„Când ești pasionat de scris, mi se pare că nu ești niciodată singur. Te poți așeza oriunde și să scrii, nu te simți singur. Timpul e prea scurt ca să nu fac ce-mi place cu adevărat… și atunci, să fiu cu mine nu este un chin, e mai degrabă o bucurie. Cred că atunci când ești un om complex și nu mai ai nevoie de validarea celorlalți ca să treacă timpul, ai nevoie și e chiar o necesitate să petreci timpul cu tine. Și am mai zis… solitudinea mă încarcă, în solitudine îmi vin idei, mi se așează puzzle-ul și mi se reglează busola. Când sunt înconjurată de alți oameni, nu mai aud ce e în interiorul meu.”, mărturisește Iunieta Sandu, comunicator cu pasiune, empatie și spirit nomad, așa cum scrie pe www.iunietasandu.ro .

Contents
Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Ai spus că valorile tale sunt iubirea, creativitatea, sinceritatea și dreptatea. Profesional vorbind, în proiectele avute, au fost mici compromisuri în privința acestor valori?Când ai simțit că 15 mai 2017, ziua în care ai demisionat, ți-a purtat noroc?Crezi că a fost nebunia tinereții?Plecarea din agenție s-a bazat pe intuiție, n-aveai niciun plan. Totul a fost, așa cum spuneai într-un alt interviu, bazat pe faptul că vedeai mereu, la prânz, pe fereastra de la birou, cum alți oameni erau la cafea și te întrebai ce muncesc ei de-și permit să facă asta în timpul zilei…Ai reușit să creezi o comunitate a oamenilor care activează în același domeniu. Ce este și ce transmite NO.MAD?Prietenii ți-au sărit în ajutor și când ai demisionat, dar și când ai organizat primul eveniment NO.MAD. Ți-au rămas aceiași prieteni între timp, s-au adaptat libertății tale sau s-au schimbat?Toate întâlnirile avute cu NO.MAD, tabăra, parcusul din acești ani… dând timpul înapoi și uitându-te în urmă, e cum ți-ai imaginat?În iarna acestui an ai mai bifat o experiență, ai plecat de una singură să lucrezi într-un castel din Franța. Să locuiești într-un castel era o dorință trecută pe o listă, dar nu te-ai gândit niciodată că s-ar putea împlini atât de devreme. Cum a fost să fii plecată de una singură?Ce ai învățat din această experiență de la castel?Ce-ți spui seara, înainte de a pune capul pe pernă? Spuneai că ți-ai făcut un obicei din meditație, ce îți spui în acele momente?Ai fost implicată în multe activități în timpul facultății. Raportat la cei care sunt acum la liceu sau în primii ani de facultate, care parcă nu mai au răbdare, toți vor să se îmbogățească peste noapte, vor salarii mari fără să știe exact ce știu să facă, să livreze… care ar fi sfatul pe care l-ai da lor? Într-o lume care nu mai are răbdare, care e mesajul tău?Și dacă tot mi-ai ridicat mingea la fileu cu ipoteza-n care n-ar mai exista social media, cum reușești să-îi convingi clienții că nu-i totul numai social media?

                Când a ales să plece din agenția de publicitate în care lucra, Iunieta Sandu nu știa nici ce va fi, nici cum va arăta viața sa. Știa doar că vrea să fie stăpână pe timpul ei liber. A riscat. Și-a acordat șapte luni pentru a se pune pe picioarele ei, iar asta pentru că intuția pe care mizase atunci când și-a dat demisia nu a venit la pachet și cu instrucțiunile unui plan bine pus la punct.

Singura plasă de siguranță pe care o avea nu era nici pe departe una materială, ci erau oamenii, prietenii care i-au spus că o vor susține cum pot, dacă asta-și dorește cu adevărat să facă. Numai părinții ei nu i-au înțeles alegerea. Nu înțelegeau cum de fiica lor alege să fie șomeră, după ce a terminat facultatea. Mai târziu, când au văzut cât de bine se descurcă, deși nici acum nu înțeleg foarte bine domeniul de activitate în care activează și cu ce anume se ocupă, i-au cerut scuze pentru că n-au crezut în ea.

