Mi-am petrecut copilăria într-un sat din județul Neamț. Bunica a fost o femeie foarte muncitoare, care nu stătea nicio clipă și a trecut prin multe. Bunicul a murit pe front, plecase când mama avea cam 10 ani, de aceea, și mama a avut o copilărie grea, a stat prin tranșee. Bunicul a fost aruncat din tren în drumul spre România, după ce s-ar fi împotrit sovieticilor, dar bunica a aflat acest lucru de-abia spre sfârșitul vieții, după ce vreo 12 ani l-a așteptat să se întoarcă acasă…”„Copilul trebuie lăsat să greșească pentru că învățăm din greșeli, dar părinții trebuie să le explice de ce unele lucruri nu sunt bune. Părinții nu sunt asumați, mereu e altcineva de vină pentru chestiunile mai puțin în regulă, dau vina inclusiv pe profesori. Nu oferă întotdeauna dragoste, iar copiii se refugiază în dulciuri, telefoane… să recunoști că ai greșit nu înseamnă că ești mai slab nici atunci când ești adult, ci e vorba de recunoaștere. Răutatea iese la suprafață din întâmplări simple, uită-te în trafic. Trebuie să stai lângă oameni de care ești atras pentru liniște, iar oamenii care emană răutate au sigur un bagaj în spate. Eu îi consider ca fiind niște gropi pe care e bine să le ocolești. Cel mai important e să ajungi la un echilibru în viață.”Alexandra Gugiuman, revista InSociety: Daniel, după toate interviurile acordate, ce nu ai spus niciodată despre tine?Dacă ai menționat de răbdare, între noroc și răbdare, ce crezi că e mai important?Nu ți-a fost teamă să afirmi că „ne-am pierdut bucuria de a fi unii cu alții”. Cum am ajuns aici?Dar dacă tot vorbim de bucurii, bucuria ta cea mai mare, care e?Spuneai într-un interviu că e foarte important cuvântul, că din cuvânt poți face o misiune sau „cuvântul poate distruge o viață de om”. Ce ți-ai propus tu, prin cuvinte?Când te uiți în urmă, ce-ți spui?
De ce îți este dor?
Spui că lumea nu era așa rea. Ne-am dezumanizat sau de ce am devenit grandomani, mai bine zis?„‹‹Un om bun››, cred că asta mi-ar și plăcea să scrie pe crucea mea. Dacă pot lăsa de la mine, las. Fiind un om bun, îmi fac bine mie, mai întâi.”Dacă mâine n-ai mai fi la radio, ce ai face?Azi, dacă vine la tine un tânăr și-ți spune că vrea să facă radio, care e sfatul pe care-l dai?Dacă ar fi să pui într-un titlu povestea vieții tale, cum ar suna?Frumos spus… de ce ești atât de atașat de Iași și promovezi orașul cum n-o mai face nicio altă persoană publică cu rădăcini ieșene?Cum a fost prima dată când te-a recunoscut cineva pe stradă?Cum a fost plecarea la București? Spuneai la începutul discuției noastre că te speria agitația capitalei, cum de ai acceptat?Formezi împreună cu Mihai Morar unul dintre cele mai vechi „cupluri” de prezentatori. Cred că doar Răzvan și Dani au rezistat la fel de mult. Cum ați reușit să mențineți atâția ani nu doar o colaborare, ci și o prietenie?La descoperirea ta, dacă-i putem spune astfel, cine a contribuit? „Este foarte important să ne oprim la un moment dat din ceea ce facem și să ne gândim ‹‹cum am ajuns eu să fac ceea ce fac acum?››. Este foarte importat că suntem ceea ce suntem prin niște întâlniri pe care le avem în viață. Să le spunem o rugăciune prin care să le mulțumim!”Iubești Grecia. Ce anume te face să o numești „a doua casă”?Dar prima prima țară pe care ai vizitat-o, care a fost?De unde vine pasiunea pentru vin?
„Uneori, succesul e ca la fete… dacă ai o atitudine de je m’en fiche, s-ar putea să ai mai mult de câștigat!”
