Carmen Ungureanu a plecat din România nu neapărat pentru că și-a dorit, ci pentru că și-a dat seama că-și poate împlini visul în afară. A ales Spania, țară care i-a rămas în suflet după o experiență Erasmus, în timpul facultății. Și-a croit drumul spre pictură mai întâi la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” și apoi a continuat studiile la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Au trecut șapte ani de când și-a deschis propria galerie de artă în Barcelona, unul dintre cele mai cosmopolite orașe din lume.

„Când am plecat cu Erasmus, n-aveam bani. Dar mi-am pus în bagaj câteva picturi. Mi-am spus că voi merge și voi bate la ușile galeriilor ca să văd dacă sunt interesate de ele. Surprinzător, am văzut că sunt primită altfel față de ceea ce era la noi. Am văzut șansă. Și mi-a dat curaj. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune și în traistă. Dacă tu nu te duci să cauți, n-ai cum. Nu poți fi artist doar în Iași sau în oricare alt loc. Riscă-te. E scump, știu, dar sunt sacrificii!”, își amintește pictorița Carmen Ungureanu.

Am cunoscut-o la un Târg de Mărțișor, organizat la Palas. Mi-au atras atenția broșele. Pictate cu foiță de aur, erau altceva. Inclusiv culorile exprimau emoție. Am schimbat câteva vorbe și așa am aflat că era doar în trecere prin Iași, dar a profitat de acest târg nu doar pentru a-și face arta cunoscută, ci și pentru a-și aminti de anii în care, ca să întrețină din artă, făcea tot felul de creații handmade și apoi le vindea. Îi era dor să vadă care e atmosfera. E clar, fluxul de oameni nu e ca în Barcelona, unde vin persoane din toate colțurile lumii, dar voia să mai vadă cum e acasă. Spune că și aceste lucruri mai micuțe, dar care poartă semnătura unui artist, sunt o manieră prin care oricine se poate bucura de artă. Iar pentru ea, ca pictor, e suficient.

„Nu toată lumea își permite să își cumpere un tablou și de asta facem noi, artiștii, și miniaturi. Ca să ajungă arta noastră la cât mai multe persoane. La urma urmei, și ideea noastră este de a-i face fericiți pe cei care cumpără ceva de la noi, o miniatură din munca noastră. Fiecare tablou este un sentiment. Și fiecare se regăsește sau nu. Nu ai cum să convingi. Arta trebuie oricum apreciată, este un dar de la Dumnezeu. Este o imagine pe care o creezi și dai un sentiment altcuiva. Este o bucurie dacă tu te duci acasă și te uiți la un tablou care îți dă o stare de pace sau să te gândești la Univers. Persoanele care nu fac artă, să aprecieze în general. Sau chiar să încerce să picteze. Eu încurajez oamenii să picteze, că poate au har. În astea două ore în care pictează, vor înțelege ce e în sufletul nostru, al pictorilor, când pictăm.”, spune Carmen Ungureanu.

Carmen Ungureanu a fost la un pas să nu mai fie printre noi, să picteze în ceruri. Avea 19 ani. Era la facultate și i s-a făcut rău brusc. A fost operată la inimă în regim de urgență. Nu știa ce va fi, însă Carmen avea un singur gând și vis chiar și pe masa de operație: să fie bine cât mai repede pentru că trebuia să plece cu Erasmus.

Acel moment n-a fost doar o cumpănă, ci și o întâmplare care a făcut-o să înțeleagă că e altfel. De atunci, Carmen își visează picturile dinainte. Are o tehnică personală pe care o folosește când pictează, o tehnică pe care are și o licență. În clipa în care Carmen Ungureanu îmi povestește toate astea, începe să plângă. Își amintește cât de greu a fost și cum era să piardă totul, să nu mai fie la propriu…

„Eu am o tehnică aparte. Sinceră să fiu, eu am avut o operație la inimă când am avut 19 ani și de atunci sunt o persoană mai sensibilă. Și visez picturile mele. Și visez tehnica pe care o fac. Am o tehnică pe care nimeni nu o mai face. Și atunci … tehnica cu care pictez eu e foarte diferită, am o licență pentru ea. M-a ajutat Dumnezeu să fiu un pic diferită față de alți artiști.”, mărturisește Carmen.

