Față-n față cu istoria: lecțiile de viață ale lui nea’ Mitriță, veteranul de război în vârstă de 97 de ani din comuna Grajduri

Față-n față cu istoria: lecțiile de viață ale lui nea’ Mitriță, veteranul de război în vârstă de 97 de ani din comuna Grajduri

„Pe atunci, nu aveai de ales, te duceai oriunde pentru țară, era ca o datorie pe care nimeni nu o punea la îndoială!”

                 Cu ochi senini precum cerul, nea’ Mitriță s-a bucurat în sinea lui că altcineva decât rudele-i trec pragul porții casei din Grajduri, comuna în care s-a născut, nu doar că s-a „aciuat”, cum ar spune char el, într-un limbaj extrem de simplist, dar cu vădită emoție. L-am găsit în cămăruța sa, acolo unde-și duce traiul de vreo câțiva ani încoace, mai ales de când și-a pierdut vederea… i se citește blândețea în ochii albaștri și limpezi care ascund o poveste de viață pe care puțini dintre noi, ăștia mai tineri, au curaj să și-o imagineze. Darabană Dumitru sau nea Mitriță cum îl știu mai toți apropiații se bucură de oaspeți, chiar dacă nu le aude decât glasul. La cei 97 de ani vorbește sacadat pe alocuri, dar are amintiri vii, chiar dacă le repetă fără să-și de-a seama că ne-a mai povestit cu doar câteva minute în urmă unele întâmplări. Avea 19 ani când a intrat în armată și  a fost nevoit să lupte alături de alți bravi soldați pentru România, recrutarea nefiind o surpriză pentru el.

„Atunci, nu era dacă vrei sau nu. Dacă erai în putere, erai luat din pridvorul casei și dus să te bați pentru România. Părinții n-aveau lacrimi pentru că le pleacă flăcăii de acasă.  Datoria de țară era mai presus de orice suferință părintească. Așa că mai plecat cu doar câteva lucruri pe care le-am luat cu mine și m-am dus fără prea multe gânduri. Nici nu mai știu dacă m-am gândit că mă voi întoarce. După câte am pătimit, a fost chiar o minune că am revenit teafăr în casa părintească”, spune nea’ Mitriță.

 

Acum, la 97 de ani, singurele griji sunt zilele care i-au mai rămas. Nu știe câte mai sunt, însă își amintește un vis dint-o seară de pe front, un vis în care s-a văzut ostenit, într-o casă ponisită în care n-ar fi stat nici pușcăriașii la ce condiții greu de imaginat erau acolo. Și totuși… în vis, într-o altă odaie cu multe lumânări aprinse, era un om îmbrăcat în alb care, când s-a apropiat de el, l-ar fi întrebat: „Tu vezi ce este aici? Tu știi cât ai să trăiești?”.  A răspuns cu tremur în voce că nu, de unde să știe cât va trăi, acela fiind momentul în care omul îmbrăcat în alb i-a zis că va trăi 102 ani. A mers mai departe, da s-a liniștit când și-a dat seama că a fost un vis, însă un vis ca o premoniție, probabil…

„Nu ne-am gândit niciodată că ne vom întoarce în viață din război. De fapt, nici nu prea ne gândeam nici la moarte, nici la viață. Era cum voia Domnul. Noi n-aveam echipamente ca rușii, trebuia să luptăm cu mult Doamne-ajută. Am fost rănit la cap, am trecut peste două atacuri cu bombă. La unul dintre acestea, noroc de colegi că m-au găsit aproape îngropat în pământ și m-am scos afară. Erau condiții greu de imaginat. Am venit pe jos din Austria, hainele ne erau decolorate de soare, abia aveam ce să mai mâncăm, încercam să ne curățăm de păduchi, să supraviețuim, cu alte cuvinte. N-am crezut că voi mai ajunge acasă, să-mi strâng la piept părinții.”

 

În cele opt luni pe front, lui nea’ Mitriță nu i-a fost teamă de moarte. În schimb, i-a fost teamă să nu rămână fără mâini sau fără picioare. N-au contat loviturile de la cap sau la spate, dar a contat că era în viață în timp ce alți companieri piereau unul câte unul… Cu colegii de front n-a ținut legătura, se întâlneau întâmplător prin Iași. E drept, era și dificil înntr-o epocă în care comunicarea nu era la fel de accesibilă ca astăzi. Pe front, ținea legătura cu familia prin scrisori, însă de la Cancelarie cu greu ajungea la el vreo scrisoare de la părinți. „Aproape șase luni, ai mei n-au știut de mine”, îmi spune. Aproape un an și jumătate a mai stat în armată după ce s-au întors, apoi și-a văzut de o viață normală. Casa în care locuiește și acum e făcută cu mâinile lui, a avut doi copii, dintre care doar fata mai trăiește, și are opt nepoți. Trăiește modest, cu „bărbăție și credință”, chiar dacă a fost nevoit să renunțe la școală după cinci clase terminate, din cauza unor friguri de care se îmbolnăvise. N-a fost medaliat, dar nici nu a pus mare preț pe onoruri pentru că atunci, așa cum îmi spune, „nu aveai de ales, te duceai oriunde pentru țară, era ca o datorie pe care nimeni nu o punea la îndoială”.

Aveam în față o adevărată lecție de istorie. În fața unui destin încercat, cu greu ne stăpânim gândul că nu ne lipsește nimic. Am închis ochii în timp ce-l ascultam pe nea’ Mitriță și am încercat să-mi imaginez ce aș fi făcut eu în locul său, ce ar fi făcut generația care azi e crescută cu gadget-uri și alte bunuri pe care le vedem ca fiind indispensabile. Simplitatea bătrânului veteran de război care-și vede întreaga experiență ca printr-un destin ce i-a fost hărăzit, nu pentru că ar fi făcut ceva ieșit din comun, pălește în comparație cu laurii pe care unii și-i arogă azi fără prea mult efort. În față aveam un om căruia i-am mulțumit nu doar pentru că mi-a deschis poarta curții în care am stat sub un pom, pe temperaturi de peste 30 de grade, preț de aproape o oră, ci pentru faptul că însăși națiunea îi datorează existența. Și nu e ca și cum m-aș juca iresponsabil cu cuvintele, ci e chiar mărturisirea sinceră pe care o fac unui om care chiar știe ce înseamnă să se sacrifice pentru țară chiar cu prețul vieții. Și pe lângă lecția curajului, predată prin incursiuni de istorie pură și trăită pe propria piele de nea’ Mitriță, lecția modestiei mi-a prins bine. Nea’ Mitriță n-a simțit nevoia de a fi vreodată decorat, a fost un simplu soldat aruncat în luptele vremurilor de atunci. Din vorbe, povestea pare ireală, n-ai cum să-ți imaginezi războiul chiar dacă l-ai văzut de atâtea ori în secvențe de film, darămite să-i simți ororile. N-am întrebat dacă nu a avut coșmaruri, știind că lângă mureau camarazi, dar îmi imaginez că spasme a avut vreme îndelungată. Și știu că te întorci cu traume de pe front chiar de la cei care azi pleacă pe câmpuri afgane, de exemplu. Războiul de atunci era atât de diferit față de azi… și, totuși, la o distanță de un secol de la încheierea primului război mondial și sub protecția unor organisme internaționale, pare că liderii mondiali n-au învățat lecția istoriei mânate de orgolii și interese care nu fac decât să învrăjbească și mai mult națiunile…

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.