„E o neîmplinire a mea faptul că nu am reușit să fac teatru… e unic sentimentul acela de la final, când ești pe scenă și toată lumea se ridică în picioare și te aplaudă!”
Ca și cum l-am ști dintotdeauna, Daniel Buzdugan și-a scris cu talent, vitalitate și umor cariera ca om de radio, cucerind publicul prin felul autentic de a fi încă din vremea în care realiza farsele lui Buzdugan prin care i-au căzut în plasă atât de mulți ascultători. E un om discret, care fuge de termenul de „vedetă”. Preferă apelativul de „om cunoscut” și confirmă faptul că societatea de azi fuge atât de mult după material, încât normalitatea a ajuns atât de atipică. Daniel Buzdugan rămâne un om care încă mai reușește să-i surprindă pe cei din jur prin felul normal de a fi: merge cu metroul și bicicleta, nu are permis de conducere, își petrece vacanțele în Grecia, la țară, înnebunit după orașul natal, Iași, al cărui promotor e și acolo unde încă îl așteaptă mama sa, în vârstă de 84 de ani…
„Eu ador un cuvânt românesc- smerenie- pe care-l știu de mic, având în familie călugări, oameni care au mers pe acest drum, oameni modești… Să fim smeriți, să fim apreciați pentru ceea ce facem, să nu fim ca proștii satului, adică acei oameni care lucrau la oraș, iar numai pentru asta se dădeau rotunzi ori de câte ori veneau în sat. Așa ne-au învățat bunica și mama.
Mi-am petrecut copilăria într-un sat din județul Neamț. Bunica a fost o femeie foarte muncitoare, care nu stătea nicio clipă și a trecut prin multe. Bunicul a murit pe front, plecase când mama avea cam 10 ani, de aceea, și mama a avut o copilărie grea, a stat prin tranșee. Bunicul a fost aruncat din tren în drumul spre România, după ce s-ar fi împotrit sovieticilor, dar bunica a aflat acest lucru de-abia spre sfârșitul vieții, după ce vreo 12 ani l-a așteptat să se întoarcă acasă…”
Când era mic, Daniel Buzdugan își amintește că-și dorea să devină portar la spital, asta după ce făcuse o vizită cu ai lui la spitalul de boli infecțioase, la un pacient și i s-a părut că portarul avea așa o autoritate pentru că era salutat de toată lumea și fără voia lui, nu trecea nimeni poarta, încât i s-a părut interesantă o astfel de ocupație. Mai târziu, s-a atașat oarecum de radio încă de pe vremea lui Ceaușescu, după ce a vizitat Radio Iași, acolo unde tatăl său, polițist fiind, stătea la poartă. A lucrat de mic și la 16 ani făcea figurație la Operă. Așa și-a câștigat primii bani. „Pentru mine, ‹‹clubbingul ›› era la Operă și Teatru, acolo agățam prietenele, fete cu o educație aleasă”, spune Daniel, așa conturându-se și ideea de a urma actoria. Chiar dacă ar fi putut da admiterea la Teatru și la București, îl speria agitația orașului. A fost primul angajat prin concurs al BCR, fiind absolvent al liceului Economic, profil finanțe-bănci. Și, totuși, „la un moment dat, aveam un reportofon și mă înregistram cum imitam profesorii și oamenii de atunci. Îmi plăcea să mă înregistrez mai în glumă, mai în serios. A fost un interviu la radio Vox T și m-am dus și eu cu alți colegi de la teatru. Când am văzut sute de candidați, am zis că eu nu stau la această coadă, n-am avut răbdare, considerând că sunt un super talent și am plecat. În schimb, un coleg de facultate, Cosmin Chivu, a ajuns să lucreze la Vox T și m-a invitat de vreo câteva ori la radio. Ulterior, am devenit colegi. Uneori, succesul e ca la fete… dacă ai o atitudine de je m’en fiche, s-ar putea să ai mai mult de câștigat!”, rememorează Daniel Buzdugan.
