiar el. „Una e firea omului și alta e ce arăți tu afară”, e răspunsul pe care mi-l oferă când nu înțeleg cum se poate împăca latura sensibilă cu cinismul de care a menționat. Și până la urmă… cine e Marius Manole?

„Marius Manole este un băiat sensibil și delicat, dar acestea dispar când sunt în public. Le anulez.”, e schița unui portret pe care Marius Manole mi-l prezintă pe fugă.

                                    Îi plac biografiile. Am fost curioasă să aflu care e biografia pe care o citește în momentul în care ne-am întâlnit să povestim- „vreau să mă apuc de cea a lui Matthew Perry, Chandler din serialul Friends, sper să învăț din ea, de asta o și citesc, de asta zic că trebuie mers la psiholog. E ca și cum faci curat în casă. Trebuie, din când în când”. Are vicii ca tot omul. Numai că, în cazul lui, sunt deseori potențate de viața pe care o are. De exemplu, fumează poate prea mult. Doar că atunci când are perioade de liniște, nu simte nevoia să fumeze la fel de mult. Totul e la granița controlului. Numai că nu toți se pricep să gestioneze cum trebuie granița despre care menționează. Așa ajung unii să cedeze. Pandemia i-a fost o lecție continuă. Numai că așa cum a învățat, a uitat la fel de repede. Cum li se întâmplă românilor, în general. A revenit la obiceiurile vechi. Totuși, a schimbat ceva. Acum investește. Bine, nu el în mod direct, are pe cineva care  se ocupă. În rest, muncește la fel de mult, tot nu se pune pe primul loc și nu, tot nu poate să spună NU. Nu poate să refuze. Simte că ar dezamăgi.

„Nu, nu am învățat să spun NU pentru că tot timpul sunt tot felul de provocări sau prieteni, de oameni cărora le ești dator poate pentru începutul carierei. Nu am învățat și asta e foarte rău. Și ar trebui să învăț. Îi admir foarte tare pe oamenii care știu să spună nu. Și se pare că e una dintre cele mai mari calități în vremea asta- să spui nu. Și să te iubești mai mult pe tine decât pe restul lumii. Și din cauza asta și eu am probleme de anxietate, de ușoare depresii uneori, de frustrări și stări de nervi… pentru că nimeresc în niște proiecte în care poate nu aș fi vrut să fiu, dar nu am putut să spun nu și atunci trebuie să mă duc la repetiție, m-apucă tot felul de… nu știu dacă voi învăța vreodată să spun NU!”

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Nu te-ai gândit că dacă spui NU altcuiva îți spui, de fapt, DA ție?

MARIUS MANOLE: E adevărat, dar ar trebui să am puterea să pot să fac foarte mulți oameni nefericiți. Sau să îi rănesc. Numai când aud tonul acela ca și cum te-ar trage de urechi, îmi vine să mor. Nu am putere. Îmi amintesc un moment de după pandemie. Eram în depresie. Și mă tot sunau oamenii să îmi propună proiecte. Și le ziceam că eu nu sunt în stare să fac ceva pentru mine darămite pentru alții. Li se schimba tonul. Nu mulți înțeleg… dar da, ar fi mult mai bine să previi, să zici nu, decât să dai într-un burnout, să recurgi la mai știu eu ce vicii ca să depășești nopțile nedormite, emoțiile, zborurile.

„Lia Bugnar e un om fără de care mi-ar fi mult mai greu pe lumea asta!”

Lia Bugnar spunea că a simțit din prima că ești genul de om pe care vrei să-l ai în preajmă zilnic. Vă leagă o prietenie foarte frumoasă… când a fost momentul în care ai simțit și tu la fel?

MARIUS MANOLE: Păi cred că am simțit la fel cam din primele dăți în care ne-am văzut. Faptul că eu pot să râd cu un om e o garanție că omul acela e în regulă și pentru mine. Asta e o calitate foarte mare- să poți să râzi cu un om. Să poți să te distrezi cu un om. Și ca partener de viață, și ca prieten, ca tot. Cu Lia ne-am împrietenit greu. Până când am lucrat împreună la un spectacol al Liei- „Stă să plouă” se chema, acum vreo 20 de ani. Și atunci ne-am dat seama că ne potrivim ca prieteni. Lia e un om fără de care mi-ar fi mult mai greu pe lumea asta!

