Daniel Dobre e o prezență discretă. Își vede de treabă cum poate mai bine și face acuș 50 de ani de când e legat de tenis. Și încă mai are multe de spus… Știm despre el că a fost alături de Simona Halep la Wimbledon, în cel mai înalt punct al carierei acesteia, dar prea puțini știm că Daniel Dobre e un mare iubitor de animale. E suficient să vadă un câine în suferință, că se activează imediat. Îl ia, îl tratează, caută să-l facă bine. Tocmai de asta spune că dacă ar avea milioane de euro, ar investi totul în adăposturi pentru câini și pisici.

Loialitatea, respectul și politețea îl definesc pe antrenorul de tenis Daniel Dobre. Așa a fost crescut și poate de asta îi și place să aibă o apariție <<exemplară>> atunci când e vorba de reguli și comportament. Se descrie un om cât se poate de normal, căruia nu-i place să deranjeze pe nimeni și nici să iasă în evidență prin extravaganțe. Îi place să aibă o viață cât mai simplă și corectă, nu are aspirații financiare prea mari și vrea să își aducă aportul cât poate de bine în dezvoltarea sportului, dar și a sportivilor. Și e mare fan Formula 1.

„Înainte de a fi un sportiv bun, trebuie să fii un om bun. Trebuie să știi să îți respecți semenii, să știi să te porți în societate. Pentru că, de ce să nu recunoaștem, se întâmplă să mergi cu copiii ori cu sportivii și să te facă de râs. Încerc, deci, să aduc în munca mea, pe lângă partea sportivă și partea educațională!”

A ajuns pe terenul de tenis nu neapărat întâmplător. Tatăl său juca tenis cu prietenii, așa că nu era chiar străin de acest sport când a fost dus la cursurile de inițiere. Erau vremurile erei lui Ilie Năstase. Nu își mai amintește dacă se visa să fie ca el, însă i-a plăcut tenisul din prima. Ideea unei cariere în domeniu a venit mai târziu, când a început să apară performanța. A plecat de-acasă de foarte devreme. Avea 14-15 ani. Și a purtat mereu în suflet ceea ce a învățat de la părinții săi: de la mama, o prea mare permisivitate și toleranță în privința unor lucruri pe care n-ar fi trebuit să le accepte în viață, iar de la tatăl său a preluat disciplina, responsabilitatea, etica muncii, dar și ceva ce nu i-a făcut chiar bine- acea stare de nemulțumire permanentă cu privire la orice ar întreprinde. În rest, formarea personalității lui Daniel Dobre a fost autoeducare, autocunoaștere și influența întâlnirilor personale și profesionale

În acei ani în care el juca tenis, îmi povestește Daniel Dobre, oamenii îi apreciau mai mult pe sportivi. Dacă erai bun, puteai să ieși din țară. Iar asta era o motivație în plus. Sigur, sistemul de-atunci defila cu sportivii. Erau motiv de propagandă. Dar chiar și așa, societatea se hrănea cu aceste rezultate, erau cu adevărat prilej de bucurie. Acum, „publicul s-a schimbat, peisajul media s-a schimbat total, există fuga după senzațional, analiza amănunțită a unui rezultat sportiv. Este mai important scandalul”, spune Daniel Dobre nu neapărat resemnat, ci mai degrabă ca un soi de observație venită în urma curiozității mele de a afla cum era atunci pentru sportivi față de prezentul pe care îl știm:

„E o diferență mare, erau alte vremuri. Toate cluburile erau de stat, nu existau cluburi private. Exista selecție, rămâneau cei mai buni, cei mai performanți. Dacă erai bun, aveai posibilitatea să rămâi în echipa națională. Puteai să participi și la concursuri internaționale, ceea ce în vremea aceea era mai greu… azi, granițele sunt deschise, există antrenori privați, asta e cea mai mare diferență. Atunci, cluburile aveau antrenori plătiți de stat, aveau echipe, nu aveau obiective și numai dacă erai la cel mai înalt nivel puteai să ieși să joci internațional. Este greu de făcut o apreciere care sistem a fost mai bun, dar e clar că acum oricine poate să joace. Doar că atunci parcă era mai multă disciplină și mai mult respect față de antrenori și de sport. E doar o părere.”, explică franc Daniel Dobre.