„Oamenii aleg să nu facă schimbări majore în viața lor din cauza banilor. Își amână deciziile pentru că nu au bani. Eu chiar nu am avut și nu mi-am imaginat vreodată că pot câștiga chiar și de patru-cinci ori mai mulți bani decât câștigam în agenție! Prietenii mi-au admirat curajul, s-au arătat dispuși să mă ajute și așa nu am pus presiune pe mine!”, spune Iunieta Sandu.

 

               Iunieta a crescut în Brașov. Acolo a urmat și cursurile Facultății de Comunicare și Relații Publice. Nici nu știa că în Brașov exista această facultate. Ea voia, de fapt, să fie ghid turistic, să călătorească și să vadă lumea. Asta răspundea oricui o întreba ce vrea să se facă atunci când va fi mare. De altfel, voia să dea la Turism, mai ales că liceul îl urmase tot în aceeași specializare.

Provine dintr-o familie de oameni simpli și modești. De la mama sa a preluat perseverența și capacitata de a se descurca în orice situație, iar de la tatăl său a preluat ospitalitatea și jovialitatea cu care acesta-i trata pe oaspeții care le treceau pragul casei. Iunieta n-a fost genul de copil care să primească vreo îndrumare sau măcar să fie lăsată să viseze la o carieră. „Nici nu știam că poate avea o carieră!”, completează. De fapt, recunoaște că nu a avut vise îndrăznețe. Își imagina că scrie, că ia interviuri oamenilor, dar nu se gândea că va ajunge să facă din asta o muncă permanentă, din care să se poată întreține…

„În liceu am devenit foarte bună la limba română. Când trebuia să alegem facultatea pe care să o urmăm, prietena mea mi-a spus că de la Comunicare pot să ies prezentatoare. M-am înscris mai mult din curiozitate. N-am înțeles nimic din primul an de facultate. Apoi, norocul meu a fost să mă înscriu într-un ONG, Prime Brașov, și-abia acolo pot spune că am urmat adevărata facultate. Am început să organizăm evenimente, să scriem comunicate de presă, ne comportam ca o adevărată agenție de PR. La 19 ani, coordonam departamentul de PR al ONG-ului, din care făceau parte vreo 30 de persoane. Atunci am înțeles și m-am îndrăgostit de domeniul acesta de comunicare. Practic, atunci când m-am angajat, deja știam să organizez un eveniment cap-coadă, aveam și contacte în presă. Ideea e că dacă treci printr-o facultate și stai doar pe băncile facultății, fără să te conectezi direct cu domeniul, este foarte greu să îți dai seama ce știi să faci și ce ai putea să iei dintr-o facultate. Dar dacă mergi pe direcția de a lua oportunități din domeniu, e mult mai simplu după ce termini facultatea să ai o hartă mai clară a ceea ce ai putea să faci. Am fost mereu omul căruia i-a plăcut să aibă un pachet de skill-uri concrete!”

                 O întreb despre copilărie și așa aflu că a făcut parte dintr-o trupă de teatru religios. Scena a învățat-o să-și controleze emoțiile. Îi plăcea să vadă că are în față un public atent la ea, la rolul pe care îl interpreta. Spune că pasiunea pentru teatru și public și-a transformat-o într-o pasiune pentru public speaking.

Când a plecat din Brașov în București, Iunieta prezenta deja evenimente. Era doar fata drăguță de pe scenă. Numai că ea voia să fie mai mult de atât. Voia să aibă un fundament solid, nu să fie un om gol pe interior, așa cum începuse să se simtă. Își aduce aminte cum, la un eveniment despre povești de succes pe care-l prezenta, i-a spus colegului că i-ar plăcea să ajungă și ea să-și spună povestea. Surpriza a fost la final, atunci când colegul său i-a făcut o surpriză și a invitat-o să-și spună povestea în 11 minute. A început să râdă pentru că și-a dat seama că ea încă nu are o poveste. Dar s-a descurcat… a vorbit despre Prime, studenți și modul în care ea vede lumea. A fost un moment important pentru Iunieta. S-a simțit om mare, mai ales că era la vârsta la care simțea nevoia de a primi validarea celorlalți. Atunci a simțit că poate muta munții. Și când a simțit că poate face asta și pe mai mulți bani, a ales să plece la București. Nici atunci n-a avut vreun plan anume, dar era fascinată de necunoscut.

