Alexander McQueen. Lee, cum îi spuneau apropiații. Un geniu al modei, un suflet măcinat de o tristețe lăuntrică pe care nu prea a lăsat-o să se vadă. În ziua în care trebuia să își înmormânteze mama, el s-a sinucis. S-a spânzurat în propria locuință, de unde a fost scos într-un sac negru, de cadavre. Adică a fost scos fix așa cum îi spusese cu puțin timp în urmă unuia dintre bunii săi prieteni, Sebastian care, în film, spune că nici nu poate să-și imagineze ce era în sufletul lui când se chinuia să facă gestul acesta, să-și pună funia, singur în casă. McQueen se gândea că în spatele brandului său e doar el și că atunci când va muri, chiar nu știe dacă ar vrea ca altcineva să ducă numele mai departe. Puse la cap la cap, acum, totul pare un fel de cronica unei morți anunțate în care nimeni n-a crezut. Da, au fost șocați, dar nu l-au crezut că ar fi capabil de un asemenea gest. Înainte de una dintre ultimele prezentări, îi spune aceluiași prieten Sebastian că la finalul show-ului, va ieși din subsolul scenei și se va împușca. Alexander McQueen simte că e finalul, știe că nu are de ce să mai continue. Și totuși, spre surprinderea mea, nimeni nu face nimic, ci așteaptă ca el să se autodistrugă, să se descompună. Parcă toți așteaptă doar să primească vestea. Și o primesc în dimineața zilei de 10 februarie 2010, fix în ziua în care Lee trebuia să își îngroape mama.
McQueen și-a iubit mama enorm. Între ei era o legătură specială. Erau colac de salvare unul pentru celălalt. Și asta pentru că McQueen a fost abuzat când era mic de cumnatul său, iar mama lui a fost victima violenței domestice. De aceea, în ziua în care mama lui a murit, i s-a prăbușit totul. Stâlpul lui nu mai era. A fost devastat. Avea 40 de ani, era început de februarie. Familia a început să își facă griji pentru el chiar atunci când toți s-au reunit pentru a pune la punct detaliile funeraliilor mamei lor. A fost prea târziu. Pe 10 februarie 2010, familia era anunțată că s-a sinucis. Cel mai probabil, Lee a vrut să nu stea prea mult departe de mama sa.
Întreaga poveste a lui Alexander McQueen e una despre ambiție, curaj și enorm de multă muncă. La un moment dat avea de pregătit 14 colecții pe sezon și nu putea să renunțe. În film (Netflix) spune că are de întreținut 50 de persoane care trebuie să-și plătească ipotecile, deci nu-i poate abandona, trebuie să muncească. A fost sărac. A început ca ucenic într-un atelier bespoke pentru că mama sa l-a încurajat să aplice pentru acel stagiu. Știa că Lee are înclinații spre artă. Prindea foarte repede croitoria, încât îi uimea pe toți. Era disperat să învețe cât mai multe despre croitorie. Apoi, se mută la alt atelier. Face la fel, acumulează orice informație. Toți au simțit că e ceva cu acest puști numit de presa britanică „băiat rău”, dar el era un suflet tare blând, care își exprima gândurile negre și furia prin artă. A șocat de multe ori prin creații și mai ales prin modul în care folosea modelele pentru a transmite mesaje clare de susținere a femeilor. Era manifestul lui împotriva violenței și abuzului, împotriva a tot ceea ce el trăise…
Găsește sprijin în Annabelle Neilson, un veritabil descoperitor de talente în modă. Când aceasta moare la numai 49 de ani, Lee McQueen e devastat. Îi dedică o colecție, știe cât de mult l-a ajutat atunci când nu avea bani, chiar dacă între ei au mai existat tensiuni și chiar nu și-au vorbit o bună perioadă de timp după ce Lee a decis să n-o ia în echipa cu care a plecat la Paris, să lucreze la Givenchy. McQueen îi reproșează lui Annabelle că se laudă în presă că ea l-a descoperit pe el și nu e așa. Numai că nimeni nu l-a descoperit, el s-a descoperit pe el. Și asta pentru că geniu te naști.
Geniul McQueen crea din orice fel de materiale. Și o plasă dacă avea, găsea cum să o pună în valoare. Creațiile lui erau excentrice. Făcea colecții din indemnizația de șomaj. De aceea, îi era teamă să nu fie descoperit și închis pentru asta… practic, muncea și nu avea voie să muncească pentru că încasa acea indemnizație. Primește premiul pentru cel mai bun designer britanic de mai multe ori. E pe val, începe să fie vizibil, remarcat. Asfel, casa de modă Givenchy i-a oferit o șansă unică. Se mută la Paris. Își trăiește visul. Inovează în toți anii în care a lucrat pentru Givenchy. Prezentările lui erau un spectacol în sine. Cu banii câștigați la Givenchy, își finanța propria casă de modă, acolo unde se putea exprima în toată splendoarea, putea fi cât se poate de excentric.
Rămâne la Givenchy câțiva ani, până când Gucci îi face o propunere de nerefuzat. Practic îi finanțează casa de modă, îi cumpără un pachet de acțiuni. Gucci îi promite că nu va interveni în ideile sale, că are libertate deplină de creație. Și uite așa își vede visul împlinit. Se întoarce în Marea Britanie. O lume întreagă vorbește despre el. O lume întreagă îl aplaudă. O lume întreagă îi recunoaște geniul. Inovează și șochează. Dar arată că nu-i pasă. E doar o armură, căci în interiorul lui nu era chiar atât de nepăsător. Singura prezentare de modă la care plânge e cea în care doi roboți pictează rochia albă pe care o purta unul dintre modelele de pe scenă, la final. A fost ceva nemaiîntâlnit în modă până atunci. Arta și tehnologia se contopeau în cel mai inedit mod. Și Alexander McQueen era cel care reușea să facă asta. A rămas până astăzi unul dintre cele mai uimitoare momente din prezentările de modă.
McQueen e filmul pe care îl găsiți pe Netflix. Nu trebuie să fii pasionat de modă ca să îl vezi. Dar e un film captivant, care te ține prins în poveste de la început până la final…
sursa foto reprezentativă: new on netflix uk
