„Viața între două genți”, așa s-ar numi cartea pe care fostul mare baschetbalist Cătălin Burlacu se gândește să o scrie la un moment dat. Nu știe exact ce va trece în ea, dar titlul reflectă ceea ce a trăit în toată cariera de baschetbalist. Asta definește perfect viața unui sportiv de performanță. Pentru el, așa a arătat viața până să-și întemeieze o familie și să apară copiii: între două genți. Totul era alergătură din luna august până sezonul următor. Apoi arunca totul pe un pat, strângea cearșafurile în patru colțuri, băga toate hainele într-o mașină și pleca la Iași, acasă. Trecea vara. Și în toamnă o lua de la capăt. Un nou sezon, poate o nouă echipă. Niciodată n-a avut contracte pe patru sau cinci ani. Semna de la sezon la sezon. Dintr-un simplu motiv, pe care mi-l spune- „în baschet trebuie să demonstrezi an de an pentru a ramâne la nivel de performanță!”.

Cătălin Burlacu este unul dintre cei mai mari baschetbaliști pe care i-a avut România. Are 11 titluri de campion în palmares și o cupă FIBA Euro Cup. A început baschetul la Iași, orașul natal. Numai că, surprinzător, nu baschetul a fost prima opțiune. A fost fotbalulul, la Politehnica Iași, la echipa antrenată de Dumitru Romilă. Avea 7 ani. Părinții, care n-aveau nicio tangență cu sportul, l-au susținut și nu prea. Pentru ei, Cătălin trebuia să învețe și atât. Tocmai de aceea, ca să poată să meargă la antrenamentele de fotbal, Cătălin a trebuit să ia an de an premiul întâi la școală. A fost cumva o înțelegere tacită între el și părinți, ca să-l lase să facă sport.

„Am ajuns inclusiv la lotul național cu fotbalul. Doar că acolo am fost dezgustat de modul de selecție. Greu să înțelegi la 14 ani… frustrant și dureros. Practic, dormeam cu mingea de fotbal sub cap. Speram să fiu selectat la echipa națională de fotbal a României. Nu s-a întâmplat, m-am întors de la București la Iași cu trenul și am ales să fac o pauză. Aveam și treapta întâi de dat. Am învățat, am intrat la liceu și acolo, când am ajuns, un antrenor a tras de mine să merg la rugby și altul la baschet. Am renunțat, între timp, la ideea de sport. În paralel făcusem și atletism, la liceul „Dimitrie Cantemir”, și eram extrem de bine din punct de vedere fizic!”, povestește Cătălin Burlacu.

Doar că acești doi profesori nu s-au lăsat. Au tras de el. Fără prea mari rezultate… până într-o zi, când Cătălin a intrat în sala de sport a liceului CFR. Acolo a văzut o sală plină. Se juca baschet. După cum își amintește, pe teren erau Eugen Ilie, Alexandru Radu, Mihnea Moisescu… Acolo s-a produs scânteia. Când a văzut că toată lumea era fericită și în extaz, și-a spus că în sportul ăsta, el trebuie să fie superstar. Așa a ales baschetul.

„Profesorul Marcel Luchian este cel care trăgea de mine să merg și mi-a zis <>. Nu aveam ghete de baschet, dar m-am dus. La primul antrenament, am zis că am venit. Voiam să intru cu ceilalți jucători mai vechi. Și domnul Luchian m-a luat deoparte, în lateralul terenurilor, terenul secundar, și mi-a zis <>. Mi-a zis să arunc 100. Am aruncat 100. M-am dus fericit că gata și mi-a zis <<acum, încă 100 din partea cealaltă!>>”, cam așa a fost primul antrenament pentru Cătălin Burlacu.

Nu știe să spună exact când și-a dat seama că asta vrea să facă în viață, să fie baschetbalist de profesie. Poate atunci când a terminat junioratul, când a terminat liceul. Urma să dea la facultate. Ar fi vrut să facă Medicina, dar n-a fost să fie. A intrat la Educație Fizică și Sport, la Iași, la Universitatea „A.I.Cuza”.