Capitala i s-a părut un spațiu al curiozității și locul unde putea să întâlnească mulți oameni care să-i deschidă mintea și orizontul. Și așa a început să meargă la tot felul de conferințe din domeniul ei de activitate, să facă schimb de cărți de vizită, nu doar de opinii. Inconștient, Iunieta își crease în timp un cerc de oameni care, atunci când și-a dat demisia și a anunțat pe Facebook că e disponibilă pentru proiecte din domeniul comunicării, i-au scris imediat și au invitat-o la cafea pentru a-i povesti unde ar avea nevoie de ajutorul ei.

„Nu m-am așteptat o secundă! Oameni pe care îi cunoscusem la conferințe, cu care discutasem și devenisem prieteni pe Facebook îmi scriau ei că au nevoie de mine. În prima luna de freelancing am făcut fix suma de bani pe care o făceam ca angajată. Apoi, am avut un noroc foarte mare pentru că unul dintre amicii mei lucra într-o corporație pe domeniul de marketing și mi-a zis să vin să mă prezinte managerului de marketing pentru că ei au nevoie de externi pe zona asta, să creeze și să implementeze niște evenimente interne, să ajute pe comunicare și poate și pe PR. A fost cel mai mare client. Mă plăteau cu aproape 3000 de euro pe lună. În a doua sau a treia lună de freelancing făceam deja mai mulți bani decât făceam ca angajat și semnam un contract cu o corporație. Un an a ținut, până s-a schimbat managerul de marketing.”

 

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Ai spus că valorile tale sunt iubirea, creativitatea, sinceritatea și dreptatea. Profesional vorbind, în proiectele avute, au fost mici compromisuri în privința acestor valori?

IUNIETA SANDU: Am refuzat proiecte care nu mi s-au părut etice. Adică dacă nu mi se părea mie că produsul ori serviciul era ceea ce ar fi trebuit să simt eu că e, nu credeam în el. Am învățat să selectez proiectele ca să pot scrie despre produse… câștigul vine mult mai mult din starea pe care ți-o dau proiectele. În general, am ținut cont de valori, nu-mi amintesc să fi făcut compromisuri pentru că merg și pe un crez al meu care spune că dacă acum refuz un proiect, vine altul mai bun. Nu sugrum oportunitățile de teama că nu mai vine alta! Oportunități sunt pe toate drumurile, trebuie doar să le alegi pe cele potrivite pentru tine!

Când ai simțit că 15 mai 2017, ziua în care ai demisionat, ți-a purtat noroc?

IUNIETA SANDU: Nu știu dacă mi-a purtat noroc pentru că eu, când mi-am dat demisia, am văzut disperare, nu noroc. Încearcă să le explici părinților că îți dai demisia… nu acceptau, le era greu să accepte că fata lor nu mai e angajată. Nici nu înțelegeau ce fac, nici acum nu înțeleg, chiar dacă îmi spun că sunt mândri și își cer scuze pentru că atunci nu au crezut în mine.

Cred că drumul de la început a fost tare încărcat emoțional. Lucrurile s-au așezat frumos pentru mine, sunt un caz fericit probabil. Emoțional, eram destul de jos, eram stresată. Eu făceam bani, dar mă gâdeam că nu voi mai face. Sindromul zilei de mâine ți se adâncește în tine și te cam doboară. Acum, dacă mă uit în urmă, mi-a purtat noroc. Aveam 26 de ani, acum am 31. Dacă m-ai fi pus acum să-mi dau demisia, la 31 de ani, cred că mi-ar fi mult mai greu.

Crezi că a fost nebunia tinereții?

IUNIETA SANDU: Da.

