E foarte multă suferință în jurul nostru. Într-adevăr, fiecare are un destin și nu e salvator pentru nimeni altcineva, însă sunt momente în care n-ai cum să nu-ți pui câteva întrebări care au legătură cu semenii noștri. Să avem mai multă grijă unii de alții nu e doar o chestie spusă și atât. În spate stă nevoia de empatie și compasiune. Nevoia de a face bine. Nevoia de a fi oameni, că tare mi-e că am cam uitat cum e cu treaba asta…

Pare că numai vârstnicii mai au „apucături” de a merge cu ceva bun prin vecini, așa cum țin minte că se întâmpla când eram mică

Când a fost ultima dată când v-ați întrebat un vecin dacă este bine, cum o mai duce? Când eram mică, îmi amintesc că vecinii își vorbeau între ei, socializau, se ajutau cu un pahar de zahăr sau de ulei până ajungeau la magazin. Și pe-atunci, bătrânii de-acum erau tineri. Doar că așa era obiceiul, așa știau ei că se face. Se vedeau unii la alții, mergeau la petreci împreună, își botezau copiii unii altora și tot așa.

Azi, dacă suni la o ușă, s-ar putea să n-auzi decât un câine care latră, în cel mai bun caz. Mai ales în acele blocuri în care sunt oameni mutați de curând. O fi bine sau nu? Habar n-am. Dar parcă prea ne-am distanțat unii de alții și mai mult după anii de pandemie. Și parcă mi se pare că „apucături” dintr-astea de a mai merge la o cafea la vecina sau de a-i duce să guste o plăcintă aburindă sau orice altceva ai gătit o mai au doar vârstnicii.

Am crescut văzând toate astea și îmi amintesc că tare bucuroasă mai eram când gustam o felie de cozonac sau ceva dulce făcut de vecini. Nu era pomană, principiul era „dacă tot miroase toată scara, poate vă e poftă!”.

Există o zi internațională a ajutorului și grijii reciproce, o zi în care să ne gândim cum avem grijă unii de alții

International Day of Care and Support se sărbătorește pe 29 octombrie. E o inițiativă a ONU, recentă, din 2023 mai exact. Scopul e acela de a promova ideea de a dărui grijă și suport, de a ne apropia mai mult unii de ceilalți chiar și prin intermediul conversațiilor simple. Și nu se referă doar la a-i ajuta pe vârstnici sau pe cei care au nevoie de ceva anume, ci pur și simplu să arăți că îți pasă. Cu vorba, cu fapta, cu prezența, cu orice fel de ajutor. Toate astea îl ajută pe cel care poate n-a mai auzit de multă vreme „cum mai ești?”, rostit nu așa de dragul de a fi rostit, ci chiar cu interes și empatie.

De ce e bine să faci bine

Am aflat că este și o carte care se numește „De ce e bine să faci bine”, scrisă de dr. David Hamilton. Sper să o găsesc să o cumpăr, că până acum am citit doar „indisponibil” pe site-urile de specialitate. Totuși, dacă ai făcut un bine de-a lungul timpului, nu e greu să înțelegi de ce e bine să faci bine. Ai simțit chiar tu beneficiile faptelor bune.

Când faci un bine, când arătăm grijă unii față de alții, suport și compasiune, ceva se petrece mai ales la nivel psihic. Ai o stare de bine, te simți cumva cu sufletul mai curat și împăcat. Cumva, ți se pare că începi să contezi mai mult. Binele făcut forțat se simte, dar bine făcut din inimă, e terapie pură.

Timpul pare că a devenit un inamic pentru mulți dintre noi. „N-avem timp” auzim tot mai des. Tocmai de aceea, când faci un bine, dai o resursă valoroasă, care nu se mai întoarce: timpul. Ce poate fi mai prețios de-atât?

A fi buni unii cu alții poate fi un stil de viață. Nu costă nimic. Bunătatea nu înseamnă să acționezi în vreun fel anume, ci e ca un stil de viață, un mod de a vedea lumea prin ochi senini, fătă etichete ori judecată. Privește în jur… te-ai gândit vreodată care-o fi povestea acelui om al străzii pe care-l vezi mereu?

Deschide ochii, observă și dacă poți să faci ceva, nu sta pe gânduri. Și întotdeauna poți să faci ceva. O vorbă bună nu costă nimic. La fel cum nu costă nimic nici să întrebi dacă poți ajuta cu ceva.

Grijă unii față de alții: e multă tristețe în jur și văd mai ales vârstnici care parcă de-abia așteaptă să schimbi o vorbă cu ei

Poate am văzut și multă suferință în ultima vreme, mergând la spital. E greu să vezi cum ajunge neputincios un om vioi o viață, un om care și-a trăit viața așa cum a știut și care poate mereu s-a gândit să-i dea bunul Dumnezeu o bătrânețe ușoară.

Vedeți, bătrânii noștri vor o bătrânețe ușoară. Bătrânii din state mult mai dezvoltate vor o bătrânețe frumoasă. Contează tot ce-ai făcut o viață pentru a te bucura și de anii de la bătrânețe: ce-ai mâncat, cum ai trăit, ce-ai făcut pentru sufletul tău și tot așa…

Mi-amintesc acum, când scriu, ziua în care am mers să dau ceva de pomană pentru mamaia. Era octombrie, anul acesta. N-am găsit pe nimeni în cimitir, dar m-am oprit în Tătărași, atunci când am zărit o bătrânică gârbovită, care trebăluia prin grădina din fața blocului. O mai văzusem, așa că am întors mașina, am oprit și m-am dus la ea. I-am zis „azi, mamaia mea împlinește 16 ani de când nu mai este, îmi permiteți să vă dau ceva de pomană, de sufletul ei?”. Mi-a zâmbit. Mi-a zis „sigur!”.

Și am început o frumoasă conversație care a durat mai bine de jumătate de oră… de-abia după ce am povestit întâmplarea cuiva, când eram deja ajunsă acasă, am aflat că fost doctorand la Sorbona, fost cadru universitar. Un limbaj extraordinar, o memorie colosală și un privilegiu să porți astfel de conversații. Cam așa arată neprevăzutul…