„La Iași, când am urcat către seniori, din orice victorie se făcea o nuntă practic. Era o petrecere continuă după. Oamenii respirau și trăiau emoțiile victoriei în baschet. Atunci s-a creat acea echipă care m-a fascinat, cu regretatul Costel Moscalu, Sasha Șestopal, Oleg Doroș, Mereshevski, Sasha Scutelnic, Dan Popa, Mitică Anghel, Silviu Vrânceanu, Tică Gheorghiu, Cristi Murgoci, sper să nu omit pe cineva… Cu antrenori Petre Măgurean și Radu Boișteanu. Dragan Petricevic a venit mai apoi la Iași. Am câștigat acel loc 3 în campionat. Era foarte important pentru noi. Chiar dacă eram al 12-lea jucător, trăiam cu ei. În interiorul meu, îmi doream să ajung eu acel actor principal. Îi idolatrizam practic pe colegii mei, care erau aclamați!”, rememorează Cătălin Burlacu.

Tot de la Iași i s-a tras și porecla „Pampers”. Cătălin îmi povestește că Mihnea Moisescu, fiul lui Dan Moisescu, a fost cel care l-a „botezat” așa. Mihnea, student fiind și destul de corpolent, l-a văzut pe Cătălin la sală, cum se chinuia să facă și el cu două gantere ceea ce făceau ceilalți cu mare ușurință. Și atunci era o reclamă obsedantă- apărea un copil dezbrăcat, care stătea pe brațul unei mame, în fundul gol și mama îl mângaia așa și îi spunea „Pampers, cel mai uscat și fericit copil”. Și într-o zi, Mihnea a venit la sala de forță, s-a alăturat lângă Cătălin, și i-a zis „Pampers, cel mai uscat și fericit copil”. Și uite-așa i-a rămas porecla „Pampers”.

„Am plecat cu două genți second hand de acasă, nu cu averi.Noi n-am trăit o copilărie cu de toate și vacanțe prin străinătate. Noi am muncit. Am muncit, am ascultat, am ajuns ce am ajuns și respectând oamenii care ne-au dat educație. Eu am muncit mult. Am luat ce e pozitiv și frumos, dar am conștientizat că nu pot face nimic fără muncă enormă. Eu nu știu altfel decât prin muncă. Asta ca să-ți îndeplinești țelurile. Nu poți să renunți. Nici după accidentări nu poți să renunți. Mai mult de atât, am plâns de fericire când am venit după o accidentare și am văzut că pot să alerg. Asta în timp ce alergam. Tot timpul mergeam înainte. Frica era să ajung să renunț.”, spune Cătălin Burlacu.

A pus ghetele în cui de ceva ani. Își dorea o familie. Și și-a dat seama că nu poate să-și împlinească acest vis dacă e mereu pe drumuri, „între două genți”. Povestea de dragoste cu soția sa a început după ce s-au văzut la câteva evenimente. „A fost compatibilitate”, mărturisește Cătălin Burlacu, care recunoaște că nu și-ar fi dorit o soție din sport pentru că n-ar fi vrut să se contrazică toată viața, așa cum știe că o fac alți colegi. Împreună au trei copii. Din postura de părinte, Cătălin nu ezită să spună că e ocrotitor- „învățăm împreună, râdem, ne iubim!”. Toți fac sport. Doi dintre ei fac baschet, iar una dintre fete a ales voleiul. Orice și-ar dori să facă în viață, vor primi sprijin deplin. E conștient că mereu vor purta „povara numelui”, mai ales dacă într-adevăr vor alege să facă baschet. Doar că, afirmă Cătălin, „eu cred că știu ce să le dau și cum să îi dirijez în așa fel încât ei să înțeleagă procesul în sine și nu să se gândească vai, câte titluri sau ce trebuie să facă ca să ajungă undeva. Nu trebuie să ajungă undeva anume, ci trebuie să iei pas cu pas și să iei procesul în sine ca atare. Dacă arzi etapele, nu poți. Tu trebuie să construiești. Nu trebuie neapărat să fie mari sportivi, dar dacă vor dori asta, eu voi fi acolo să îi susțin.”.

„Izbitura cea mai mare a fost că după toată faima și ce ai fost, după trei zile, toată lumea te uită. Ba mai mult, unii sunt bucuroși că nu mai ești în fenomen. Nu te mai aclamă nimeni, nu te mai aplaudă nimeni!”, mărturisește Cătălin, mult mai detaliat, spre finalul interviului nostru, când vorbim despre momentul în care s-a retras.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Cătălin, după tot ce ai realizat, ce i-ai spune practic unui copil care își dorește să fie Cătălin Burlacu?

CĂTĂLIN BURLACU: Le spun ce le spun și copiilor mei. Trebuie să ia în serios treaba asta. Da, trebuie să se joace, dar și să învețe. Că bazele astea îți vor folosi în viitor. Trebuie să creadă. Identifici talentul, îți place și mergi și dai totul acolo. Tot ce faci, faci cu plăcere și deștept, dai și 200%.