Plecarea din agenție s-a bazat pe intuiție, n-aveai niciun plan. Totul a fost, așa cum spuneai într-un alt interviu, bazat pe faptul că vedeai mereu, la prânz, pe fereastra de la birou, cum alți oameni erau la cafea și te întrebai ce muncesc ei de-și permit să facă asta în timpul zilei…

IUNIETA SANDU: Eram invidioasă pe timpul liber al oamenilor! Îmi doream și eu să pot să îmi fac un program diferit în fiecare zi și să nu știu ce o să mi se întâmple când mă trezesc dimineața. Îmi amintesc că atunci când eram la facultate, un profesor ne-a întrebat cine vrea să se facă antreprenor. Mulți colegi au ridicat mâna, dar eu nu… cumva, în facultate, mă vedeam cu un rol important într-o agenție, lucrând cu mulți oameni, colegi… după ce am terminat facultatea și am venit la București și m-am angajat, ușor-ușor a început să apară această idee de a-mi stăpâni mai mult timpul.

„Mă simțeam obosită și ușor plictisită făcând mereu același lucru. Practic, mă uitam că zilele mele erau aproape trase la indigo și nu puteam să accept că viața mea va fi atât de previzibilă. Mă plictiseam numai când mă uitam în viitor. Spiritul meu a fost oricum așa mai libertin, mai neconvențional. M-am ascultat destul de mult, mi-am ascultat intuiția. Nu știam încă încotro mă îndrept, nu știam dacă e freelancing sau antreprenoriat, dar simțeam că îmi apărea deseori în minte întrebarea „ce fac cu timpul meu?”. Era motivul pentru care mă uitam pe geam când lucram în agenție și vedeam cum oamenii se duceau la restaurant și-și luau masa la prânz, iar eu îmi luam masa deasupra laptopului sau în cinci minute repede, în bucătărie, că trebuia să fim într-un call… și mă întrebam de unde au omenii timp, ce muncesc de-s liberi la prânz.”

 

Ai reușit să creezi o comunitate a oamenilor care activează în același domeniu. Ce este și ce transmite NO.MAD?

IUNIETA SANDU: La doi ani distanță de la momentul demisiei, mi-am dat seama că îmi doream să călătoresc, numai că nu mai aveam alți oameni ca mine, adică freelanceri, în grupul de prieteni. Aveam antreprenori, dar păreau cu ceva etape mai sus ca mine și aveam și eu nevoie de cineva pe același nivel. Și nu știam cum și unde să-i găsesc.

Dorința mea de a cunoaște oameni freelanceri m-a făcut să creez un eveniment de marketing, să văd dacă este interes. Povestea numelui e ușor hazlie… purtam cu mine o foaie A4 și tot scriam nume. Eram la o cafenea, mai treceam un nume. Vreo lună am tot făcut asta. Am pus un punct între NO și MAD și așa a ieșit NO.MAD. Adică NOMAD, în sensul de liber. Punctul din „NO.MAD” trimite la ideea de a nu fi supărat. Pentru că și eu mai aveam stări fluctuante de la tristețe la fericire. Îmi amintesc că am creat evenimentul pe Facebook fără să am vreo așteptare. Prietenii oricum au zis că vin pentru a fi pregătiți să mă-mbrățișeze în caz că nu venea nimeni.

Prietenii ți-au sărit în ajutor și când ai demisionat, dar și când ai organizat primul eveniment NO.MAD. Ți-au rămas aceiași prieteni între timp, s-au adaptat libertății tale sau s-au schimbat?

IUNIETA SANDU: Adevărul e că relația mea cu prietenii s-a schimbat foarte mult în cinci ani. Acum cinci ani aveam și eu aceleași obiceiuri ca ei- aveam un job fix și în weekend ne relaxam împreună. Unul dintre prietenii de atunci a devenit și el freelancer între timp. Eu, ca să mă mențin pe mine sănătoasă și să pot livra calitate pentru clienți, mi-am schimbat obiceiurile. La început, în primul an poate, am mai menținut aceleași obiceiuri, dar după aceea am avut o discuție cu ei, le-am explicat că mi s-au schimbat prioritățile. Nu îmi mai permiteam să pierd timp în oraș, chiar simțeam că pierd timp. S-a mai maturizat și relația noastră. Înainte era bazată pe plăceri pasagere- petreceri, ieșiri în oraș, dar între timp a devenit matură. Mi-am făcut și alți prieteni, care cumva împărtășesc obiceiurile mele.

