„Mi-aș dori să fiu vocea fetelor care fac parte din noua generație, mă simt mai apropiată ca vârstă de nevoile și fricile lor! E mare nevoie ca orice tânără fată să aibă un start sănătos în viață, ca să înțeleagă cine este este, ce vrea și să își dea voie să nu se lase limitată de nimeni și nimic! Dacă vor să se descopere, să mă caute, pot să le ajut!”, e gândul pe care Diana Pîrje mi-l împărtășește de la începutul discuției noastre. Psiholog de profesie, Diana Pîrje (pe care o găsiți și aici) cunoaște obstacolele pe care mulți ni le impunem chiar și fără motiv. A trecut și ea prin asta, poate de aceea înțelege cât de greu e cuiva să depășească bariere autoimpuse în lipsa unui ajutor de specialitate. Rezonează mai mult cu ideea de a face bine în cadrul unor grupuri decât în terapii unu-la- unu, asta pentru că „e un consum emoțional mult prea mare atunci când lucrezi individual, mi-am dat seama că mi se potrivește mai bine terapia de grup”. În dialogul nostru, Diana pomenește des ideea de a-ți da voie. Pentru ea, a fost calea spre succes. Drumul nu i-a fost ușor și nici lipsit de obstacole, dar a găsit curajul pe care sigur nu-l avea atunci când era mai mică. Avea încredere în ea, însă nu știa cum să scoată la exterior această siguranță pe care o dezvoltase în interiorul său.

„Talent ascuns? Hmmm… cred că am talentul de a scoate ce-i mai bun din oameni fără ca ei să își dea seama. Îmi place să văd potențialul pe care oamenii îl au și să le pun acele întrebări ca să ajungă la esența lor interioară. Și poate că uneori sunt incomodă sau dificilă, dar știu că prin ceea ce fac, dau multe teme de gândit… și ar mai fi unul, să simt foarte bine lucrurile. Simt oamenii, situațiile. Și la evenimente mă dau doi pași în spate și închid ochii ca să simt… și așa se întâmplă, cum le simt!”

                   Gândindu-se că bunica, profesoară de matematică, o va ajuta cu temele și la liceu, Diana a ales profilul mate-info. Numai că la un moment dat, când a simțit că nu mai înțelege ce i se preda, a decis că vrea să se mute la filologie. Și așa a și făcut. Părinții au încurajat-o de mică și au lăsat-o să se exprime în voie, așa cum a crezut ea de cuviință. Își amintește că în clasa întâi, când mama sa a lăsat-o cu colegii, a început să plângă. Nu voia să accepte că a crescut, că intră într-o nouă etapă. „M-a durut sufletul, eram liberă și de acum simțeam că era gata!”, își amintește Diana.

                     Când era mică, se visa creatoare de modă. Și-a adus aminte acest vis în momentul în care a mers la croitoreasă pentru a-și face două rochii. Explica întocmai cum vrea să arate. Vorbea cu pasiune. Își imagina creația. „Cine știe, poate până la urmă, tot pentru sufletul meu…”, completează Diana. Nu a făcut modă pentru că a înțeles că viața e mai practică. N-a renunțat la visul acesta, doar că l-a pus într-un sertar pe care știe că îl va redeschide la momentul potrivit. Așa a fost și cu televiziunea. Tot în copilărie, Diana dorea să fie ca actrițele pe care le vedea la TV, ca prezentatoarele pe care le admira. Îi plăcea Andreea Esca și Andreea Berecleanu. Pe prima, o vede „femeia fără vârstă”. Pe cea de-a doua, „femeia-muză”. Dacă le-ar avea în față, pe amândouă le-ar întreba cum reușeșc să-și mențină acest echilibru pe care îl dezvăluie cu atâta naturalețe în văzul tuturor. Azi, visul televiziunii proiectat în copilăria s-a îndeplinit pentru Diana. Are propria emisiune la Profi24. Îi place. După multe emisiuni în care a fost doar invitată la diferite posturi TV, postura de realizator i-a fost o reală provocare căreia i-a zis da din prima.

