Reeditată după 43 de ani, „Mirajul gazonului” ne dezvăluie personalitatea remarcabilă a unuia dintre cei mai mari antrenori din lume, Mircea Lucescu. Notițele scrise și apoi publicate arată cât de meticulos a fost. Filosofia sa n-a fost doar sportul. Mircea Lucescu a fost mereu informație, ambiție, perseverență, multă muncă și nevoia de a învăța de la alții. Era ceea ce ar trebui să fim toți, indiferent de domeniu. Capacitatea sa de analiză frapează. Scriitura este excelentă și, așa cum Mircea Radu Iacoban a spus la lansarea de la Iași a cărții „Mirajul gazonului”, n-a avut nevoie de niciun fel de intervenție ori corecție a textului.

„Am plecat de la premisa că prețul victoriei este invidia, iar prețul înfrângerii este singurătatea.”

Dacă nu ești pasionat de fotbal, e greu să ții pasul cu gândurile înșiruite în paginile cărții „Mirajul gazonului”. Cartea e mai mult un jurnal al fotbalistului Mircea Lucescu. Toate însemnările subliniază modul în care sportivul de atunci s-a autoeducat. Scria toate astea pentru a putea învăța, pentru a fi din ce în ce mai bun. Când a primit provocarea de a antrena Corvinul Hunedoara, nu știa că va face ca echipa să nu mai fie văzută drept „copiii Hunedoarei”, ci „fenomenul Hunedoara”. Era antrenor-jucător, o trecere care s-a făcut fără să își dea seama, cum însuși Mircea Lucescu mărturisește. Va ajunge să aibă o rubrică despre etică și estetică fotbalistică în „Drumul socialismului” din Deva și o emisiune radiofonică pe stadion. Cu mai mult de 43 de ani în urmă, da?

„Sportul naște o lume aparte, adesea descumpănitoare; în ea lucrurile capătă alte dimensiuni. Și poate de aceea oamenii îl iubesc atât de mult (…) în sport, extraordinarul care iese în evidență în marile competiții își află sursa în obișnuitul pregătirii zilnice. Cel care, după primii pași în sport, acceptă obișnuitul, comunul, va continua și se va bucura într-o zi de frumusețea inegalabilă a întrecerii sportive; cel care se lasă orbit de extraordinarul competiției, nu va ajunge niciodată să participe cu adevărat la ea.”

A crescut în sărăcie, dar asta nu l-a împiedicat să viseze

Nu-și mai amintește când a avut mingea la picioare pentru prima dată, dar nu uită că frații săi mereu jucau fotbal pe unde apucau. Așa a fost primul contact cu „fotbalul”. Obstacolele întâlnite le vedea ceva firesc pentru călirea sa. Pasiunea pentru fotbal devine mistuitoare, iar asta îl face să se agațe de orice prilej a fi cu mingea la picior.

„Acasă o duceam greu. Mama făcea cu dificultate față lipsurilor în care o lăsase boala tatei. N-aveam decât două perechi de teniși pentru toți patru băieții, pe care le încălțam cu rândul în sezoanele răcoroase (…) Viața grea, cu puține satisfacții, mă făcuse să prețuiesc orice mică realizare. Învățasem că pentru mine orice bucurie cere muncă multă, suferință și de aceea nici nu puteam să îmi închipui altfel reușita mea în fotbal (…) nimic nu era prea dureros când aveam mingea la picior iar în față poarta și un portar pe care șutul meu viclean îl făcea neputincios.”

A visat să fie stelist, dar viața avea alt plan pentru Mircea Lucescu: Dinamo

Mircea Lucescu n-are cum să uite cum nea Romeo Catană de la Steaua i-a făcut semn să iasă din cercul celor aleși. De aceea, la fiecare derby Steaua-Dinamo, jucătorul Mircea Lucescu dădea totul pe teren. Își manifesta furia și necazul copilului refuzat din cauză că era mic și slăbuț. În carte, Mircea Lucescu se întreabă chiar ce a fost în mintea sa atunci, la 18 ani, când solicitat de Traian Ionescu, am venit la Dinamo?. Întrebare firească, în condițiile în care pe postul său erau jucători mult mai titrați, buni și fermi în jocul de fotbal. Doar că nici aici nu i-a fost ușor.

A început de jos, a avut momente în care a strâns din dinți și altele în care a fost nevoit să ia decizii care i-au atins sufletul nu tocmai în sens pozitiv. Vedea cum speranțele lui se pot nărui atât de ușor în momentul în care sănătatea șchiopăta și era trimis mai mult la echipa de juniori. Ucenicia la Dinamo a însemnat să fie ca un copil de trupă. Căra bagaje, era la cheremul jucătorilor mai mari. Așa trecea timpul… și, pe bună dreptate, Mircea Lucescu afirmă că „trăiam cu disperare neputința de a arăta în joc ceea ce învățasem de-a lungul celor doi ani de tușă. Aveam oare să devin cu adevărat fobalist?”.