„Multe dintre obiceiurile mele nu s-au mai potrivit cu obiceiurile prietenilor. Nu mai aveam rutina de a ieși poate de trei ori pe săptămână la un pahar de vin, nu mai aveam timp, trebuia să am timp de citit, de sport, de livrat… Mi-am introdus noi obiceiuri care să mă crească pe mine și în același timp să mă facă să câștig mai mult. Și atunci am rărit foarte mult întâlnirile cu prietenii mei. Prieteniile noi apar și în funcție de cine ești tu. Contextele ți le poți crea în funcție de interesele pe care le ai.”

 

Toate întâlnirile avute cu NO.MAD, tabăra, parcusul din acești ani… dând timpul înapoi și uitându-te în urmă, e cum ți-ai imaginat?

IUNIETA SANDU: În NO.MAD am cunoscut o putere de care nu eram conștientă, se numește puterea creatoare și nici măcar nu știam că există așa ceva. Nu aveam putere de imaginație. Nu îmi imaginasem un asemenea drum, dar este un drum cu foarte multă muncă, cu puține rezultate financiare, dar care mi-a făcut cunoștință cu o putere din mine de care nu eram conștientă.

Nu știam că un om poate să-și noteze lucruri pe o foaie, lucruri care nu sunt pentru clienți, ci pentru el… le notezi pe o foaie, le dai viață și la final te umpli cu un sentiment mai puternic ca orice sumă de bani din cont. NO.MAD mi-a dat credința că oriunde voi ajunge în viață, voi putea să o iau de la zero și să construiesc ceva.

Așa a fost și cu NO.MAD… credeam în comunitate, știam că dacă se vor susține, vor crește mai repede. Nu știu, dar funcționează mai adânc decât pragmatismul. Pentru că dacă aș fi abordat pragmatic totul, un antreprenor mi-ar fi spus că nu merită investiția. Ceea ce da, dacă e trag linie pe calcule, sunt pe minus. Dar eu pot să combat oricând cu networkingul… a fost mai important! A fost mai important ca ei, cei din comunitate adică, să se cunoască și să se ajute, iar eu să cunosc oameni și să facem lucruri împreună, să înțelegem împreună…

„Am fost printre primele persoane din București care au început să vorbească despre freelancing… Acum cinci ani, acești freelanceri erau văzuți mai mult ca oameni care pierd timpul și nu muncesc. La conferințe veneau antreprenori la mine și-mi ziceau că după ce mă decid să nu mai fiu șomeră, să le dau un semn ca să mă angajeze. Freelancingul nu înseamnă că ești șomer. Din contră, ai multe responsabilități. Alții îmi spuneau să nu mai promovez atât de mult conceptul de freelancing pentru că e rău văzut. Am înțeles de ce a căptat un PR așa prost, dar asta nu înseamnă că toți freelancerii sunt așa. Cred că cel mai tare asta mi se pare, că am fost printre primele care a vorbit despre concept și că apoi, după mine, foarte mulți oameni au avut curaj să facă asta. Mi-au scris mulți, am vorbit cu mulți și îi încurajam.”

În iarna acestui an ai mai bifat o experiență, ai plecat de una singură să lucrezi într-un castel din Franța. Să locuiești într-un castel era o dorință trecută pe o listă, dar nu te-ai gândit niciodată că s-ar putea împlini atât de devreme. Cum a fost să fii plecată de una singură?

