M-am uitat pentru prima dată la o etapă din circuitul mondial de alergare montană. Trentino, Italia. Pieve di Ledro, mai exact. În imaginea articolului, cea principală, e Mădălina Florea. A terminat cursa pe locul doi. La scurt timp după câștigătoarea etapei. M-am uitat întâmplător la cursă. Mutam tv-ul de pe un post pe altul, iar pe Eurosport era un reportaj despre alergarea montană. Despre acest circuit care e, din câte am înțeles de la alții, un soi de Champions League la alergare montană. Am mai avut o concurentă din România, Mădălia Amariei. Plus la băieți. Damian Bogdan și el, tot în top zece favoriți.
Sunt pasionată de sport, am prieteni care aleargă la maratoane și ultramaratoane. Care au mers inclusiv la cel de la Mont Blanc, unde și acolo mi-a fost mirarea să aflu că n-ajunge oricine vrea. E o tombolă. Deci, e cumva și la ghici. Nu-i suficient că vrei, mai trebuie să fii și ales. Dar hai să nu deviez…
Ce am remarcat după ce am stat două ore pe Eurosport și am privit alergătorii?
Mai întâi voi spune că am rămas impresionată de cameramanul care a fost pe urmele sportivilor. Ai nevoie de o condiție fizică bună tare.
Apoi, peisajele. Efectiv superbe. Îți taie respirația. Bine, sportivii sunt concentrați pe alergare, nu stau să admire. Dar noi, de la TV, ne-am bucurat de așa imagini.
Am văzut când Mădălina Florea a depășit-o pe cea care era a doua în cursă. S-a dat deoparte. I-a făcut loc
Știind că oricum Mădălina are puterea de a alerga mai bine, a lăsat-o. Treaba asta mi s-a părut de-un fair-play maxim.
Apoi, oamenii de pe margine care-i încurajau pe sportivi. Unii, deghizați, comici, cu tobe, cu tot felul de instrumente. Show.
Comentatorii de la Eurosport au fost extrem de generoși în informații. Aflam cum e cu porțiunile abrupte, cu cele de coborâre. Cum e cu intensitatea, tot.
În timpul cursei, mai erau și câteva interviuri înregistrate cu sportivii. Inclusiv cu Mădălina Florea. Aceasta a explicat cum s-a apucat de atletism în clasa a V-a, cum o accidentare a îndreptat-o spre alergarea montană, la recomandarea medicului. Cadrele erau filmate la ea acasă, alături de părinți, în Sighișoara.
Băieții au pornit în cursă la 20 de minute distanță de fete. Și mai interesant e să vedem cum câștigătorii de la fete și de la băieți au trecut linia de finish fix în același timp.
Aproape de finish, toți băteau palma cu cei din public. Erau cu zâmbetul pe buze, ca și cum alergau de 10 minute. O făceau de două ore.
Cum ziceam, e un sport pe care îl privim așa, nici nu știu cum să zic, doar pentru că nu îl înțelegem. Azi, pentru mine, s-a făcut lumină. Plus că m-a făcut să mă gândesc să fac materiale cu oamenii care aleargă la astfel de competiții. Unii sunt amatori. Alții o fac la nivel de performanță. Toți sunt de apreciați. Toți sunt exemplul că putem să ne depășim limite. Dacă aveți sugestii, să îmi spuneți. Eu cunosc doar câțiva de prin Iași.
Chiar dacă mulți dintre noi nu știm prea multe despre acest sport, mi-e că la nivel mondial nu-i chiar așa… dovada e reportajul despre alergare montană, care s-a dat înainte de cursă. Interesant. Frumos material.
Chiar dacă sunt mulți alergători amatori, sunt la fel de mulți care fac performanță. Poate ar fi cazul să vorbim mai mult și despre aceștia.
Am auzit deseori „n-au ce face”. Afirmație făcută de ăia care au alergat în viața lor cel mult după autobuz. De ce ai gândi astfel?
Eu cunosc oameni care s-au apucat de alergat la maratoane și ultramaratoane după 35 de ani. Iar înainte de asta nu au făcut niciun sport de performanță. Am zis de multe ori că o să încep o rubrică în care să povestesc despre ei. Merita din plin. Ei sunt exemplul că scuzele nu există. Unii s-au luptat cu obezitatea, cu depresia. Salvarea le-a fost alergarea.
Fiecare are un motiv pentru care începe. Disciplina nu e pentru oricine. Disciplina și perseverența îi duce cât mai sus. Munca te duce mai sus decât o face talentul lăsat așa nelucrat.
Revin.