 

„Îmi dau seama că ce îmi doream atunci, în copilărie, am ajuns să triesc acum. Mulțumesc că nu m-am trădat! Dacă ar fi să dau timpul înapoi, îmi dau seama că nu m-am trădat. Ce îmi doream atunci fac acum. Acum am puterea. Nu mai sunt slabă, nu mai sunt copilă, sunt adult!”

                      „Jurnalul femeii fericite” e un ghidaj pe care Diana îl propune oricărei femei. E un set de întrebări și exerciții utile mai ales celor care vor să pornească în călătoria propriei descoperiri. „Fericirea e o alegere, tu ți-o creezi!”, e convingerea Dianei. Și e și premisa de la care a pornit atunci când a început să conceapă acest produs. La lansarea de la Iași, de la Hotel Unirea, sala era plină. Diana a vorbit cu sufletul. A fost ca o confesiune, dar și o invitație la dialog cu toate cele din sală… Diana știe că oamenii care nu o cunosc, dar vin să o asculte, vin pentru că rezonează cu energia ei. Simte că sufletul lor rezonează cu sufletul ei și atunci, întâlnirea dintre ei e atât de firească…

„M-am întrebat de multe ori ce am făcut ca să merit așa oameni frumoși. Acum chiar sunt împlinită. Și ai mei s-au convins între timp că am făcut alegerea potrivită pentru mine. Nu erau convinși că psihologia e ceva ce-mi va asigura traiul. Atunci, când am ales facultate de Psihologie, nu era ca acum. Dar am crezut în mine. Și au crezut și ei în mine. Acum, când lucrurile sunt așezate, le-am zis că nu e totul despre frici, că pot vedea chiar ei că se pot întâmpla lucruri frumoase atunci când cineva crede într-un om, că nu trebuie să ne luăm după șabloane, după modelul tradițional, care ne spune să mergem la ceva sigur, că nu e bine să riscăm. Eu zic să avem mintea deschisă. Acum, uitându-mă în urmă, mă felicit pentru curajul pe care l-am avut când m-am ales pe mine!”, mărturisește Diana Pîrje atunci când o întreb ce i-au spus ai ei când au văzut-o împlinită profesional.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Diana, propui „Jurnalul femeii fericite”, dar cum arată portretul femeii fericite?

DIANA PÎRJE: Portretul femeii fericite arată o femeie care e sinceră cu ea și cu dorințele ei, o femeie care se manifestă și se trăiește pe ea liberă și autentică, își dă voie să facă asta. Femeia fericită este relaxată, știe să își ofere momente de relaxare. Este o femeie optimistă și visătoare. Visează să își creeze propria viață în cel mai frumos mod posibil. Pune soluțiile în față și nu piedicile. Așa văd eu portretul femeii fericite.

Acum, când ai înțeles atât de multe lucruri, ce i-ai spune Dianei din adolescență și, mai ales, ce le-ai spune adolescentelor, dacă tot mi-ai mărturisit că ți-ar plăcea să devii o voce pentru ele?

DIANA PÎRJE: Dianei de atunci i-aș spune să nu mai fie atât de temătoare, să fie mai sigură pe ea. Deși mereu am fost sigură pe mine, aveam acea scânteie în interiorul meu, nu aveam acea putere de a mă manifesta. I-aș spune să nu mai pună la suflet ceea ce spun oamenii, să se asculte pe ea, să-și asculte nevoile proprii. Să nu se ia după ce zic alții, ci să facă cum vrea ea. Sunt sfaturi pe care le-aș da și adolescentelor de azi, la care aș mai adăuga câteva lucruri: să aibă grijă de ele, să aibă un regim alimentar sănătos și să meargă la psiholog pentru a afla inclusiv direcția care le-ar fi potrivită lor. E multă confuzie, un specialist le poate ajuta. În plus, dacă le e teamă, cu atât mai mult să apeleze la un specialist, să nu amâne. Sunt câteva dintre recomandările pentru a avea un parcurs sănătos în viață.

Propui un jurnal care te ajută să te descoperi, să fii bine tu cu tine. Tu ai un jurnal?