Are o familie frumoasă, pe care o ține relativ departe de ochii curioșilor. E oaza lui de liniște. Povestea de dragoste cu soția sa a început cum nu se poate mai surprinzător: realiza emisiunea „Buzduganul de seară”, la radio Nord- Est, iar în cadrul acesteia exista rubrica „vox populi”. Își amintește că era pe dealul Copoului și îi întreba pe trecători „ce înseamnă kitch”, cunoscut fiind faptul că la noi, în Moldova, verbul „a cădea” are și forma „a chica” (chici). Ea i-a ținut o adevărată lecție despre artă, tatăl ei pictând, așa că i-a stârnit interesul și i-a cerut numărul de telefon. Spontan fiind (definiția pe care și-o dă, de altfel, atunci când îi cer să se caracterizeze într-un singur cuvânt) a găsit și motivul care să nu-i fi dat nimic de bănuit- redacția îi verifică pe cei care răspund pentru a se asigura că nu e nimic regizat. A sunat-o la 4-5 zile după, s-au întâlnit și de atunci formează un cuplu frumos, sunt o familie împlinită, au doi copii cărora le acordă încredere și „libertate controlată”: nu au telefoane mobile, deși au 10 și 12 ani, iar Maria a călătorit singură în Creta și Valencia. E de părere că părinții, atunci când dau copilului peste degete de fiecare dată când acesta greșește, nu fac altceva decât să-i taie aripile, că nu ajunge să se dezvolte tocmai pentru că simte presiune. „Să aibă răbdare, să nu fie căpoși, să nu fie egoiști. Vor reuși în viață dacă vor fi cuminți în relația cu Dumnezeu, cu ei și în relația cu ceilalți. Cred că e schema echilibrului: să fii bine tu cu tine și cu ceilalți”, e ceea ce își dorește Daniel Buzdugan pentru copiii săi.
„Copilul trebuie lăsat să greșească pentru că învățăm din greșeli, dar părinții trebuie să le explice de ce unele lucruri nu sunt bune. Părinții nu sunt asumați, mereu e altcineva de vină pentru chestiunile mai puțin în regulă, dau vina inclusiv pe profesori. Nu oferă întotdeauna dragoste, iar copiii se refugiază în dulciuri, telefoane… să recunoști că ai greșit nu înseamnă că ești mai slab nici atunci când ești adult, ci e vorba de recunoaștere. Răutatea iese la suprafață din întâmplări simple, uită-te în trafic. Trebuie să stai lângă oameni de care ești atras pentru liniște, iar oamenii care emană răutate au sigur un bagaj în spate. Eu îi consider ca fiind niște gropi pe care e bine să le ocolești. Cel mai important e să ajungi la un echilibru în viață.”
Alexandra Gugiuman, revista InSociety: Daniel, după toate interviurile acordate, ce nu ai spus niciodată despre tine?
Daniel Buzdugan: Probabil cât de greu mi-a fost până am ajuns aici, câte renunțări, câte am sacrificat pentru a sta în studio muncind de dimineață până seară, dar sunt ale mele, nu reproșez nimănui nimic. Eu cred că sunt oameni de o mie de ori mai talentați decât mine, dar care, poate, n-au avut răbdarea să muncească aproape ca un nebun de dimineață până seara. Sunt weekenduri, revelioane pe care nu le-am făcut împreună cu familia. Doar Crăciunul e al familiei. Nu îmi place să amestec lucrurile, n-aș fi fost la fel de concentrat la muncă, daacă aș avea familia în preajmă.
Dacă ai menționat de răbdare, între noroc și răbdare, ce crezi că e mai important?
Daniel Buzdugan: Răbdarea, căci poți fi talentat, dar fără muncă, poți pierde totul… să nu renunți, să o iei de la capăt, să muncești mult e esențial în orice. Primii pași înspre o direcție sunt cei mai importanți, cei mai greu de făcut!
Nu ți-a fost teamă să afirmi că „ne-am pierdut bucuria de a fi unii cu alții”. Cum am ajuns aici?