Primele picturi le-a realizat pe la 8-9 ani. Iar pe la 12 ani, primele schițe. Le mai are și acum, le păstrează. Ba chiar o impresionează. Sunt chestii pe care le-ar fi pictat un adult și încă se întreabă de unde avea acea imaginație la o vârstă atât de fragedă. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci că va deveni pictor. Și-a pus părinții pe gânduri de-abia când le-a spus că vrea să dea la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”. Evident, aceștia i-au spus că va muri de foame, că mai bine se face doctoriță. N-a contat, ea și-a urmat visul. Cu toate astea, Carmen mi-a spus că ea s-a înscris și la medicină, numai că și-a dat seama destul de repede că nu e pentru ea. A simțit că nu are tăria necesară pe care un medic trebuie să o aibă.

„Cred că fiecare persoană are propriul destin și trebuie să îți asculți sufletul și să faci ce simți. Nu este ușor. Indiferent ce alegi în viață, faci sacrificii. Dar trebuie să te gândești că orice sacrificiu are recompensa lui. Cred că până la urmă contează cât sentiment pui tu pentru visul tău.”

Găsește repede o definiție pentru sine: luptătoare. Nu i-a fost nicicând ușor. Nu îi e ușor nici acum. E departe de casă. Părinții îi spun să se întoarcă. Doar că ea știe foarte bine și ce anume a împins-o să-și caute calea și rostul în altă parte: sistemul. Inclusiv în artă, sistemul parcă îți pune bețe în roate. A simțit asta și vorbește extrem de deschis despre cum a fost în postura de a fi refuzată doar pentru că n-avea pe nimeni din familie în domeniu. I s-au închis ușile la propriu. Pe când în Spania, lucrurile au stat cu totul altfel- „nu m-au întrebat cine e mama sau tata. Au cumpărat lucrările pentru că le-a plăcut ceea ce fac eu. Mi-am dat seama că e o diferență mare… ei te apreciază pentru ceea ce ești, nu din ce familie ești. Și atunci este o diferență mult mai mare față de ceea ce e aici, în Spania, unde un necunoscut îți deschide o ușă”, spune pictorița Carmen Ungureanu.

„Dacă nu pictez, nu pot. E legat de sufletul meu. Trebuie să fac ceva, să pun o culoare. Am început și partea estetică. Nu am cum să renunț. Dacă ai arta în suflet 100%, nu ai cum să renunți, nu poți. Să spun că mă fac altceva și să nu mai pun mâna pe culoare. Nu am cum.”, răspunde Carmen atunci când o întreb dacă a avut momente în care s-a gândit să facă altceva, să renunțe.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Carmen, când ți-a fost cel mai greu în toată povestea ta?

CARMEN UNGUREANU: Când a trebuit să las țara pentru a mă axa pe visul meu. Deci, nu este ușor ca persoană, ca femeie, să lucrezi ce-ți place ție. Că puteam foarte bine să fac altceva. Am început să lucrez ca secretară, în primii doi ani. Și apoi m-am axat pe visul meu, pe magazinul meu. Eu fac și bijuterii de când am terminat facultatea. Fac 15 ani de ani de când fac și obiecte handmade.

Cum e acolo, în Spania, ca artist? Cum arată procesul până în momentul în care deschizi un magazin/ o galerie de artă?

CARMEN UNGUREANU: E greu și acolo până găsești locul, strada. Trebuie să faci un studiu de marketing, să afli ce se caută, cu ce vii tu cu nou față de alte persoane. Pentru că nu e ca un mall. Sunt străzi speciale pentru artiști. Trebuie să îți faci calculul pe un proiect. Și creditul de la bancă e diferit față de ce e la noi, în România. La ei există ajutoare pentru artiști. Chiar dacă nu ai niște ani vechime, există un ajutor special care îți poate fi de folos ca să îți deschizi tu propriul tău magazin, să-ți poți îndeplini visul. Iar ca artist plastic, e diferit. În România, chiar sunt galerii unde te acceptă doar dacă știi pe cineva. Ah, da, am participat și eu la expoziții, cu domnul profesor Pătrașcu, care mi-a fost mie mentor. Dar să mă fi dus eu singură în București, nu cred că mă primeau. Atunci am văzut diferența adevărată: când eu am participat ca persoană străină la galerii din Spania. Și apoi m-am axat să particip la expoziții în afara Spaniei- Franța, Dubai. Dar am văzut diferența. Ca român, nu ești primit la fel ca un cetățean spaniol, de exemplu. Pentru că eu am reprezentat Spania, ca artistă, ca să pot să intru în Luvru sau la o expoziție de artă în Dubai. Deși nu spune nimeni, se face o diferență.