A părăsit România imediat după ’90. A mers în Turcia, acolo unde a acceptat să joace pentru o echipă. A fost pur și simplu întâmplător totul, nimic programat. Avea 19 ani, juca la Steaua. Mărturisește acum că a plecat și pentru că a vrut să fugă de necunoscutul în care țara era atunci. Frica de necunoscut și câteva probleme de familie l-au făcut să ajungă într-o țară despre care nu știa mai nimic. „Îmi dădeam seama că nu aveam calitățile și talentul necesar să ajung foarte sus”, afirmă cu sinceritate Daniel Dobre. Așa că a privit Turcia o variantă numai bună să facă niște bani într-un mod ușor. Acum, când își amintește cum a fost acolo, recunoaște că au fost cei mai frumoși ani. Juca și antrena copii, ceea ce era un lucru nou pentru el. I-a plăcut și așa și-a dat seama că asta vrea să facă și pe viitor dacă vrea să rămână în tenis: să antreneze.

Când i s-a propus să se întoarcă în țară, cel mai mult a contat să aibă la dispoziție infrastructură performantă. Și la clubul bunului său prieten Dinu Pescariu avea la dispoziție tot. Inclusiv mână liberă să facă cum consideră el mai bine pentru a avea cele mai bune rezultate. Era anul 2007 și Daniel Dobre lăsa străinătatea, mai exact Germania, pentru a reveni acasă.

„Să revin acasă a fost… în anul 2007, m-am întors din Germania. Și a fost un proiect de suflet. Bunul meu prieten Dinu Pescariu deschisese un club, cel mai frumos club de tenis din România. Și totdeauna am alergat după performanță. Și acolo aveam performanță, infrastructura ca să pot să fac performanță. Acesta a fost primul lucru care m-a făcut să mă întorc. Am participat la turnee. A fost dorința de a face performanță într-un cadru foarte performant. Acest lucru mi s-a permis, am avut mână liberă în cadrul clubului Pescariu. Acolo am început să am cele mai bune rezultate, chiar dacă și înainte am lucrat în tenisul performant. Acolo am făcut pasul spre tenisul profesionist.”, explică Daniel Dobre.

Domnule Dobre, ce vă spuneți acum, când priviți în urmă?

DANIEL DOBRE: Îmi spun că aș fi putut să fac totul un pic mai liniștit, mai bucuros și mai vesel. Am fost mereu încrâncenat, dorind mai mult și ca antrenor, și ca partener într-o relație. Chiar și ca fost soț. Am fost poate prea încrâncenat și intransigent cu multe lucruri și cred că moderația și calea de mijloc sunt mai importante. Probabil puteam să ajung tot acolo, dar cu mai puțin consum de energie și de nervi și fără să deranjez atât de mult lumea din jur. Și ca antrenor am fost de multe ori dur, am mai țipat. Niciodată nu am pedepsit pe cineva fără să fie vinovat, dar probabil cu mai mult tact și mai multă înțelegere pentru situație, ar fi fost mai bine cu mai puțin consum emoțional.

Ați fost alături de Simona Halep în momentul Wimbledon. În tenis, la nivelul unui sportiv care atinge cel mai înalt nivel al performanței, ce mai poate să-i spună un antrenor și cât de mult e munca antrenorului în performanța acestuia?