N-ai stat prea mult departe de teren după ce te-ai retras, ai rămas în fenomen… Cum a fost perioada de antrenorat?

CĂTĂLIN BURLACU: A fost o provocare. Nu poți renunța așa ușor. Am avut oferte de a antrena și înainte de a antrena. Dar aveam doi copii deja și unul nou născut în brațele soției. Nu puteam să îi zic că eu am un hobby cu baschetul și trebuie să plec. Și atunci am făcut o asociație, un club. Am vrut să antrenez copii, să dau ceva baschetului. La Păulești, am rugat autoritățile să-mi pună la dispoziție sala de sport. Am făcut doi ani treaba asta. Apoi, terminând și având carnetul de antrenor, eram doritor să antrenez mai sus. Am zis să fac pas cu pas totul. Am vrut să învăț cât mai mult. Am mers pe la antrenori să învăț metodică. Când ești jucător, gândești pentru tine. Ca antrenor, gândești pentru toți.

E mai greu ca antrenor sau ca jucător?

CĂTĂLIN BURLACU: E foarte greu și responsabilitatea este imensă. Cred că e cea mai ingrată meserie. Te lupți cu jucători, cu agenți, încerci să îi pui pe toți pe o direcție. Ai presiunea celor din spate, cei care conduc clubul. Trebuie să satisfaci pe toată lumea. Să fie și victorii, și înțelegere. Totul la timp. Vin problemele din toate părțile. Un jucător când ratează, nu ratează că așa vrea el. Se întâmplă. Oamenii care se uită trebuie să înțeleagă că jucătorii au făcut aruncarea aia de mii de ori și totuși, se întâmplă să rateze.

În ultimii ani s-au schimbat foarte mult metodele de a face sport. Mă uit la celelalte națiuni și ele țin pasul cu aceste schimbări. În România, parcă scârțâie și ne bucurăm pentru un exemplu răzleț…

CĂTĂLIN BURLACU: Noi vorbim de știință vs tupeu. Cum e cazul Yamal, că tot vorbeam despre acest exemplu. Ei l-au adus la echipă fiind foarte studiat. Întâmplător, am un fin care a bătut la porțile de la Barcelona și e riguros totul. Știu ce studii se fac acolo. Știința a avansat și sunt oameni care fac research în sport, în laboratoare. Te ajută în metodologie. Predau cursuri. Ei creează acolo. Sunt punctați pe diferite chestii. Ai zis bine că nu e tupeu la noi, chestia de a închide ochii și de a da curaj cuiva care poate îmi va aduce ceva. Nu, ei știu sigur ce va livra acel jucător. Nu fac experimente. Noi avem oameni de valoare, dar nu încurajăm oamenii să meargă și pe lângă sport. Ei vor să fie artizani. Ei să se înghesuie pe bancă. Sau, dacă la noi, cineva are un succes mic pe undeva, altcineva trebuie să vină să îl tragă în jos, să îi pună piedică. Nu îl susține când vede că a urcat. Noi nici nu căutăm să înțelegem multe. Ei investesc. Și ei, când iau sportul, iau totul ca oricare altă ramură importantă. Investesc la fel. Că trebuie să aibă o nație sănătoasă. La noi închid și terenurile școlilor. Cam despre asta e vorba…

Citisem la un moment dat că în 2021, atunci când ai venit la Iași cu președinta FRF, Carmen Tocală, ați spus că există intenția pentru un Centru de Excelență. Ce se mai aude cu acel proiect?

CĂTĂLIN BURLACU: Noi suntem într-un program cu FIBA, prin care încercăm să resuscităm baschetul din România. Am început acum aproape patru ani. Nu că lipsește, dar noi am împărțit România în 11 regiuni. Fiecare regiune cu 4 județe. Și am dat putere oamenilor din teritoriu să exercite o muncă la un alt nivel. Da, vrem să facem o academie la Iași, dar trebuie făcută tot cu oamenii care se ocupă acolo. Trebuie să știm problemele de acolo și ei, cei care sunt în aceste regiuni, să înțeleagă că au un reprezentant. Încet-încet, trebuie să avem centre de excelență. Dar trebuie să avem și sprijinul autorităților ca să facem. Noi vrem să avem academii peste tot dacă se poate. Direcția este clară. Dar încet-încet. Să identificăm mai întâi problemele și apoi soluțiile. Avem academii, dar nu avem încă la Iași. Avem un studiu care arată că oamenii înalți și puternici vin din zona din nord a României și trebuie să acționăm ca atare.