Care e motivul pentru care se face diferența asta? Totuși, avem și noi niște nume…

CARMEN UNGUREANU: Sunt niște nume, așa e. Atunci când am participat și în Dubai, și la Luvru, erau peste 20 000 de artiști. Să spunem că sunt 200 de standuri. Fac o selecție. Și apoi îți dau un răspuns. Eu am așteptat șase luni. Eu am mai întâlnit o fată din România, era venită în Dubai. Dar uite diferența- eu am fost repartizată la intrare la eveniment, iar pe ea au pus-o în ultimele două rânduri, în capăt. Se face diferența și așa. Dar în Paris, nu am întâlnit pe nimeni din România la acea expoziție. Eu cred că depinde și arta pe care o faci, ca diferență. Pentru că mulți din facultate sunt artiști, dar contează și ce ai tu în plus față de alte persoane.

Știi cum se zice… un artist e mai valoros după ce nu mai e în viață. Numai din artă, reușește un artist să trăiască decent?

CARMEN UNGUREANU: Da, dar sunt perioade. Uneori vinzi mai mult, alteori mai puțin. Nu tot timpul este situația roz. Dar depinde și cât îți pui tu ca artist prețurile, care e valoarea muncii tale. Am avut o întâmplare, la Luvru. A venit un ziarist și a văzut un tablou și a zis că e ieftin. Mi-a zis „cum să pui tabloul acesta la 4000 de euro? Este foarte ieftin, este ca o geantă Chanel. Geanta se mai poate face, ce faci tu e unic!”. Și atunci mi-am dat seama că valoarea trebuie să ți-o pui tu, ca artist. Să-ți dai seama cât face un obiect, nu să te uiți la prețul standard.

Ce i-ai transmite unui student care acum termină studiile și chiar vrea să trăiască din arta pe care o creează?

CARMEN UNGUREANU: Să se promoveze înainte. Trebuie să facă și sacrificii. Nu doar să picteze, ci să învețe ce înseamnă să se vândă online. Să plece din țară și să meargă la galerii și să întrebe dacă vor să cumpere arta sa. Să învețe limbi străine, că e foarte important. Trebuie să riște. Chiar dacă pierzi, trebuie să riști. Au fost evenimente la care nu mi-am scos banii, dar am participat. Cred că trebuie să-și pună un program serios, în care azi își spune că se ocupă de artă, se promovează, scrie unor galerii. Dar să nu creadă că dacă e în Iași, automat să stea doar în Iași. Să țintească mai sus. Aș vrea ca măcar cei de azi, copii de azi, să învețe ceva și despre finanțe și sistem. Că te trezești că termini școala și nu știi cum să vinzi. Mie mi-ar fi plăcut să fi avut câteva ore de curs pentru a învăța cum să ne vindem arta, de exemplu. Este foarte important. Nu doar tehnica contează. Pentru că așa ai încredere în tine, dacă vinzi. Te simți apreciat. Dar dacă nu vinzi, renunți. Mulți artiști au renunțat pentru că nu și-au putut vinde tablourile.

Se spune că arta e subiectivă, în sensul că fiecare privitor o vede prin propria percepție. Dar cu ochi de artist, te gândești că poate ai fi făcut altfel o lucrare, poate chiar mai bine? Nu e vorba neapărat de invidie, ci de gând…

CARMEN UNGUREANU: Da, există și chestia asta. Există și invidii chiar de la o persoană de rând. În general, invidii de la o persoană normală, că nu are harul tău. Și ai și invidia de la alt artist. Eu cred că, mai ales ca artiști, ar trebui să învățăm unii de la alții, să ne sprijinim. Mi-ar fi plăcut, de exemplu, să găsesc în Iași, un grup de artiști care să vrea să deschidă o galerie în afară. Dar deocamdată nu văd asta la noi, așa mi se pare.