DANIEL DOBRE: Cu cât nivelul sportivului este mai mare, cu atât partea ta ca antrenor scade ca procent. Dacă un copil de 12-13 ani, are nevoie de 40-60% ca nivel de informații de la tine, antrenor, când te duci la un top 10, procentul de ajutor ajunge și la 10%. Dar este nevoie. Rar vedem în tenis sportivi de înaltă performanță care nu au antrenor. Sau dacă nu au, situația e pentru o perioadă foarte scurtă. Pentru că timpul este limitat, iar dacă vrea să joace bine, trebuie să își cunoască adversarii, condițiile de joc, să își pregătească meciul… de aceea, are nevoie de o echipă care să facă analiza, să se ocupe de racordaj etc. Există sportivi mai dependenți sau nu de antrenori sau echipă, sportivi care au nevoie de o privire doar sau sportivi care au nevoie de indicații și explicații tactice la fiecare minge, la fiecare schimb.

„Cu cât sportivul este mai mare, cu cât adversarii sunt mai puternici, cu atât echipa trebuie să fie acolo ca să-l protejeze, să-l ajute să nu facă altceva decât să intre pe teren și să joace. Eu, ca antrenor, încerc să intervin cât mai puțin. Părerea mea este că tenisul este un sport extrem de individual, de o mare responsabilitate și cu cât înveți sportivul să fie responsabil și independent de mai devreme, cu atât mai bine. Da, ajut, dar dau foarte multă responsabilitate și la sportiv, tocmai pentru ca acesta să reziste presiunii!”

Care au fost lecțiile cu care ați plecat după fiecare colaborare?

DANIEL DOBRE: Întotdeauna pleci cu bucurie sau cu dezamagire, dar în general am avut rezultate și am reușit să am nu doar o relație sportivă, ci și una umană cu sportivii mei, de prietenie care persisită după. Satisfacția este atunci când ajuți sportivul să își atingă potențialul pe care îl are. Pentru că dintr-un jucător care are un potențial de top 500 nu poți să faci un jucător de primii 10. Poți poate să-l duci la un top 300. Dar revenind la întrebare, dintr-o relație cu un sportiv pleci cu lucruri bune, cu amintirile pe care le ai, cu zboruri, întâmplări de tot felul. Mergi mai departe. Eu nu am avut probleme să trec de la nivel înalt la copii, să cresc alte generații. Fiecare a fost ca o împlinire a pasiunii mele ca antrenor.

Înțeleg sportivii chestiunea cu potențialul?

DANIEL DOBRE: Ca sportiv, îți dorești mai mult, dar după o perioadă mai lungă sau mai scurtă îți cam dai seama pe unde ți-e locul și cam ce ar trebui să faci ca să fii mai bun sau ce te limitează. Există factori limitativi în sport, indiferent că e vorba de tehnică sau că e o limitare fizică ori emoțională. Toate calitățile unui jucător dau valoarea lui. Și după o anumită vârstă este foarte greu să mai schimbi anumite lucruri de la tehnic la comportamental. Se formează automatisme, jucătorii doar mai pot îmbunătăți câte ceva. E greu să reușești ca dintr-un jucător de 50 să faci numărul 1.

Ați plecat în Turcia ca jucător și v-ați întors în România ca antrenor. Cât de grea a fost trecerea de la jucător la antrenor?

DANIEL DOBRE: A fost ceva natural. Provocarea a fost cum să dai mai departe ceea ce vezi și simți. Tu poți să vezi cu ochiul o greșeală, important este să vezi cum o dai mai departe pentru ca sportivul să înțeleagă ce vrei de la el. Spre rușinea mea, nici n-am făcut foarte multe cursuri și acum, la vârsta asta e mai greu să mai înveți. Dar pe vremea aceea era foarte multă activitate empirică, experiență. Vedeam, învățam, am avut mentori peste tot unde am fost, am furat meserie. Întotdeauna am fost deschis, mi s-a părut normal să încerc. Dacă ai un sportiv care are încredere în tine, îi zici două-trei lucruri, vezi că funcționează, duci mai departe acest lucru. Terminologia a evoluat, totul a evoluat. Poți să te uiți la meciuri, să înveți singur să devii un antrenor mai bun. Cum dai informația mai departe și reușești ca sportivul să aibă încredere în tine, aici este partea determinantă a fiecărui antrenor și cea care te face să duci înainte un sportiv mai bine sau mai puțin bine.