Daniel Buzdugan: Uite, încă un motiv pentru care merg în Creta! Acolo, încă se mai bucură unii de alții, se strâng, aduce fiecare ce are pe acasă, socializează. Noi am pierdut cuvântul împărtășit cu cineva, bucuria de a sta la masă cu cineva, de a avea musafiri. Pe vremuri, mergeam în vizită acasă, acum ne vedem la restaurante. Îmi amintesc cum în copilărie, bucuria mea era că mergeam mereu în vizită. Îți dă așa un vibe, uiți de toate supărările atunci când ai prieteni și poți împărtăși cu cineva ceva. Îți dai seama că nu vorbești nici cu mașina, nici cu telefonul.
Dar dacă tot vorbim de bucurii, bucuria ta cea mai mare, care e?
Daniel Buzdugan: Că suntem cu toții sănătoși, că stăm și povestim, că am redescoperit bucuria de a sta împreună. Mi-am dat seama că de-a lungul anilor de relație, n-am avut așa multe perioade în care să fi stat atât de mult împreună ca acum, în perioada de izolare.
Spuneai într-un interviu că e foarte important cuvântul, că din cuvânt poți face o misiune sau „cuvântul poate distruge o viață de om”. Ce ți-ai propus tu, prin cuvinte?
Daniel Buzdugan: S-aduc bucurie în viețile oamenilor.
Daniel a fost o bucurie în familia sa și o minune, dacă e să avem în vedere faptul că s-a născut prematur, la 7 luni. Cântărea doar 1,100 kg la naștere, a stat în spital două-trei luni, iar mama sa i-a povestit că doar prin rugăciunile aduse Domnului a reușit, probabil, să aibă parte de un miracol. Poate că și acest fapt a contribuit la relația specială pe care a avut-o dintotdeauna cu părinții. Pentru Daniel, mama sa e „cea mai blândă ființă de pe pământ”, care s-a dedicat familiei: a avut o copilărie dificilă, ca în vreme de război, crescută fără tată, ani în care a prins și foametea, a fost chiar și opărită; o femeie greu încercată de viață, inclusiv când s-a mutat în Iași. Cu toate acestea, măicuța lui Daniel Buzdugan a fost în permanență mângâiată de Maica Domnului, credința în Dumnezeu și rugăciunile fără de care, probabil, ar fi luat-o razna. În spiritul credinței a fost educat și Daniel, iar acest fapt e ușor de observat prin deschiderea cu care Daniel a acceptat tacit să devină un soi de ambasador spiritual, fără să-i fie teamă că ar putea fi judecat pentru faptul că e un om credincios.
Când te uiți în urmă, ce-ți spui?
Daniel Buzdugan: Mă bucur că am avut o viață minunată, o copilărie fericită, o căsnicie fericită. Sunt un om împlinit. Dacă s-ar termina totul mâine, știu sigur că am trăit viața din plin, nu mi-ar părea rău pentru că am trăit.
De ce îți este dor?
Daniel Buzdugan: Mi-e dor de adolescența petrecută la Iași, de perioada și oamenii din studenție, de cunoștințele din perioada respectivă, care s-au răspândit peste tot în lume. Era o companie frumoasă, cu oameni educați, erau seri minunate în care ne adunam și povesteam. Era o perioadă în care lumea nu era așa rea, ne adunam, vorbeam, povesteam, erau petreceri pe la prietenii care stăteu pe la casele de pe Sărărie.
Spui că lumea nu era așa rea. Ne-am dezumanizat sau de ce am devenit grandomani, mai bine zis?
Daniel Buzdugan: Cred că e din lipsă de educație. În interiorul nostru avem un blocaj… românului îi vine foarte greu să spună „am greșit!”. Dacă reușim să facem asta, reglăm tot dezechilibrul interior, căci de aici pornesc toate. Primul pas nu-l faci la km distanță, ci lângă. Având ordine în gânduri, ai o altă stare. Întotdeauna aruncăm vina pe altcineva. Uită-te la ce se întâmplă pe Facebook, când poate ai toată deschiderea să faci un bine, dar vine unul și te critică… o poți face altfel, nu cu răutate. Cu toții credem în ceva și pentru asta nu trebuie să fim acuzați! Avem nevoie de lucruri spirituale, care să ne echilibreze.