Nu te-a întrebat nimeni din Uniune Artiștilor cum ar putea face asta, să caute variante de a ieși din Iași?

CARMEN UNGUREANU: Eu nu am să închid niciodată ușile. Le e frică. Noi am crescut cu foarte multă frică. Frică că nu ai să reușești, că ai să eșuezi, că pleci din țară, că te duci și nu știi pe nimeni. Fiecare artist trebuie să lucreze pentru el, în primul rând psihologic. Fiecare are lumea sa, nu doar artiștii. Dar cred că un artist trebuie să riște mai mult dacă vrea să-și atingă unul dintre vise. Mai ales în România. Este o satisfacție la urma urmei. Mi-ar plăcea să pot să ajut, să existe inițiativă de la ei, dar depinde de atitudinea fiecăruia.

Ce îi împiedică?

CARMEN UNGUREANU: Neîncrederea, teama că nu ți se mai dă pictura înapoi. Că s-au întâmplat cazuri din acestea, cu galerii care au luat picturi, care nu au mai dat banii. Măcar să încerce pe banii lor. Mergi cu câteva tablouri mici, care încap în valiză și du-te. Eu fix așa am făcut când am ajuns în Spania, cu Erasmus. Am luat cu mine zece tablouri.

Ai în față planșa, cum reușești să ai inspirația necesară?

CARMEN UNGUREANU: O parte visez, o parte fac ceea ce simt. Ca artist, tu poți să te uiți, internetul ne ajută. Dar până la urmă, ai o imagine din ce ai văzut și ți-a plăcut. Plus momentele tale din viață, simboluri multe. Deci, nu pot să pictez, hai să lucrez la comandă. Fiecare artist are universul său și tocmai ăsta e farmecul.

Din toate picturile create până acum, e una care ți-a rămas în suflet și are o poveste aparte?

CARMEN UNGUREANU: Este o pictură pe care știu că trebuie să o vând, dar o păstrez de suflet. Am o femeie care este un fel de înger căzut. E o lucrare care a fost admirată foarte mult. Mi s-au oferit bani pe ea, dar nu m-a lăsat ceva din mine să o vând. E un sentiment, nu știu. Pictura pe care am făcut-o mă reprezintă și probabil îmi e greu să mă desprind de o parte din viața mea…

Cât e de greu pentru un artist să renunțe la „puiuțul” său?

CARMEN UNGUREANU: Ca artist, dacă faci ceva comercial doar pentru a vinde, e mai ușor atunci. Dacă pictezi cu sufletul anumite lucrări, acolo sunt povești din viață. Și e un pic mai greu. Dar eu încurajez, cu timpul, ca toate lucrările să fie vândute. Pentru că dacă nu, energia rămâne în trecut și nu evoluezi.. E o altă stare, un alt sentiment. Trebuie să ne detașăm de trecut. Pentru că un tablou e o stare, un sentiment din trecutul tău. Și trebuie să ai puterea să te detașezi ca să poți face altul mai frumos.

Care dintre pictorii din toate timpurile și-au amprenta asupra stilului tău?

CARMEN UNGUREANU: Îmi plac mult Dali, Van Gogh, pentru ceea ce transmit. Când am ajuns la Barcelona, am rămas uimită să văd cu ochii mei tot ce am învățat în facultate. La fel și da Vinci, pentru simbolism. Căci, la urma urmei, fiecare lucrare a lui conține un secret și dacă trecem dincolo de ceea ce vedem, sunt niște coduri. Niște coduri din istoria artei, care îți descriu și anumite secrete care nu se pot spune omului de rând. Și eu, când am avut masterul, mi s-a spus să desenez simbolurile pe care le cunosc. Să le desenez în felul meu, ca să nu dau de bănuit altceva. De asta zic că operația a adus bine până la urmă. M-a ajutat și chestiunea cu simbolurile pe care le-am descoperit pentru că am înțeles mai bine ce înseamnă artă, sistem.

Acum, când privești în urmă, cui mulțumești?

CARMEN UNGUREANU: În primul rând, lui Dumnezeu. Mie. Părinților, familiei. Și anumitor profesori care mi-au fost alături și m-au ajutat cu îndrumarea. Și pentru foarte puțini prieteni.