Cât de diferit este ce se întâmpla atunci afară și ce era la noi și cât de mult s-au schimbat lucrurile?

DANIEL DOBRE: Singura diferență care rămâne este diferența din societate, de mentalitate, de educație. Sportul a devenit foarte riguros. Tenisul este un sport foarte riguros, componenta socială și educațională determină diferența din rezultate. Toată lumea poate învăța de pe internet, dar fiecare sportiv vine cu propriul bagaj comportamental, social, educațional. Mediul te formează, societatea te formează. Din păcate, la noi încă este foarte greu să găsești sportivi nu doar talentați, ci și educați, implicați în acest proces. Societatea îți oferă atât de multe posibilități să deraiezi, există foarte multe tentații. Există prin ceea ce se transmite la tv sau în mediul online.

„Copiii nu mai învață să fie foarte atenți, disciplinați și respectuoși. Tenisul este sportul care te pedepsește dacă nu respecți regulile, nu respecți adversarul. Este foarte ușor să pierzi. Și încă suntem un pic în urmă la capitolul educațional, la respectarea regulilor. Majoritatea sporturilr sunt riguroase, dar în tenis, orice mică abatere de la regulile de comportament, de a pregăti un meci, de a te informa, se pedepsește. Pierzi în fața unor adversari mai slabi pentru că ei sunt mai pregătiți în ceea ce fac de la o vârstă foarte fragedă.”

Spuneați că ați avut mulți mentori de-a lungul timpului… de la cine ați furat, să zic așa, cele mai multe sfaturi sau tehnici?

DANIEL DOBRE: Când am plecat în Turcia, am lucrat cu domnul Gunther Bosch, antrenorul care l-a făcut pe Boris Becker mare jucător. Am preluat multe și de la colegul și partenerul meu Adrian Marcu, care deja antrena. Iar după aceea, efectiv mi-am dezvoltat un sistem al meu de a antrena, bazat pe experiență și pe lucrurile pe care eu le-am citit, le-am crezut și pe care am reușit să le experiementez de la o vârstă mică. Am lucrat și cu copii mici, și cu juniori, și cu seniori. Și cred că fiecare trebuie să aibă un model de a antrena, astfel încât să ajungi la performanță.

În ultima vreme, s-a transformat tenisul într-un sport al familiilor care își permit să-și țină copiii la un astfel de sport față de anii în care existau acele școli de stat unde puteai să pornești?

DANIEL DOBRE: Inițierea în tenis nu este foarte scumpă. Și înainte se plătea câte ceva pentru că numai după ce ajungeai în echipa clubului ajungeai să nu plătești. O inițiere de 1-2 pe săptămână e undeva la 200 lei pe lună. Rachetele, în general, dacă e vorba de cei mici, sunt puse la dispoziție de cluburi. Tenisul devine costisitor în momentul în care începe performanța și încep turneele. Statistic vorbind, și nu cred că greșesc, nimeni se pierde dacă e talentat. Nici pe vremea comunismului, nici acum. De la 12-14 ani, dacă vrei neapărat să ieși din țară…

Avem numeroase turnee în țară, de ce vor părinții neapărat să-i ducă să joace în străinătate?

DANIEL DOBRE: Sunt mulți părinți care văd dezvoltarea copiilor ca sportivi numai dacă ies din țară, cu toate că poți să ajungi jucător foarte bun ca valoare și în clasament și fără să ieși din țară. Doar că există și o mare parte de snobism, de influență reciprocă, prin care părinții se uită pe internet, hotărăsc ei și apoi spun că e foarte scump să se ducă până în America să joace 3 turnee. Niciun jucător bun nu se pierde în România.

Ați menționat de câteva ori ideea de jucător bun. Cum definește Daniel Dobre un jucător bun?

