Oh, tăticule…! Cred că despre tata mi-e cel mai greu să vorbesc și asta e pentru că eu cu tata n-am avut niciodată o relație lipsită de ciondăneli sau certuri grave chiar, în urma cărora nu ne-am vorbit aproape un an, deși stăteam în aceeași casă, dar mereu  fost ACOLO, deși n-a spus-o direct, m-a făcut pe mine să simt treaba asta. Nu știu, poate a fost de vină faptul că am venit pe lume mai mult pentru că „s-a întâmplat” (nah, tata avea 43 de ani în 1988, familia era completă cu sor-mea și frate-miu, eu m-am încăpățânat să fiu o Gugiuman :)))) ) sau diferența de generații, dar știu doar că niciodată, nici mama, nici tata nu mi-a zis „nu ai voie să…”, „nu trebuie să…”, „nu fă aia…”. Dar nici nu mi-au zis „te iubesc” de dimineață până seara. De fapt, rostit, nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată, însă acea licărire din ochi când cineva străin îi vorbește despre mine e cea mai mare dovadă de mândrie și iubire pe care știu sigur că tata o are pentru mine, doar că nu și-o manifestă verbal. Cât despre grija pe care ne-a purtat-o mereu, asta a existat chiar și în acel „unde e Alexandra?”. Poate și pentru că tata n-a văzut asta la el în familie, habar n-am, în afara rudelor care s-au cuibărit în Iași, nu prea am avut tangențe cu neamurile rămase la țară. Cred că așa erau vremurile de pe atunci, nici mijloace de comunicare ca azi nu existau, cine știe…

Poate mi-ar fi plăcut să moștenesc de la tata curajul. A plecat în lume la numai 14 ani, copil fiind de fapt, iar în acele vremuri cumplite de comunism, sigur că i-a fost de zece ori mai greu decât mi-ar fi mie azi. Vorbește puțin despre viața sa de atunci sau poate n-am insistat prea mult noi ca să aflăm, dar ușor nu i-a fost. Și, cum îi place lui să spună, „s-a descurcat” fără să-l știe nimeni, fără să se plângă, fără să se gândească, poate, că alții au avut mai mult noroc în viață. A luat totul așa cum i-a fost hărăzit și a răzbit. De la tata am învățat să ne descurcăm singuri, să nu fim dependenți de nimeni, doar de familie. Și, oho, de câte ori n-a sărit tata să ne ajute, mai ales financiar, când am fost la necaz. Bine, cu mine încă o mai face chiar și când nu e necaz. :))))) Și mai cred că de la tata am luat chestiunea asta cu săritul în ajutorul oricui îmi cere asta. Adică da, nea’Stelică a ajutat dintotdeauna pe oricine fără să aibă vreo pretenție la schimb.

Rememorând toate, îmi dau seama cât de încercat a fost tata de către soartă, fiind cel care, rând pe rând, a primit vestea morții neașteptate a fratelui său, care s-a sinucis, a surorii sale care a murit în urma unui accident rutier, dar și vestea că mama se zbate brusc între viață și moarte. A ajuns „acolo” într-un suflu și vă zic sincer că rareori l-am văzut pe tata plângând. Mai bine zis, cred că aș putea să număr pe degete de câte ori a plâns. De unde atâta tărie, tata???

Eu, pe tata, îl văd nemuritor și invincibil și, totuși, azi împlinește 74 de ani. Îmi fuge gândul că va veni, cândva, clipa despărțirii, dar mi-e teamă rău de acea zi pentru că va fi ziua în care nu voi mai fi copilul lui, nu voi mai fi „fata lui tata”. E motivul pentru care am încercat, în ultimul timp, să-i și spun că îl iubesc, să-l îmbrățișez, să-i fiu recunoscătoare pentru că m-a purtat în toate școlile posibile (chiar dacă încă mă mai întreabă de ce am firma mea și nu sunt și eu angajată, ca tot omul), să-i mulțumesc pentru tot. Chiar și pentru că nu a venit la niciun meci de baschet de-al meu doar pentru că n-am vrut să fac handbal sau oricare alt sport, numai baschet nu. :)))) Ah, și când nu înțelegeți umorul meu, să știți că tata e mai miștocar decât noi toți la un loc. Sigur, umorul negru de la el l-am luat. Iar lui îi place să danseze sau îi plăcea. Iarăși, nici asta nu s-a lipit de mine. S-a lipit, în schimb, buna dispoziție, chiar dacă până și el spune că mă hlizesc prea mult.

Până de curând, tata arăta la 70 de ani ca la 55 de ani, dă, Doamne, să-i fi moștenit gena bună. Și atunci când nu e în casă în trening sau prin grădina de la țară în haine de om gospodar, tata e mereu la cămașă, pantaloni la dungă, adică fix acel stil al oamenilor care au prins vremuri în care blugii erau ceva utopic. Cred că de asta mă întreabă dacă sunt așa scumpi blugii care nu sunt rupți de nu mi-i permit. :)))))) Poate am să-l întreb mai multe de acum… poate că din moment ce înțelegem că viața atârnă de o simplă decizie a Celui de Sus, totul se schimbă. Poate, poate, poate… La mulți ani, tata, te iubesc la infinit și-ți mulțumesc pentru tot ceea ce sunt azi, dar și pentru libertatea acordată, banii pe care mi i-ai tot dat sau pe care încă mi-i dai (:)))) ) inclusiv pentru revistă (aș putea să te trec acolo la „fondator”), dar, mai ales, pentru că într-o perioadă în care educația se făcea cu „bățul”, tu nu ne-ai atins nici măcar cu o vorbă. Mulțumesc pentru că ne-ai lăsat să ne învățăm lecțiile, chiar dacă atunci când am închis magazinul, mi-ai zis „ți-am zis eu că haine găsești pe toate drumurile, dar nu ai ascultat!”. Ah, și mulțumesc, tata, pentru că niciodată nu ne-ai spus să ne căsătorim și să avem copii, să fim „în rând cu lumea”. :))))) Aș putea scrie la nesfârșit, dar păstrez și pentru scrisul de mână câte ceva…

 

Author