„‹‹Un om bun››, cred că asta mi-ar și plăcea să scrie pe crucea mea. Dacă pot lăsa de la mine, las. Fiind un om bun, îmi fac bine mie, mai întâi.”
Dacă mâine n-ai mai fi la radio, ce ai face?
Daniel Buzdugan: Orice, nu mi-ar fi rușine să mă apuc de orice meserie.
Azi, dacă vine la tine un tânăr și-ți spune că vrea să facă radio, care e sfatul pe care-l dai?
Daniel Buzdugan: Să aibă răbdare și s-o ia ușor, pas cu pas, s-o ia de jos. Chiar dacă la început va fi respins, trebuie să nu renunțe. Eu, din fericire, am prins perioada în care puteam pune la radio orice piesă, azi, totul e verificat. Noi, dimineața, pe program, cam putem pune orice.
Dacă ar fi să pui într-un titlu povestea vieții tale, cum ar suna?
Daniel Buzdugan: Cel pe care l-am rostit când am plecat din Iași: „Am plecat din Iași, dar nu a plecat niciodată Iașul din mine”. Inima e tot acolo.
Frumos spus… de ce ești atât de atașat de Iași și promovezi orașul cum n-o mai face nicio altă persoană publică cu rădăcini ieșene?
Daniel Buzdugan: Este orașul care m-a format emoțional pentru că am fost sculptat de Iași și de către oamenii de acolo, mai ales de relațiile pe care le-am avut, relații adolescentine, petrecute pe străzile Copoului pe care-mi imaginam că pe acolo se plimbau Emineascu, Creangă. Fetele cu care mă întâlneam îmi dădeau teme să citesc. :-)))) Am avut o copilărie atât de minunată chiar și în cartierul Alexandru, unde încă stă mama… mergeam pe malul Bahluiului, pe dealuri, prin păduri, cu tata, după ce venea din schimb. Cele mai tari chefuri le-am avut în căminele din Iași. Atâta emoție ce are orașul Iași… cei care conduc orașul ar trebui să știe să păstreze emoția Iașului pentru că asta e Iașul: emoție, romantism.
Cum a fost prima dată când te-a recunoscut cineva pe stradă?
Daniel Buzdugan: Lucram și la radio, dar și la TVR Iași, unde interpretam personajul poștașului din „Țara lui Piticot”. Primind scrisori de la toți copiii, într-o vară în care eram în tabără la Năvodari și trebuia să iau niște interviuri, copiii m-au recunoscut imediat (deși personajul avea barbă) și au început să strige după mine „poștașul Barbă Cot”. Atunci m-a recunoscut cineva pentru prima dată.
Cum a fost plecarea la București? Spuneai la începutul discuției noastre că te speria agitația capitalei, cum de ai acceptat?
Daniel Buzdugan: Am fost curtat cu câteva luni înainte. Radioul la care lucram a fost cumpărat, nu m-am regăsit în formula respectivă, iar cei de la Radio 21 m-au adus în București. Nici nu mi-am dat seama când m-am adaptat. Lucrând foarte mult, mai uiți de durere. A fost cea mai dureroasă dimineață, cea în care am plecat cu trenul care avea să mă ducă la București- „un drum fără întoarcere”, cum i-am spus: mama la geam, la etajul trei, încercând să-și ascundă lacrimile. Eu am plecat iarna, era o atmosferă tristă, dar a fost cea mai bună alegere, căci în Iași n-aș mai fi avut ce face.
Formezi împreună cu Mihai Morar unul dintre cele mai vechi „cupluri” de prezentatori. Cred că doar Răzvan și Dani au rezistat la fel de mult. Cum ați reușit să mențineți atâția ani nu doar o colaborare, ci și o prietenie?