DANIEL DOBRE: Jucător bun nu înseamnă doar să dea bine în minge. Înseamnă și respect, să aibă o atitudine bună, să își dorească foarte mult, să se sacrifice. Simona Halep a lăsat Constanța și familia și s-a mutat la 14 ani în București. Și sunt mulți alți sportivi care au făcut la fel.

E greu ca un tenismen să accepte că poate e mai bun în jocul de dublu decât în cel de simplu, așa cum a înțeles Horia Tecău, de exemplu, lucru care l-a făcut să ajungă numărul 1 mondial la dublu?

DANIEL DOBRE: Da, e greu. Pentru că puțini acceptă și stau cu trei puncte ATP. E o chestie de orgoliu, de mândrie. Părinții nu acceptă. Le dispare obiectivitatea. Înainte de a fi sportivi, sunt copiii lor. Din exterior se vede altfel, poți să îi spui că nu poate duce decât până la maxim nu știu cât. Tenisul global s-a schimbat. Există jucători buni din toate țările, inclusiv din Africa, unde s-ar putea să vezi că a primit o bursă. Când ești cât de cât bun, imediat apare cineva care să te ajute. Doar să fii serios și să folosești acest sprijin în favoarea ta. Sunt agenții care asta fac, caută sportivi și oferă burse.

Spuneați la un moment dat că România merită un turneu 500. Când credeți că va fi posibil?

DANIEL DOBRE: La băieți, am avut în anii 90, a fost unul de un milion de dolari… fetele merită pentru că jucătoarele noastre sunt foarte bune. Ani de zile am avut 6-7 jucătoare în top 100, am avut numărul unu mondial. Am avut un Horia Tecău. Tenisul românesc, prin valoarea jucătorilor, merită turnee de categorie înaltă. Băieții sunt un pic mai jos momentan, dar au și ei Challenger ATP. Sunt încă tineri majoritatea. Licențele sunt foarte greu de procurat, majoritatea sunt luate pe ani de zile și vândute…

Cum ajunge cineva să dețină o astfel de licență?

DANIEL DOBRE: În primul rând, este partea financiară, dar nu doar asta contează. Tu poți să ai bani, dar să nu ai un plan viabil. WTA și ATP nu merg pe o aventură de-o noapte. Au nevoie de licențe stabile. Majoritatea licențelor sunt date, sunt cumpărate. Momentan nu există licențe disponibile ca să cumperi. Doar licențe care pot fi împrumutate pentru o perioada sau care pot fi vândute. Există un număr limitat de săptămâni în an. Acum, turnee de 250 sau de 500 de puncte sunt câte 2-3 în aceeași săptămână. Deci, pe undeva este o saturație… iar tu, dacă vrei să vii cu un turneu, la Challenger sau de 125 de puncte, acolo aproape sunt nelimitate. E mai ușor. Dar cu turneele de 250 este mai greu. La 500 și mai greu, iar la 1000 este imposibil. Deci, pe lângă bani, ai nevoie de locație, de tradiție și de lobby ca să poți să obții o licență. În general, licențele se dau pe 3-5 ani.

Cum v-a convins Iașul să faceți aceste turnee de tenis aici?

DANIEL DOBRE: Nu m-a convins Iașul, m-au convins locuitorii și oamenii pe care i-am întâlnit în 2019, la Turneul Campioanelor din China. Echipa de susținători din Iași m-a convins. Așa i-am cunoscut pe Andrei Oriță și pe acei prieteni ai lui. Au zis că vor să ajute tenisul ieșean. Nu sunt moduri multe în care o poți face: sponsorizare sau turnee. A optat pentru a organiza turnee și dintr-una într-alta am ajuns să facem niște turnee în Iași. Erau niște copii care se mișcau bine și din Iași. S-a mers pe varianta Challenger ATP, dar a venit pandemia. A fost luată licența, cu problemele de rigoare. Dar Andrei și cu Gabi Iftimoaie, care lucrează împreună și la firmă, sunt oameni mai mult decât potriviți pentru a face asta pentru că au capacitate managerială și administrativă foarte mare și nu eu, toți cei care au veni aici și au văzut cum arată baza, toți au zis wow. Sunt puțini organizatori care se implică așa cum o fac ei și care oferă atâtea sportivilor. La turneul de fete de la Iași, trecerea la Open 250WTA a înseamnat mult efort. Organizarea este foarte grea, costurile sunt de 4-5 ori mai mari decât la cel de 125. Particparea a fost mai bună. A fost făcut tot pentru fetele noastre. Transmiterea turneului de la Iași a fost transmis în toată lumea. 23 de state au luat drepturile, dar există și partea online a WTA.