Și cu toate astea… ai pierdut prieteni de-a lungul timpului. Care a fost lecția pe care ți-au lăsat-o?

MARIUS MANOLE: Păi prietenii mi-au cam rămas, să știi. I-am pierdut pe ăia care păreau să fie prieteni. Eu nu mă împrietenesc foarte ușor, nu țin să am prieteni foarte mulți, nu mă leg de oameni în felul acela încât să devin dependent de ei și atunci nu am așteptări mari de la oameni. Nu am, chiar nu prea am așteptări. Eu nu sufăr dezamăgiri din cauza oamenilor pentru că nu aștept nimic de la ei. Și îmi place să nu aștepte nimeni nimic de la mine. În secunda în care tu vii și ai așteptări de la mine și mă încarci cu lucuri care mă fac să te sun zilnic, pe mine m-ai pierdut. Nu pot să leg genul acela de prietenie. Nu știu să o cultiv. Plus că eu am o chestie, eu spun adevărul.

„După mine, prietenii trebuie să aibă o calitate foarte mare- să nu fie invazivi și să nu te cotropească. Adică noi, eu și Lia, suntem oameni care nu trebuie să ne sunăm în fiecare zi ca să vedem ce facem, cum o ducem. Nu ne sunăm cu săptămânile poate sau nu ne vedem, dar știm că cineva e acolo și, dacă e nevoie, știm că ne putem apela. Din cînd în când ne mai dăm câte un telefon sau mesaj să vedem dacă totul este în regulă. Nici nu sun, dau mesaj, că nu vreau să deranjez- „E bine totul? Da? Te pup, o zi bună, la revedere”. Noi am fugit de compromisurile prieteniei, să facem totul împreună. În vacanțe, fiecare are programul său. Avem prieteni diferiți, nu trebuie să fim mereu la un loc.”

Adică ai pierdut oameni care jucau roluri. Dar ție ți s-a întâmplat să joci treatru și în afara scenei?

MARIUS MANOLE: Eh, cred că am mai jucat și eu…

A fost vreun rol cu care să te identifici atât de bine, încât să spui că acela ești tu?

MARIUS MANOLE: Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu un personaj în totalitate pentru că ar fi bolnăvicios. Apoi, nu ar mai fi artă. Cred că am multe personje în care sunt bucăți din mine. Bucăți mari chiar. Dar despre asta e vorba în actorie… să aduci bucăți din tine în rolurile pe care le faci. Nu m-am identificat niciodată cu un personaj cap-coadă și nici cu un alt personaj. Ar însemna altceva, ar duce spre o boală.

Ai un program aproape imposibil. Cum reușești să nu încurci replicile și să faci față emoțiilor?

MARIUS MANOLE: E educație. Nu mai am emoții, am scăpat de emoții. Mi-am dat seama că emoțiile veneau din frică ori mie nu îmi mai este frică de public. Și nu îmi mai este frică să greșesc. Și nu mai pun presiunea aia că trebuie să fie perfect totul.

„Fug de patetisme. Mă simt prost. Și în iubire, și în laude… îmi vine să tai elanul. Mie, și aplauzele mi se par foarte dificil de suportat pentru că sunt un fel de laudă pentru actor doar pentru că a jucat. Încerc să mă bucur de aplauze, dar nu mă bucură neapărat. Nu știu… mi se pare că lucrurile nespuse au mai multă valoare decât cele spuse. Și atunci când cineva îmi spune ceva drăguț, îmi vine să i-o tai…”

Pare greu de crezut că un actor poate avea frică de public. Cum s-a dezvoltat frica de public?

MARIUS MANOLE: Cred că după facultate, când am înțeles că asta-i meseria mea pentru viitor, din care trebuie să câștig bani și că e o meserie dură, deși pare așa… Actoria o meserie dură pentru că suntem foarte mulți actori și sunt mulți actori buni. Și pentru că îmbătrânești și nu ai ce să faci. Actoria e o meserie care ține de ziua de azi, de spectacolul de azi. Dacă acum aduci un om care nu te-a mai văzut jucând și tu ai jucat prost, cu aia rămâne. Chiar ține de momentul de acum. Nu se face nici din trecut, nici din viitor. Actoria se face acum.