„M-am convins că fotbalul, ca și viața, este o permanentă învățare. Înțelegeam că <<a învinge un obiect, un om, o echipă e un lucru deosebit care-ți dă satisfacție, dar care în fond nu înseamnă mare lucru pentru că dăinuie atâta timp cât ecoul succesului tău. A te învinge pe tine însuți, a smulge propriei persoane valențe noi, a te redescoperi permanent oferind celorlalți tot ce e mai bun în tine, aceasta da, e o mare victorie>>”

Lupta, aceasta i-a fost deviza indiferent de greutăți și obstacole, inclusiv în fotbal

Când făcuse pasul spre Dinamo, gândul era că va ajunge mare fotbalist. Numai că viața îți oferă lecții. Inclusiv din partea antrenorilor care nu reușeau să țină pasul cu fotbalul modern, ci credeam că fotbalul din timpul lor este etern. N-a contat prea mult pentru Mircea Lucescu… și-a dat seama că adevărata bătălie era cu el însuși. Și a înțeles asta în momentul în care s-a transferat și s-a gândit că nu a fost util la Dinamo.

„Nu cunosc un cuvânt mai frumos decât lupta. Poate pentru că și viața a însemnat pentru mine o permanentă luptă. Nimeni nu mi-a dat nimic. Și nici măcar nu m-a ajutat. Am reușit cu propriile mele forțe, cu propriile mele ambiții. Nimic nu-i mai frumos pe lume ca lupta. Este deplina satisfacție, este ceea ce încercăm noi să obținem de-a lungul întregii vieți: fericirea. Când totul ți se oferă, când dorințele își sunt ușor îndeplinite, bucuriile sunt minime. Când reușești luptând, ești fericit.”

Ce spune Mircea Lucescu despre elementele pe care un antrenor trebuie să le obțină și apoi să le apere

Cu cât parcurgi paginile cărții „Mirajul gazonului”, cu atât îți dai seama de gândirea complexă pe care Mircea Lucescu și-o consolidase de timpuriu. Vede totul cu luciditate. Inclusiv atunci când, deși jucător, își dă seama care sunt elementele pe care un antrenor nu doar că trebuie să le dobândească, ci mai ales să le păstreze: coeziunea sufletească, atmosfera de prietenie, spiritul de solidaritate. Acestea, spune el, se obțin greu și trebuie apărate cu orice preț.

În plus, Mircea Lucescu are câteva observații: când un meci e pierdut din cauza unui joc slab, nu te apuci tu, ca antrenor, să îi desființezi public pe jucători. Faci o analiză într-un cadru intim al echipei, astfel încât toți jucătorii să se simtă confortabil și să învețe unii de la alții. Doar așa vor putea redeveni calmi și echilibrați jucătorii care au greșit. Nu se vor simți apostrofați și condamnați. Asta pentru că „echipa este o unitate a unsprezece jucători cu calități, roluri diferite, cu temperamente care trebuie să se completeze de multe ori nu atât de firesc, ci curios (…) de cele mai multe ori, o vorbă bună, o încurajare îi poate reda încrederea”.

În asta constă misiunea antrenorului. El are o responsabilitate imensă. Are în mâini o echipă de caractere diferite. Trebuie să știe cum să le câștige încrederea. Trebuie să fie un bun educator, psiholog, să știe cum să se impună, să se facă respectat, fără însă a uita să fie deschis la ideile jucătorilor, să le acorde credit. Asta era convingerea lui Mircea Lucescu în urmă cu 43 de ani. Parcă nu mai e de mirare cum a reușit „Chinezul”, că așa îi era porecla când era mai mic, să-și construiască o așa carieră în fotbal și ca jucător, dar mai ales ca antrenor. În toate astea l-a mânat curiozitatea, „pasiune” pentru care își dedica tot timpul liber. Era curiozitatea învățării.

„Antrenorul adevărat este cel care are curajul de a fi egal, din punct de vedere uman, cu jucătorii săi!”

Mircea Lucescu trece prin toate aceste amintiri cu o lejeritate care pălește. Toate par ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Cartea este ca un manual pentru tinerii fotbaliști. Deși, cu siguranță, învățămintele sale pot fi aplicate în orice alt sport. El spune foarte clar că la 17-18 ani, un tânăr jucător ar cam trebui să știe cum să se antreneze, cum să-și conducă viața, cum să facă orice exercițiu care l-ar face să dobândească noi calități.

„Ești atât de bun cât ultimul tău meci… trebuie să fii pregătit să primești loviturile, pentru că nu sunt puține dureri sufletești și piedici în fotbal. Să fii tare, nu te înspăimânta dacă lumea își bate joc de tine. Dă tot ce ai mai bun în tine și continuă să înveți tot timpul!”, e sfatul pe care îl primește de la Ted Bates, managerul lui Paine de la Southampton.