În momentul în care ai ajuns la Federație, ai simțit presiune din partea celor din Iași? În sensul că ești o speranță acolo… nu ți-au zis, ok, nu faci și tu ceva pentru noi?

CĂTĂLIN BURLACU: Am ajutat pe toată lumea din țară, nu doar din Iași. Și dacă sunt pentru cineva speranță, am răspuns pozitiv mereu. Am oferit ajutor din orice parte a venit. Eu n-am renegat pe nimeni niciodată. Cu ajutor, am sărit: de la informație la mingi, cât am putut eu să fac. Am fost la Iași de câteva ori, în recunoaștere de situație și problematică. M-a trimis doamna președinte. Și am stat zile întregi. Am făcut tururile posibile. Și încet trebuie să urnim lucrurile.

Că tot vorbim de Iași, ce ar putea face Iașul să aibă din nou o amintire ca Moldrom? Nu de alta, dar mereu e invocat acel moment de atunci când vine vorba despre baschetul din Iași…

CĂTĂLIN BURLACU: Tot ce înseamnă reușită în orice domeniu vine în baza unei munci extreme, a unor sacrificii extreme și tot ce faci, trebuie să fii model. Dacă vii și le dai rigurozitate, antrenamente de calitate și challenge-uri intelectuale, dacă vii să le dai tu acest model jucătorilor tăi, vor veni și jucătorii după tine. Să creezi jucători, trebuie să le dai drumul corect. Și munca este… eu am muncit mult. Am luat ce e pozitiv și frumos, dar am conștientizat că nu pot face nimic fără muncă enormă. Și nu mă refer aici la un antrenament de o oră și jumătate. Nu, la Iași, înainte să plec, am avut doi ani în care veneam cu două ore înainte de antrenament. Și dimineață munceam la sala de forță și după antrenamentul de seară rămâneam încă o oră la sala de forță. Știam că vreau mai mult, doream mai mult. Nu există numai ce îți dă un antrenor. Plus că noi, când eram copii, nu stăteam ca azi, pe telefon. Noi ne antrenam două ore la antrenamentul propriu-zis, apoi mai stăteam și afară jucând aceleași sporturi și sporturi complementare (sfoara, prinsa, 9 pietre etc). Orice. Acum se scriu tratate despre aceste jocuri. Eu am colegi de la federația internațională care scriu tratate despre aceste jocuri complementare. Mari specialiști studiază acele jocuri din copilărie. Și corectează. Și antrenează. Tot ce se face, se face cu altă muncă pe lângă munca respectivă. Am avut antrenori care m-au trezit la 5 dimineața să alergăm, la lotul național, pentru că noi nu aveam destulă rezistență și anduranță în toate cele patru sferturi de meci. Nu aveam aceeași energie. Și ne trezeam în cantonament și făceam asta. Dar credeam. Ca să reușești, trebuie să crezi că așa e normal. Și acum am obiceiul să mă trezesc dimineața, să mă duc de la 6 la 7 la sala de forță și la 7 să plec cu copiii la școală și la 8-9 să ajung la birou. Asta se creează în timp, cu sacrificii și cu încredere în ceea ce faci.

Ai avut vreun moment în care ai trecut printr-o fază mai proastă, care să te fi făcut să te gândești să spui stop?

CĂTĂLIN BURLACU: Nu știu dacă să pun stop… N-am fost așa, am fost un luptător toată viața mea. Adică orice, nu renunț. Nu îmi place să renunț. Drumul către multe trofee, multe succese, vine și cu înfrângeri. Că n-ai cum să atingi succesul dacă nu ai înfrangeri. A fost ambiția de a ajunge sus. Am pierdut finale înainte să câștig finale. Și când am câștigat finale, am știut să le câștig pentru că le pierdusem pe cele de dinainte și n-am mai repetat aceleași greșeli. Mai jos de pământ, n-ai unde să treci! Pleci de la premisa asta: sunt jos, mai jos de atât nu se poate. Am plecat cu două genți second hand de acasă, nu cu averi. Acum sincer, noi n-am trăit o copilărie cu de toate și vacanțe prin străinătate. Noi am muncit. Am muncit, am ascultat, am ajuns ce am ajuns și respectând oamenii care ne-au dat educație. Nu poți să renunți. Nici după accidentări nu poți să renunți. Mai mult de atât, am plâns de fericire când am venit după o accidentare, că pot să alerg- în timp ce alergam. Tot timpul mergeam înainte. Frica era să ajung să renunț.