Care e mesajul pe care vrei să-l lași celor care vin în sală?

MARIUS MANOLE: Depinde de spectacol. Că noi asta facem: transmitem un mesaj al autorului, al regizorului, nu unul personal. Eu încerc să îi fac pe oameni să se bucure de acel moment, să uite de ei și de probleme, să vadă o poveste din care să învețe, să își pună întrebări. Nu e un mesaj neapărat.

„De fapt, actoria în sine e o meserie egoistă. Ea nu e făcută pentru public. Niciun actor nu face meseria asta doar pentru public. Cei mai mulți o facem pentru că așa putem exista și doar așa putem exista. Și pentru că suntem fericiți că suntem acolo. Și atunci, nouă poți să ne pui și doi oameni în sală… Noi o facem pentru noi. Eu o fac pentru mine, pentru nevoia mea. Că așa știu eu să trăiesc.”

De mic ai fost popular, chiar tu ai spus că așa erai văzut printre colegi. A fost vreo clipă nevoia de validare în alegerea meseriei?

MARIUS MANOLE: Probabil că da. Era perimetrul acesta în care poți să te joci non-stop și asta era. Deși e o meserie serioasă, te joci foarte mult. Ești ca pe un câmp, ca un copil veșnic. Cred că asta atrage foarte mult. Tinerețe fără bătrânețe, știi… pur și simplu rămâi ca un copil toată viața. Cred că asta m-a atras în primul rând. Apoi, da, undeva în spate poate era nevoia de validare. Ori ai avut niște părinți care ți-au spus că nu ai să faci nimic, ori o neîmplinire… habar nu am.

Ai afirmat la un moment dat că ai renunțat la activism sau ai făcut un pas înapoi. Ai returnat distincția pe care președintele țării ți-a acordat-o. Ți-a trecut vreodată prin minte că nu trebuia să faci asta, că nu trebuia să te lași dus de un impuls de moment?

MARIUS MANOLE: E posibil, dar eu îmi respect impulsurile. Și nu regret niciodată ceea ce fac. Nu am foarte multe lucruri pe care să le regret. Dacă așa am simțit atunci, înseamnă că atunci am simțit corect. Chiar dacă poate după aia m-am mai gândit că ar fi trebuit să mai apară niște îndoieli. Dar nu îmi pare rău pentru că am făcut lucrul acela.

Până să câștigi premiul UNITER, au fost mai multe nominalizări înainte. A contat premiul pentru cariera ta?

MARIUS MANOLE: Nu mi se pare că oamenilor care iau UNITER-ul li se întâmplă ceva fabulos după. Eu nu cred în premiile astea, nu cred în UNITER, îmi pare rău. Deși prietenul meu e directorul UNITER. Nu cred pentru că UNITERUL-ul e făcut din oameni. Oamenii sunt subiectivi. Nu cred deloc și nu mă interesează niciun premiu teatral din România. Iar din afară, degeaba aș vrea, nu am acces la ele. Sincer, prefer un premiu la o revistă mondenă decât un premiu UNITER. Nu mă interesează deloc. Pentru că te uiți cât de subiective sunt lucrurile și cum se fac lucrurile în teatru și așa îți dai seama că nu are nicio relevanță. Premiul ți-l dă publicul.

„De cele mai multe ori nu spun nimic pentru că nu sunt întrebat pentru că mie nu îmi place să mi se spună ceva despre un spectacol, de exemplu. Și nimic despre nimic, în general. Sigur, dacă nu îți cer părerea. Nu suport să vii să îmi spui „băh, dar ce prost te-ai îmbrăcat.”. Păi te-a întrebat cineva? Nu. Atunci taci. Dacă mă interesa părerea ta, te sunam și te întrebam.”

Ai menționat că știi cum se fac lucrurile în teatru… dacă ai avea puterea de a schimba ceva, care ar fi primele lucruri pe care le-ai schimba în teatrul românesc, la nivel instituțional? Ce anume lipsește teatrelor pentru a atinge adevăratul potențial?