Sunteți în boardul Federației Române de Tenis. Am mai stat de vorbă cu oameni din tenis care cumva spuneau că Federația nu-i prea ajută cu nimic. Cum s-ar putea găsi un echilibru?

DANIEL DOBRE: Pot să vă vorbesc din postura de fost director tehnic la Federație. Momentan sunt vicepreședinte, e o funcție onorifică, dar ajut cum pot. Ceea ce se spune peste tot sau așteptările pe care le au cluburile de la stat sunt un pic greșite, din punctul meu de vedere. În orice stat din lumea asta, Federația nu ajută cluburile. Federația susține sportul de performanță, asta înseamnă echipe de naționale. De exemplu, bugetul Federației Române de Tenis este 200-400 000 euro pe an, în care intră salarii, funcționare etc. Acesta este bugetul pe care îl primește, iar în ultimii ani nu prea i-a primit. Un club trăiește din ceea ce oferă comunității. Toate țările puternice în tenis din lume au cluburi bazate pe membership. A aștepta ca Federația, și nu mă refer aici doar la Federația noastră, să facă pentru cluburi… Federația doar organizează calendarul competițional. Ajută. Dar nu dă bani efectiv sau materiale cluburilor. În primul rând, nu are resursele necesare și apoi, nu asta este destinația acestei Federații. Aici, în Iași, e un turneu privat. Același lucru face Federația, la un nivel mai mic. Aceste turnee dau posibilitatea cluburilor care le organizează să-și dezvolte know-how-ul, iar sportivilor legitimați la aceste cluburi le dă posibilitatea să facă puncte. Tu, fără să ieși din țară, ai șansa să ajungi în primii 200 de jucători profesioniști din lume. Chiar mai bine la fete, că ai trei turnee mari. La copii și juniori e la fel- fără să ieși din țară, poți să fii prima sută! Federația organizează cadrul ca sportul de performanță să avanseze. Are grijă ca echipele să meargă la Olimpiadă.

„Oamenii ar trebui să se gândească în momentul în care deschid un club sau au o bază la dispoziție cum fac ca acea bază să atragă oameni, să atragă copii, să aibă dotări moderne. Rolurile sunt clar împărțite. Cluburile se ocupă de sportul de masă, de inițiere, de promovarea locală a tenisului, iar Federația are în mână nivelul următor- tenisul de înaltă performanță, care ajută sportivii să ne reprezinte cât mai bine, să devină tot mai buni. Așa e peste tot, eu nu vorbesc doar de România. Membrii cluburilor sunt cei care decid ce se întâmplă la un club. Eu știu ce se întâmplă în Germania, Franța, unde sunt mii de cluburi. Nu au nicio treabă la Federație. Se plătește o taxă de afiliere. Sper ca multă lume să audă acest lucru: fiecare are rolul lui și asta nu se întâmplă doar în tenis. Sunt alte sporturi care au cluburi doar de stat- canotajul, de exemplu. Dar sunt și sporturi care nu pot fi de stat. Tenisul este un astfel de sport. Eu am un club la București, am angajați. Este o întreagă muncă foarte grea dacă vrei să ai un club performant. Cei care vor cluburi să se gândească bine și să facă pe forțele lor, nu să spună că Federația face sau nu face. Pentru că este total greșit.”