IUNIETA SANDU: Freelancingul m-a învățat foarte mult să stau singură, să fiu bine eu cu mine. Asta în primul rând prin prisma muncii, că mă închideam în bula mea… pentru că mi-am dezvoltat niște rutine de a fi bine cu mine și de a face mai multă introspecție și autocunoaștere. Eu, pentru că așa sunt construită, trebuie să mă decuplez de la agitația exterioară ca să aflu dacă sunt bine unde sunt. Singură nu am început să plec de multă vreme… am început cu ieșiri la masă de una singură. Chiar dacă nu aveam de lucru, ieșeam să mănânc, la cafea, în parc. Erau diverse mici ieșiri făcute de una singură.

Apoi, în jurul României, acolo unde simțeam eu că vreau să fiu bine cu mine. Și ulterior am plecat la un castel din Franța, în luna februarie. Îmi place conceptul de co-living și co-working, în afară se practică. Vin freelanceri din mai multe țări, locuiesc într-o locație, petrec timp împreună… voiam să experimentez să văd cum e să locuiești cu alți nomazi din afara României. Voiam să văd ce interese au, ce fac.

Am găsit acest castel în Normandia. Și am plecat singură la castel și a fost super frumos pentru că a fost o conectare între ideea de solitudine și posibilitatea de a sta cu alte persoane cu aceleași interese ca ale mele. Când voiam să stau singură, mă plimbam, mă duceam în pădure. Castelul era imens. Am stat două săptămâni la castel, dar în prima săptămână nu am vorbit cu nimeni. Atât de bine eram eu cu mine. În a doua săptămână m-am împrietenit și cu alți oameni.

Ce ai învățat din această experiență de la castel?

IUNIETA SANDU: Că nomazii din România nu sunt cu nimic diferiți față de cei din afară. Inevitabil, am făcut o comparație între nivelul meu și al lor. Nu era nicio diferență nici ca venituri, nici ca tip de clienți. Ce am apreciat sau chiar invidiat la ei a fost lipsa atașamentului lor față de lucruri, de lucrurile materiale. Erau oameni care aveau casa lor toată în mașină, n-aveau nicio proprietate și nici nu le păsa. N-aveau nici cine știe ce bani sau carieră, dar își trăiau viața. Mi s-a părut mișto modul lor de a vedea viața cu atâta libertate. La nivel de mindset referitor la libertate și viață, chiar e o diferență destul de mare între noi și ei.

Ce-ți spui seara, înainte de a pune capul pe pernă? Spuneai că ți-ai făcut un obicei din meditație, ce îți spui în acele momente?

IUNIETA SANDU: Seara am momente de recunoștință, dar îmi place să spun că a fost o zi bună, în care eu am dat totul ca să fiu cât mai bună. Folosesc recunoștința și când vizitez locuri fascinante. Îmi place ca seara să îmi pun în minte gânduri de blândețe. Înainte, mai degrabă îmi făceam liste cu ce nu am făcut. Acum îmi zic că a fost o zi bună, îmi spun ce aș putea face ca să fiu mai bună. Critica mă face să cred că zilele sunt grele, iar mie îmi place să îmi spun că zilele mele sunt ușoare, vreau să mă bucur că trăiesc. Asta am învățat mai târziu.

Ai fost implicată în multe activități în timpul facultății. Raportat la cei care sunt acum la liceu sau în primii ani de facultate, care parcă nu mai au răbdare, toți vor să se îmbogățească peste noapte, vor salarii mari fără să știe exact ce știu să facă, să livreze… care ar fi sfatul pe care l-ai da lor? Într-o lume care nu mai are răbdare, care e mesajul tău?

IUNIETA SANDU: Sunt multe și depinde care studenți, căci am obseervat că există diferență între studenții din provincie și cei din București. Am fost la facultate la Brașov, să le vorbesc studenților de acolo și nu puteau să creeze legătura între facultate și job. În primul rând, sunt mai multe lucruri: să se gândească ce le place să facă, ce le aduce bucurie cel mai mult; apoi, să șlefuiască acel lucru pentru ca atunci când ajung să se angajeze, deja să fie stăpâni pe acel skill, să se angajeze cu un bagaj în spate; în al treilea rând, niciodată nu ești prea mic și nu e prea târziu să te apuci de ceva, să fii bun la ceva. Mi se pare că dacă mi-ar fi spus cineva să fiu perseverentă, aș fi fost mult mai departe.