DIANA PÎRJE: Am tot acest jurnal, dar am și un jurnal în care îmi trec conștientizările și gândurile, dacă cumva nu le regăsesc structurate în acel jurnal. Pe biroul meu e plin de notițe și de agende. Eu sunt cu scrisul de mână, nu am notițe în telefon. Am mereu în poșetă un carnețel în care notez totul.

De ce Psihologie, mai ales că ai și spus că nu era chiar un domeniu care să promită, încă era incert în mentalul colectiv? Cum a fost întâlnirea cu primul caz?

DIANA PÎRJE: În clasa a XII-a deja lucram cu un mentor pe care inițial îl admiram în mediul online. I-am scris, m-a ajutat cu sfaturi. Era psiholog. La un moment dat, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să-i fiu asistentă, să mă ocup de comunicarea sa din social media. Asta se întâmpla după ce am urmat un curs la recomandarea sa, un curs care mă învăța cum să scriu, cum să am blogul meu. A observat nu doar că eram serioasă, ci evoluția mea. Am acceptat. Așa a prins contur dorința mea de a da la Psihologie. Și în timpul facultății am fost asistenta unei psihoterapeute. Nu eram chiar străină de cum trebuie să abordezi omul care îți intră în cabinet, chiar dacă facultatea m-a dezamăgit tocmai pentru că ne-a oferit multă teorie. Primul caz… era o femeie. O femeie față în față cu mine. Am simțit responsabilitate, sentimentul că trebuie să dau tot ce am mai bun pentru a o ajuta să găsească soluția pentru problema ei.

„Ca specialist, trebuie să te iei în serios. Omul vine la tine și te plătește ca să îi livrezi o informație profi. Nu trebuie să te implici emoțional. A te implica emoțional e greșeala pe care o fac prietenii. Ca prieteni, preluăm asupra noastră și gândurile celor care ne cer sfatul, ceea ce trăiesc ei. Ca specialist, n-ai cum să faci asta. Rămâi obiectiv pentru că înveți cum să faci asta prin practică. Și aici e nevoie de muncă. Asta se învață la cursuri, la formări, nu vine de la sine. Te obișnuiești cu practica, dar în primul rând trebuie să înțelegi că nu preiei asupra ta acea problemă, că nu ești tu de vină pentru ceea ce i s-a întâmplat omului, chiar dacă sunt cazuri dureroase, care te sfâșie aproape. Ca specialist, îl privești pe cel din față cu toată încrederea că el are resursele necesare să-și depășească acea problemă. Când am în față un om, proiectez toată încrederea mea, îl fac să simtă asta!”

Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că e timpul să livrezi o carte și un mecanism de regăsire, un jurnal, prin care vocea ta devine auzită de și mai mulți oameni?

DIANA PÎRJE: Când am pornit pe acest drum, m-am ghidat de ceea ce simt eu. De mică am avut o intuiție foarte bună. Societatea ne creează credințe limitate și eu mi-am pus întrebarea „dar acest adevăr care mie îmi este spus e adevărul meu, da sau nu?”. Și mă uitam mult la mentorii din afară. Ei și-au dat voie. Și atunci m-m întrebat de ce să nu-mi dau voie și eu. Cine sunt acești oameni limitați pe care eu trebuie să îi ascult? Sunt zero pentru mine. Și atunci m-am bazat doar pe mine. Și atunci am făcut totul nu ca să demonstrez, ci ca să fiu eu fericită. Iar dacă eu am avut talent la scris de mică, de ce să nu scriu o carte? De ce să nu o scriu pe a doua? Aici e o diferență… eu mi-am urmat dorințele sufletului nu ca să îmi demonstrez ceva mie sau altcuiva. Intenția mea nu a fost să fac asta ca să mă autodefinesc nu știu cum. Eu am făcut asta din ceea ce am simțit și am scris pentru cei care rezonează cu mine. Deci, contează intenția cu care pleci la drum.

Mi-ai spus că o admiri pe Miranda Kerr pentru echilibrul pe care îl arată în tot ceea ce face. Cum definești tu acest echilibru și ce-i împiedică pe oameni să-l atingă?