MARIUS MANOLE: În primul rând, nu aș lăsa un director să fie mai mult de un mandat sau două  maxim într-un teatru. Nu aș mai permite să fie cuiva să fie director 16 ani la o instituție publică. Nu aș mai ține ca directorii teatrelor să fie exclusiv actori, regizori sau oameni care să aibă legătură cu teatrul. Pentru mine, un manager de teatru trebuie să fie un manager, nu un artist. Un manager care trebuie să înțeleagă cum se fac afacerile, care înțelege cum e cu mersul banilor și al legilor, care să se ocupe ca instituția să funcționeze foarte bine, perfect. Și, în general, să nu fie oameni din breaslă. Oamenii din breaslă sunt tentați să fie foarte subiectivi, să facă angajări aiurea- inclusiv actori fără talent. Eu așa văd lucrurile. Managerul să fie manager. Directorul artistic să fie din breaslă, un om care să se priceapă la teatru.

Cât de greu e să lași actoria pe scenă atunci când ajungi acasă, să te detașezi de tot ce înseamnă să fii actor?

MARIUS MANOLE: Depinde de om. Și cred că uite, că tot vorbeam de vicii, și asta e un substitut care ajută. Puntea aia de trecere între lumi- lumea de pe scenă și viața reală. Sunt oameni, cum sunt și eu, care au nevoie de un timp, de o oră- două- trei ca să se dezmeticească, să uite sau ca să umple acel gol din sufletul actorului. Că rămâne un gol după ce joci. Alții găsesc alte variante. Îți trebuie ceva. Eu nu sunt un actor care să joace în transă, să mă bântuie personajul… să uit cum mă cheamă și să zic că mă cheamă Hamlet. Nu sunt așa. Am destul de mult umor. Eu și-n timpul spectacolului le mai fac cu ochiul colegilor ca să râdă, chiar și dacă joc cea mai mare tragedie. Dar tot rămâne o codiță după un spectacol… și nu-i ușor. Nu e chiar cel mai ușor lucru, dar nici cel mai greu.

„Am plecat din noi” e mesajul piesei „Între noi e totul bine”- tu ai plecat vreodată din tine?

MARIUS MANOLE: De multe ori.

Am înțeles că la teatru nu ai renunța niciodată… dar ce nu ai face niciodată?

MARIUS MANOLE: Cred că nu m-aș sinucide niciodată.

Vorbești foarte conștient despre faptul că mâine nu ne aparține, că mâine putem să murim. A fost o conștientizare în acest sens, a morții, în 2016. Ce anume te-a determinat să ai o așa conștientizare și cum te privește lumea când spui asta? Mai ales că subiectul morții sperie… ce-i face pe oameni să fie temători față de moarte?

MARIUS MANOLE: Oamenii se feresc de aceste subiecte și probabil de asta trăim cum trăim. Nu conștientizăm că mâine s-ar putea să nu mai fie. Într-un fel e și bine că oamenii uită că sunt muritori că de altfel, probabil că am fi toți în depresie. Conștietizarea, pentru mine, cu privire la acest lucru, e că trebuie să trăiesc azi. Adică gândul acesta că mâine s-ar putea să nu mai fie mă face să trăiesc azi. Asta nu înseamnă că dacă nu mă duc în natură, nu pescuiesc sau mai știu eu ce, nu trăiesc. Felul meu e acesta. Și pe mine mă face fericit acum. Poate peste 10 ani nu va mai fi așa. Dar…

„Mie nu mi-e frică de moarte, îmi pare rău… O replică din Oscar și tanti Roz spune că ‹‹Nu de moarte mă tem eu, ci de faptul că o să uit tot ce-am trăit aici››. De fapt, asta o să mă doară, că mă despart de niște oameni, că nu mai văd soarele… dar cine știe cum o să fie pe partea cealaltă? Habar nu am. Poate va fi mai frumos decât aici. Nu știu. E un subiect delicat pentru multă lume și în momentul în care tu abordezi subiectul ăsta ca pe o certitudine, ca pe o realitate, lumea spune că… moartea chiar există. Poate mai scapi de un accident, dar de moarte nu ai cum să fugi. La un moment dat vine.”