Cum a fost prima parte, perioada imediată de după Iași, când trebuia să te acomodezi într-un loc nou, cu coechipieri noi?

CĂTĂLIN BURLACU: Am plecat cu durere, cu multă durere. Și toată durerea asta vine. Fără a blama pe nimeni, speram să fi fost mai mult în orașul Iași, să fi jucat un pic mai mult. Plecase Dragan la Arad de la Iași. Rămăsese domnul Pavelescu. Îmi doream mai mult de la Iași, să am cu Iașul acele succese cu care să ne bucurăm împreună. Am plecat dintr-un motiv: pentru două salarii neplătite. Pentru care eu am ieșit din contract și am devenit liber de contract și transferabil. Dar în același timp am conștietizat că pot să apuc un drum serios și poate fi o oportunitate, neștiind ce va urma. Mă încurajam că mai erau și alți tineri în acea echipă- Rareș Apostol, Levente Szjiarto, Dehelean. Mulți care erau tineri și pe care oarecum îi cunoșteam. Și eu voiam să fac baschet. A fost ok, dar dezamăgit. 16 ore cu trenul de la Iași la Arad. Cu un walkman, cu o casetă care trebuia întoarsă imediat, cu 3 Sud-Est în căști. Și apoi te gândeai la viața ta. Ce putea să fie în 1998?

Ce ți-ai spus în momentul în care ai luat primul titlu de campion al României?

CĂTĂLIN BURLACU: Primul titlu a fost câștigat cu echipa Aradului, în sală la Ploiești. Aveam jucători cu ceva experiență, pierdusem o finală înainte și a fost … cumva eram o echipă foarte bună, ne așteptam. Surpriza cea mai mare a fost venirea mamei mele la meci, la Ploiești, în sala de acolo. Lucrurile astea însemnau pentru mine. Plecarea mea de la Iași nu a fost ușoară. E greu să pleci printre străini și să ai și succes. A fost un pic tulburător, ok, dar până la urmă am știut că asta vreau. Pierderea finalei de dinainte, cu Pitești, un an înainte, n-a fost un succes. Am ajuns noi în finală, dar n-a fost un succes, n-am câștigat. Mi-am îndeplinit un vis, dar nu am câștigat. Dar îmi doream eu să fiu principalul artizan. Și asta a fost… De atunci mi-am promis că voi câștiga de acum înainte. Și am câștigat multe titluri. În total am 11 titluri.

Dar cu emoțiile de la echipa națională, cum a fost?

CĂTĂLIN BURLACU: Țelul meu a devenit și mai mare după debutul la naționala României, care a fost enorm! A fost un debut împotriva Ungariei, deschizând sala Transilvania din Sibiu, cu un public extraordinar. Țin minte că atunci, înainte de meci, antrenorul a zis care sunt primii 5. Printre care eram și eu. Am aruncat de trei, am înscris, publicul a sărit în aer. Practic, nu mai țin minte nimic după acel moment. Am câștigat împotriva Ungariei, cu regretatul Toni Alexe în echipă. Mi-am dorit mai mult decât titlul. Mi-am dorit să ajung în străinătate, să am succes acolo. Dar am zis că e următorul pas pentru mine să-mi găsesc un agent și să mă poată promova și în străinătate, să ajung la echipe puternice din străinătate. Am muncit mult. Pentru asta, a trebuit să conștientizez iarăși că trebuie să muncesc și mai mult. Deja înțelesesem mult ce înseamnă și Cupe Europene, unde era alt nivel. Și am înțeles că trebuie să mă pregătesc și vara. Vara veneam acasă, când n-aveam lot național, și-mi închiriam singur sala din complex Tudor Vladimirescu și-l sunam pe Cristi Murgoci să vină să mă ajute, să îmi dea mingi, să ne antrenăm, să devenim mai buni. Numai așa… Eu nu știu alfel decât prin muncă. Asta ca să-ți îndeplinești țelurile.

Că tot ai povestit că mama ta a fost la acel meci care ți-a adus primul titlu de campion și asta a fost o mare surpriză… ce ai învățat de la părinții tăi?