DIANA PÎRJE: Miranda Kerr e mamă, model, antreprenor, a scris și o carte în care a povestit despre sacrificiile la care sunt supuse modelele de top. Reușește să le facă pe toate într-un mod care te trimite la idee de echilibru. Îmi place acest echilibru al ei. Nu îmi plac oamenii care duc totul la extreme. Extremele nu duc nicăieri. Am căutat oameni care îmi pot oferi imaginea acestui echilibru al vieții. Echilibrul e ca o axă pe care se află mai multe segmente care trebuie aliniate: ce simți, ce faci, ce trăiesc, cum e psihicul meu. Echilibrul e să fii împăcat tu cu tine. Oamenii nu ating acest echilibru, deși și-l doresc, pentru că trăiesc multe limitări și nu sunt conștienți de ceea ce își doresc. Au foarte multe frici, multe convingeri negative care acționează ca blocaje, desface firul în patru. Un om care își dă voie să traiască nu are convingeri limitative. El se alege pe el ca să își dea voie. Pentru el nu mai contează ce-o să zică lumea. Pentru că acel „ce-o să zică lumea?” e o gândire limitativă prin care tu, individul, te predai lor, celor din exterior. Lor le dai puterea. Și atunci, secretul e să iei tu puterea și să lași deoparte tot ceea ce te-a făcut să lași puterea.

„Sunt foarte multe șabloane ale societății. Cum ai fost învățat, așa vei face și tu. Pe noi ne influențează trei factori: geneticul, educația și mediul. S-a demonstrat că mediul are cea mai mare influență asupra noastră. Și dacă mediul în care tu ai crescut te-a limitat și mereu ți-a spus bârfe, totul era limitat la ce au alții și tu nu, atunci e greu să își construiești o viață frumoasă. Devii preocupat de ceilalți. Aici e și vorba de mindset. Dacă ajungi în punctul în care te întrebi ok, dar de ce fac asta? Înseamnă că trebuie să schimbi, să iei decizii care să te ducă în punctul în care îți dorești.”

Foarte frumos ai spus de schimbare… de ce facem schimbarea într-o viteză mai degrabă precaută?

DIANA PÎRJE: Păi frica de schimbare e cea mai mare. Și frica de necunoscut. Cred că cel mai important este să te întrebi ce obțin eu dacă sunt în punctul de față, unde mă duce drumul meu dacă voi continua. Și apoi să te întrebi unde duce drumul dacă voi face o schimbare. Chiar dacă sunt frici, pui în balanță. Ce cântărește cel mai mult? Dacă pentru tine contează schimbarea, mergi într-acolo, acolo este visul tău. În viață nu e totul lin, nu e totul drept. Mai sunt și pierderi, mai faci și schimbări, dar tu trebuie să evoluezi.

Ce te motivează pe tine?

DIANA PÎRJE: Lumea aceasta mare, care este atât de frumoasă și pe care o putem explora. De ce m-aș limita? Ca tip de personalitate, sunt explorator și dacă am văzut ceva și m-a inspirat, scriu. Îmi place să descopăr locuri. Mi-am dat seama că deși îmi sunt familiare unele locuri, când evoluezi, le vezi mereu altfel. Se spune că noi nu vedem lucrurile și oamenii așa cum sunt, ci așa cum suntem. E adevărat. Și o carte, dacă o citești a doua oară, o citești altfel. E vorba de cum percepi tu totul și ce s-a schimbat în interiorul tău. Pui emoțiile tale, tu le dai încărcătura necesară.

„Bravo, draga mea, că nu ai renunțat și că în ciuda obstacolelor, tu ți-ai dat voie să pășești cu inima deschisă cu mult curaj spre dorințle tale și să faci ce e mai bine pentru tine. Nu ai renunțat, chiar dacă au fost obstacole. Poate nu am avut mereu încredere în mine, dar mi-am dat voie să fac…”, asta își spune Diana sieși, în oglindă, acum, după tot acest parcurs. Sunt și cuvintele cu care se încheie conversația noastră.