Adică îmi pare rău că atunci când eram studentă îmi petreceam zilele fără să mă gândesc la viitorul meu. Mă gândeam mai mult la prezent. Eu asta i-aș sfătui. Să se gândească ce acțiuni ar putea să facă astăzi ca să aibă un viitor mai bun mâine și să nu se lase influențați de prietenii lor pentru că prieteni se găsesc și mai târziu.

Atât timp cât ești pe drumul tău, important este să îți dorești să rămâi pe drumul tău. Să nu-și distragă atenția. Și le-aș mai spune că influencing-ul și social media reprezintă doar o bulă și nu își pot crea avatare. Spun asta pentru că știu că mulți își doresc să fie influenceri. Dacă tu nu ai un skill dezvoltat, dacă dispare social media, ce se întâmplă?

Și războiul părea imposibil să vină și a venit. Le-aș spune să se concetreze pe anumite skill-uri pe care le pot avea toată viața, indiferent dacă există sau nu social media. Îmi amintesc o conferință la care o tipă a întrebat ce știe fiecare să facă în cazul în care se taie lumina. Și asta i-aș întreba și pe studenți: dacă pică social media, voi ce știți să faceți? Pentru că ei sunt foarte mult conectați la social media.

Și dacă tot mi-ai ridicat mingea la fileu cu ipoteza-n care n-ar mai exista social media, cum reușești să-îi convingi clienții că nu-i totul numai social media?

IUNIETA SANDU: Cred că depinde mult de mărimea business-ului, a companiei. Corporațiile înțeleg că nu e totul despre social media, ci că totul este despre oameni. Despre angajați, despre furnizori, despre stakeholderi. Totul e despre ei. Și atunci, strategiile de comunicare pleacă de la public și de la obiective. Așa-mi încep eu strategiile. Avem clar și strategii social media, dar cum să zic… dacă nu ar exista social media, nu înseamnă că nu mai există brandul. O companie bună are și alte puncte de legătură clare, cum ar fi evenimentele, newsletterele. În București cel puțin, diferența e dată de dimensiunea business-ului. Și când vine vorba despre buget și canale de comunicare, recunosc că 80% dintre ei aleg social media. Așa a fost mai ales în pandemie. Dar acum mi se pare că mulți se întorc și la alte modalități de comunicare din online și offline.

„Antreprenorii sunt un pic vrăjiți de mirajul social media. Pentru că într-adevăr, da, îți oferă niște posibilități de creștere mult mai mari decât celelalte canale. Publicul stă pe social media. Contează și cu cine comunică antreprenorul, că dacă publicul e adolescentul, trebuie să fii pe social media, adolescenții sunt acolo, ei nu citesc ziare, nu se uită la televizor. Trebuie să ajungi acolo unde e publicul.”

 

              Iunieta n-a scris dintotdeauna. Când s-a angajat în agenție, s-a ocupat de partea de evenimente. Mai degrabă era omul care oferea clientului concepte pentru ideea de eveniment cu care acesta venea la discuții. S-a apucat de scris de-abia când a plecat din agenție. Se simțea obosită după atâtea evenimente. Nici nu știa că are talent la scris.

A urmat câteva cursuri de creative copywriting. Și a făcut vreo câteva, ca să fie sigură că nu ratează nimic… inspirația și-o ia din absolut orice. Își creează „bula ei”, în care i se așează toate. Un om empatic, spune Iunieta, e mai creativ când se simte liber, stă unde vrea el, simte briza mării sau aerul de munte sau poate sta într-o cafenea. Numai că tot ea crede că toată creativitatea depinde și nu de locul în care ești pentru că dacă o ai în tine și ai talent, poți să-ți creezi propria ta bulă.

„Sunt un om creativ care experimentează creativitatea în modul în care trăiește în fiecare zi!”,cu aceste cuvinte încheie Iunieta Sandu conversația cu mine.

Author