Daniel Buzdugan: Răbdarea. Ne-am acceptat. Părem că suntem la fel, dar suntem și diferiți, însă ne-am acceptat. Trebuie să ai răbdare în orice relație, să nu fii căpos și să pleci, căci discuții au fost, slavă Domnului, dar până la urmă am trecut peste… Pentru că și atunci când te desparți, o iei de la zero și ai să ajungi în același punct. Să fii răbdător și să înțelegi că nu ar mai fi aceeași chestie dacă ar fi altcineva e foarte important. Echipa contează în orice. În general, nu poți face nimic de unul singur.
La descoperirea ta, dacă-i putem spune astfel, cine a contribuit?
Daniel Buzdugan: Au fost mai multe persoane care au contribuit, ar trebui să fac o listă. Mi-am propus ca ori de câte ori merg la biserică să mulțumesc pentru viața pe care o am, pentru normalitate, pentru unde am ajuns, pentru faptul că sunt un om cunoscut și de multe ori fac o rugăciune pentru cei care m-au ajutat să ajung aici, m-au ajutat să urc în acest tren, să fac radio: Florin Constantin și Toni Grecu de la Divertis, Livia Susanu, colegă la Radio Nord Est, Sorin David, pe atunci la Radio Contact de la Iași. Să mulțumim și să fim recunoscători.
„Este foarte important să ne oprim la un moment dat din ceea ce facem și să ne gândim ‹‹cum am ajuns eu să fac ceea ce fac acum?››. Este foarte importat că suntem ceea ce suntem prin niște întâlniri pe care le avem în viață. Să le spunem o rugăciune prin care să le mulțumim!”
Iubești Grecia. Ce anume te face să o numești „a doua casă”?
Daniel Buzdugan: N-am fost foarte prieten cu marea, mergeam în studenție pe la Costinești, Năvodari, dar mă duceam pentru distracții. Când au apărut copiii, aici, la noi, ratam vacanțele pentru că eram recunoscut și trebuia să fac poze cu oamenii și mă simțeam vinovat. Mie îmi place să stau în liniște, în locuri mai puțin comerciale și am ajuns în Creta. M-am atașat foarte tare de acest loc, oamenii de acolo sunt foarte prietenoși: jumătate de inimă este în Iași și jumătate în Creta. Eu mă duc la țară în Creta, la sat. Vacanța de vară e, iremediabil, în Creta, vara, mă duc să mă încarc, e o atmosferă aparte, oamenii te analizează din punct de vedere sufletesc.
Dar prima prima țară pe care ai vizitat-o, care a fost?
Daniel Buzdugan: Polonia. Eram în facultate, m-am dus pentru bișniță pentru că așa era pe atunci. Am făcut și eu asta o singură zi pentru că nu îmi plăcea să negociez. Am dat totul altor băieți, am recuperat banii pe care îi investisem și am stat o săptămână în Varșovia și am vizitat. Am nimerit chiar și la niște tineri, la o petrecere, pe la etajul 15. M-am întâlnit cu ei întâmplător, îi întrebasem cum să ajung în nu știu ce loc, le-am spus că sunt student la teatru, ei au zis wow și uite așa am ajuns la petrecere.
De unde vine pasiunea pentru vin?
Daniel Buzdugan: Eu nu am băut alcool în viața mea, m-am apucat de vin acum șapte ani, când invitat fiind la nunta unui prieten, în Italia, Toscana mai exact, a doua zi după petrecere, toată lumea avea așa un chef aparte, erau bine dispuși de la vin, iar eu eram așa cum sunt de felul meu. Mă întrebau de ce nu beau vin și atunci au început să-mi povestească despre istoria vinurilor, sortimente și povești cu vinuri, cu artă și cultură care mi-au deschis mintea și sufletul și am simțit o stare faină. M-am întors de la acea cramă din Toscana cu vreo 6-7 sticle de top. Am început ușo-ușor să beau vin ca snobul, dintr-alea vechi. Apoi am început să cunosc oameni care lucrează în domeniu. De atunci am început să beau vinuri românești și, din fericire, avem o industrie făcută cu multă pasiune.
„Uneori, succesul e ca la fete… dacă ai o atitudine de je m’en fiche, s-ar putea să ai mai mult de câștigat!”
6 comentarii