CĂTĂLIN BURLACU: M-au educat cu educația de atunci, înainte de Revoluție. M-au învățat obediența, nu știu dacă e bine sau nu. Să nu deranjez, să dau bună ziua la oameni, să fiu mulțumit. Și eu am ieșit un pic din tiparul ăsta. Am îndrăznit să vreau mai mult decât am avut. Pas cu pas, respectând oamenii și alegând ce e mai bun de la oameni. Eu mi-am construit personalitatea împrumutând caractere de la toți cei pe care lângă eram: mari sportivi, mari antrenori, oameni influenți. Am avut ocazia să fiu pe lângă el. Și încet-încet am devenit eu altcineva decât cel care a plecat de acasă.

Cât de pregătit e un sportiv pentru momentul retragerii, mai ales din punct de vedere psihogic? Cum a fost în cazul tău?

CĂTĂLIN BURLACU: La mine a fost foarte greu și foarte dur. Da, într-adevăr, sportivii trăiesc într-o bulă a lor. Trăiesc antrenament, sală, avion, hotel, autocar și toate chestiile astea în mod repetitiv. Nu au contact cu lumea de afară, cu realitatea. Sunt niște proiecte-program afară, prin care ei pregătesc oarecum aterizarea sportivilor de performanță în lumea reală. Că ei nu cunosc lumea reală. Apoi, la noi nu se face chestia asta. Și mai e ceva. Cu cât pici de mai sus, cu atât durerea e mai mare. Adică dacă vii de la marea performanță și te oprești. Că trebuie să te oprești. La mine a fost că îmi doream familie și trei copii. Și am familie și trei copii, pentru asta am muncit. Dar am iubit atât de mult baschetul, încât nu am putut să fiu cu nicio persoană lângă mine. Eram maniac să câștig. Tot ce făceam era să câștig. Nu mă interesa altceva decât să câștig meciuri. Și îmi impuneam eu programul meu. Dormeam la 11 seara. Nu vorbeam cu nimeni înainte de meci. Îmi studiam adversarii. Foarte foarte serios. Și în momentul în care m-am lăsat, mi-am zis să mai las corpul, să nu mor pe terenul de baschet. Se terminase mirajul, cumva eram spre 35 de ani. Am mers la Craiova în ultimii 2 ani, am cunoscut oameni minunați. Și am zis că e timpul… Nu mai era loc nici de faimă, nici de bani. Voiam să îmi las corpul pentru copiii mei, să pot să îi ajut. Am gândit un pic înainte. Izbitura cea mai mare a fost că după toată faima și ce ai fost, după trei zile, toată lumea te uită. Ba mai mult, unii sunt bucuroși că nu mai ești în fenomen. Nu te mai aclamă nimeni, nu te mai aplaudă nimeni. Și doi ani nu m-am înțeles cu nimeni, nici cu soția, nici cu părinții, nici cu nașii… Până m-au pus la masă să-mi explice că eu nu mai sunt Burlacu- jucătorul, ci sunt omul Burlacu și trebuie să continui să îmi trăiesc viața, să fiu exemplu. La fel, luptător cum sunt, am refuzat să cred că există depresie când ai atâtea minunății lângă tine, ca familia și oamenii care te susțin. Le-am mulțumit, am încercat să trec peste și am trecut peste. Am încercat să văd și eu lumea reală.

Ok, am înțeles că ești recunoscător multor oameni și n-ai să îi menționezi de teama că ai putea uita pe cineva, dar ce le spui suporterilor? Și pentru perioada în care tu erai jucător, dar și de acum înainte…

CĂTĂLIN BURLACU: Suporterii trebuie să susțină. Suporterii trebuie să ceară autorităților să creeze și infrastructură. Atunci vei face și marketing, evenimente. Obișnuiești comunitatea să vină la sală. Într-o sală de 1000 de locuri sau de 2000, chiar dacă e plină, vor fi suporteri de rezultat, nu de evenimente. Când vrei să faci din echipa ta de baschet, de exemplu, o echipă de succes, da, trebuie să mergi într-atât încât să creezi spectacolul, să faci din evenimentul respectiv un spectacol. Și asta înseamnă de la intrare până la ce vede. Cu bilet, marketing, știi doar. Toată lumea vrea să vină într-o casă nouă, nu una ponosită, în care să-ți expui numele și brandul. Eu cred că odată cu investițiile în infrastructură, vor veni și evenimentele despre care vorbim. Fie că sunt de sport, de cultură, nu știu, orice altceva. Eu cred foarte mult în asta. Cred, în același timp, și în managementul unui oraș care are reprezentativitate prin baschet sau orice alt sport. Trebuie să vină și cu o schimbare. Trebuie să acceptăm schimbarea, să îi lăsăm pe cei tineri cu avânt.